Post-it Comisia ZÜRICH

În blogul meu din Wordpress, Doina Popescu's Blog am postat şi capitolul al II-lea din romanul COMISIA ZÜRICH. Spor la citit!
http://doinapopescu.wordpress.com/romanul-comisia-zurich/capitolul-al-ii-lea-cartea-railor/

BĂTUT ŞI CU CAPUL SPART

Prima zi de tabără. Fierbeam de nerăbdare să ne cunoaştem între noi, să plecăm pe munte dar, înţepeniţi în uniformele de pionier, prezentam onorul la drapel.
De la dormitoarele de la etajul unu se aude un răgnet: Pişatuleee, tu mi-ai luat centura, bă? Lasă gluma!
O profă de română de la altă şcoală, care demonstrase în tren că era o scorpie absolută preia problema: investigaţii anchete, îl bagă pe nefericitul Georgică la izolare pentru trei zile. Pedeapsa era criminală, tabăra ţinea şapte zile!
Au încercat alţi profesori să intervină, a plâns băiatul de-a leşinat, profa a rămas pe poziţii. Izolarea era o cameră lângă spălător în care erau închişi eventualii nefericiţi depistaţi cu păduchi.
A  doua zi la masă, un alt elev povestind faza, repetă infamul cuvânt: Pişatu’…
Oricum era o erezie să vorbeşti la masă dar să spui şi cuvântul interzis… Belea!
Evident, spre bucuria lui Georgică, Păun îi ţinu companie.
Profesorii fierbeau dar, acritura era nevasta unui tovarăş şi nu îndrăznea nimeni să-i sufle-n ciorbă.
Noi ceilalţi, am recuperat şi pentru izolaţi cu drumeţiile pe munte, am dansat am jucat tenis de masă, până când pedepsiţii au fost eliberaţi strict la termen dar nu oricum ci sub supravegherea Ghionoaiei.
O învăţătoare ne spusese de ce avea profa de română bătăturile atât de sensibile: feciorul ei avea o disfuncţie şi făcea noaptea pe el.
Cum în armată colegii îl batjocoreau, puştiu’  şi-a cam pierdut minţile şi a strâns  pe unu’ de gât.  În final tipul a fost salvat după trei săptămâni de spitalizare dar feciorul a fost condamnat. Se pare că acesta era motivul pentru care profa îl apăra pe Valentin. Îl ţinea numai după ea, îi curăţa mărul de coajă, îi cumpăra napolitane.
Cu o seară înainte de plecare, la focul de tabără, Georgică, pedepsitul din prima zi vine alergând:
-Tovarăşa, tovarăşa, Pişatu’ are capu spart!
Apare şi Valentin plângând, cu tâmpla sângerândă.
-Idiotule, marş la izolare pentru trei zile!- strigă profa isterizată la Georgică.
O profă de franceză se bagă-n vorbă:
-Ho, madam, rămâi cu el aici sau îl iei acasă la tine, că mâine se termină tabăra!
Profa de română face ochii mici şi se întoarce spre Valentin:
-Ia ascultă, mă! Cum ziceai că te mai cheamă?- întreabă profa de română cu ochii ei de aligator.
-Pişatu’ Valentin, clasa a VI-a C.
-Aha, şi bătut de soartă şi cu capul spart!- zice profa de franceză. Profa de română-şi înghiţise cuvintele.
Noroc că Pişatu Valentin avea numai o zgaibă la tâmplă, că nu-l mai băgă nimeni în seamă.
A doua zi în tren o auzim  pe profa de română strigând ieşită din minţi:
-N-ai făcut niciodată pe tine?
-Poate când eram foarte mic, nu mai ţin minte!
-Niciodată, niciodată?
-Niciodată!
-Atunci îmi datorezi 15 lei pentru napolitane şi doi lei pentru pufuleţi!

PUTEREA BLESTEMULUI

fragment din romanul ARDEI IUŢI

autor DOINA POPESCU
ISBN 978-606-92308-2-4

Amicul meu, Matei, trecea prin momente dramatice. Bela era plecată pentru şase luni la o perfecţionare în Olanda şi viaţa lui intrase în vrie.Bela îl exaspera, răspunzându-i rar la telefon, lucra în gol la un proiect la care se suspendase finanţarea pentru un termen nedefinit şi viaţa lui trecea monoton şi mizerabil. Măcar dacă ar fi băut i-ar fi fost mai uşor dar,  o problemă congenitală la fiere nu-i lăsa nici măcar această bucurie.Avea o singură pasiune: nuci, alune, fistic, seminţe, orice în coajă! Bela îi spunea că în altă viaţă precis a fost veveriţă. Dotat, ca un mare pasionat, avea un ciocănel de argint,  o bijuterie rară. Plătise o avere la Consignaţia pe Covaci, achiziţie de când era student. O vază albastră, un cobalt reuşit cu un medalion cu un conte şi o contesă, o piesă frumoasă din timpul primului Imperiu în care depozita cojile la ce ronţăia peste zi sau peste noapte şi o scrumieră masivă cu rol de nicovală.

Când intri în sezonul dezastrelor îţi mănânci amarul până la capăt.  Într-o seară trage de laptop şi veioza masivă cade de pe noptieră taman peste preţioasa vază care-şi avea locul ori în pat ori lângă pat.

Resemnat dar, neconsolat, plecă prin consignaţii după altă vază. Ori chinezisme de doi bani, ori piese indecent de scumpe, nu se atinse de nimic. Rătăcind pe străzi, nimeri într-un magazin cu mobilă sh din Olanda. Fără un scop anume, intră curios fiindcă de la plecarea Belei avea parcă o superstiţie cu Olanda. La preţuri modice, în jur de-un milion bucata, găsi o farfurie enormă, o cană de bere şi-o vază, toate din alamă şi cu model asemănător, marfă frumoasă, lucrată probabil de ciocănari în alt veac.

Bucuros de achiziţie, ajunse grăbit acasă, puse platoul pe noptieră şi îl umplu de alune, vaza lângă pat dar, mai bine-n pat şi-n cană ultimii trandafiri aduşi Belei care se uscaseră încântător. Când părea că viaţa s-a întors în tipare cunoscute, un telefon aiuritor îi strică iar liniştea.

Singura lui rudă apropiată în viaţă, o mătuşă elegantă, încă damă bine, cu mult potenţial în multe privinţe, la 69 de ani suferise o cădere psihică. Motivul probabil: apariţia unor discrete riduri pe gât, condimentate cu o  decepţie în amor.

De la dezastruasa descoperire în oglindă până la amarnica faptă nu poate nimeni aprecia dacă au fost clipe, minute sau ore, cert e că funia a fost de calitate şi procedura a fost îndeplinită cu succes: moarte prin spânzurare.

Singur, zguduit, derutat şi lipsit de experienţă, a lăsat-o în frigider la morgă până în ziua înmormântării. Un amic preot i-a vândut un pont, aşa că a înmormântat-o aproape gratis la ţară, într-o margine de cimitir, fiindcă sinucigaşii nu sunt nişte morţi model şi nu au loc pe aleile centrale. O hâtră de verişoară de-a II-a, ştiind-o pe tanti plină de aur, a forţat capacul copârşeului în speranţa unui chilipir.

O figură hâdă ca de vrăjitoare, vînătă, cu nasul descărnat şi cu zăpadă în gură le-a îngheţat sângele în vine. Groparii au bătut capacul în cuie zdravene de cinci şi toţi au răsuflat uşuraţi. Când s-a aruncat pământ, după datină, un zdruncinat de nepot, sătul de aerele de şefă a familiei cu care tartoriţa terorizase tot clanul, a luat un bolovan uriaş de pământ negru la vreo cinci kile şi-n pas de vals s-a apropiat de groapă şi la aruncat artistic. Probabil că toţi au avut un impuls să aplaude dar, prezenţa popii i-a domolit.

Matei nu se-aştepta să-i pese, fiincă mătuşa îşi urmărise scopurile ei cu cerbicie şi faţă de nepoţi avea oricând doar o răutate pe limbă sau o palmă după ceafă dar, nopţile nu putea să pună geană pe geană fiincă chipul fioros, descompus şi cu zăpadă la gură îi exploda în retină. După multe nopţi nedormite înţelese că la morgă se extrăseseră dinţii din aur de 24 de carate ai mătuşii şi i se umpluse gura cu zăpadă, tocmai ca să taie cuiva cheful să se uite mai atent şi să constate sinistrul jaf. Fuse şi se duse! Concluziile nu-i aduseră nopţi mai liniştite şi se simţea hăituit. La câte răutăţi făcuse tanti, mare brânză să-l bântuie puţin. În fond, negăsind niciun motiv serios şi plauzibil ca tanti să fi reacţionat ca o liceeancă nevricoasă la o banală decepţie în amor, se întreba dacă nu se spânzurase tocmai ca să-l poată teroriza mai bine şi în viitor. Amintirile răvăşitoare din copilărie şi adolescenţă, când tanti intra peste el în baie şi îl freca cu piatra ponce pe tot corpul până-i dădea sângele, interdicţia de a folosi lumina la toaletă că doar nu te pişi pe bani sau gamela de un chil cu ceai cu pelin pe care i-o turna zilnic pe gât erau doar châteva din răutăţile pe care i le servise regulat.

Într-o noapte îşi aduse aminte: avea în şifonier un pulover tricotat de ea! Dumnezeule! Şi un volum în bibliotecă: Biblia hazlie.

Deschise repezit geamul la dormitor, aruncă puloverul la întâmplare şi cartea bine ţintit pe garajul unui vecin să nu facă vreun pocinog la un parbriz şi în sfârşit adormi liniştit, pentru prima dată după câteva săptămâni.

Dar, zilele următoare, în ipostaze cenuşi sau violet tanti îi populă gândurile. În fond, reuşise în viaţă prin forţe proprii, banii nu fuseseră niciodată o problemă, avusese amanţi celebri, cântăreţi de operă şi muzică uşoară şi cam toţi directorii importanţi din oraş. Ştia ce vrea şi dacă avea un interes dărâma munţii. Prototipul învingătorului care trece peste un hectar de cadavre ca să-şi atingă scopul.

Dar, frumoasă, pedantă şi de o eleganţă înnăscută şi-a greşit epoca sau oraşul. La Paris ar fi ajuns cineva. De ce nu a ajuns la Paris? E o poveste-ntreagă!

Bunica dinspre tată, altă tartoriţă, era o ghicitoare de succes. Ele două, ca două pietre tari, se repezeau şi-şi ziceau vorbe grele cam la fiecare întâlnire. Se evitau instinctiv dar, evenimente majore dintr-un clan, nunţi, înmormântări, botezuri le aduceau inevitabil faţă-n faţă şi atunci să te ţii!

La un parastas, mai voinică, tanti îi dădu Satanei, aşa o alinta amicul meu pe babă, cum ziceam îi dădu Satanei un brânci meşterit. Când se repoziţionă bătrâna faţă de linia orizontului, să te ţii strigături. S-au zis multe vorbe grele dar, una i-a rămas lu’ tanti în urechi şi i-a controlat toată viaţa: o să mori în aer, bestie!- a şuierat bătrâna, altă viperoaică.

Aşa că a cunoscut tanti un medic neamţ la Călimăneşti şi era gata-gata să se mărite la MÜNCHEN prin ’80 dar’ , gândul de a pleca cu avionul a spulberat scurt planurile matrimoniale.

Că de, ginerica fiind capitalist, nu avea voie să circule ca vodă prin lobodă şi cum avea bilete dus-întors pe avion, la ambasadă i-au atras atenţia că în România comunistă nu-i loc de tangouri şi trebuie să plece musai cu avionul, nu se face niciun rabat.

Rămasă solo şi la sol şi prinzând gustul străinilor laibări la pungă, anul următor a găsit un antreprenor francez dar, ghinion, şi franţuzul avea bilet dus-întors de avion şi s-a lăsat păgubaşă!

Ştia că scorpia de babă avea performanţe în domeniu şi se temea cumplit că va muri în aer, motiv întemeiat să nu urce nici măcar în telecabină vreodată.

Năucitor! Să cultivi din anii ’70 Aloe vera pe balcon şi să-ţi prepari singură geluri, când toată lumea ştia numai de ceaiul de mentă şi de banalul muşeţel!

Să iei trenul la clasa a II-a ca o biată provincială ca să-ţi iei Ginko-BILOBA din parcul Libertăţii, astăzi Carol, în ironi subţiri  sau hohotele  leşinătoare, pe la spate evident, ale verişoarelor care azi îşi toacă pensia pe Tanakan?

Să bei an de an saci întregi de ceaiuri de pelin, rostopască, angelică, brânca ursului şi anghinare asortate cu două ore zilnice de exerciţii fizice, ca să ce?

Dă te declare nea Costică de la morgă cel mai sănătos mort care i-a trecut prin mână în 30 de ani de carieră?

Lipsit de spirit mercantil, la câteva săptămâni după înmormântare, la prima strigare, Matei  a vândut apartamentul dichisit al bătrânei complet mobilat lăsând de izbelişte cojoace, blănuri şi ce mai avea tanti prin şifonier. O fracţiune de secundă zăbovi cu regret în faţa bibliotecii, se uită cu jind la cristalurile sclipitoare care precis valorau o avere, la covoarele manuale de mare preţ pe care defuncta le adora.

Nu, decât să-l bântuie toată viaţă, mai bine nu! Oricum, din copilărie îi era groaznic de frică de morţi.

Îşi petrecu timpul chinuit de dorul Belei şi de nopţi nedormite, de coşmaruri cu morţi chirciţi şi ştreangul mov lucios, atârnând de ţeava de apă caldă.

Ce ironie: tanti se spânzurase cu un jnur mov, strălucitor, probabil stabilind un nou standard al eleganţei în materie de spânzurătoare! Dar, mai ales, murise în aer!

Singura bucurie, alune, nuci, seminţe. Mai erau două zile până la venirea Belei şi îşi făcu un tricou mişto cu un veveriţoi spărgând o nucă. Spre marea lui bucurie, Bela se întoarse acasă cu o zi mai devreme.

Câte nu aveau să-şi povestească!

Bela inventarie camera mulţumită că veveriţoiul era ordonat şi toate erau la locul lor, mângâie trandafirii apoi, ca muşcată de şarpe se întoarse spre el?

-Iubi, ce-i trăznaia aia-n patul nostru.

Matei se uită mirat: a, vaza asta? Am spart vaza primul Imperiu şi am luat frumuseţea asta de la un magazin de mobilă sh olandez. Veveriţoiul tău prăjeşte alune, seminţe… Doar mă ştii- singurul viciu! Ogrinjile, cum le spui tu, le pun aici.  Să ştii că am dormit cu ea în pat. Matei strânse vaza la piept şi veni spre Bela dansând: Eşti geloasă, iubi?

Lividă, Bela articulă stins: avea şi gazda mea una la fel. Era urna funerară a familiei. Îi prăjeau pe cetăţeni şi ogrinjile le puneau acolo…

Alte poveşti din seria PISICA NEAGRĂ găsiţi la pisica-neagra 

http://doinapopescu.wordpress.com/category/pisica-neagra/

45.292389 27.969120

---

ELVEŢIA, SECRETUL BUNĂSTĂRII

M-a frapat întotdeauna la şoselele Elveţiei, că sunt tăiate în linie dreaptă. Cel mai banal deal străpuns de un tunel, când o construcţie clasică, o şosea de suprafaţă, era perfect abordabilă. Nu m-a lămurit nimeni dar, probabil că s-au evitat exproprierile sau compensaţiile bănoase.

Legată ombilical de comunism prin instruirea şi finanţarea lui Lenin dar, fără să-i simtă talpa pe grumaz, cunoscând al II-lea război mondial ca depozitar al conturilor deopotrivă evreieşti şi germane şi al aurului jefuit de nazişti dar, fără să cunoască ororile războiului altfel decât din gazete, Elveţia a asigurat cetăţenilor ei cea mai bună calitate a vieţii din Europa şi probabil şi din lume.
Dar, marea mea nedumerire a fost legată de case. Case sau căsuţe? Construite cu gust, cu finisaje îngrijite, casele elveţienilor nu au nimic epatant, ba chiar sunt mult mai mici decât casele majorităţii românilor.
Elveţienii, cu venituri stabile de atâtea generaţii, netreieraţi de război, îşi puteau permite ceva mai mult decât căsoaiele răsărite în hemoragia imobiliară din jurul Bucureştiului. Şi totuşi, locuiesc în căsuţe modeste, cu un singur etaj şi geamuri mici, puţine şi majoritatea fixe.
Am încercat să înţeleg.
Mai bogaţi decât majoritatea europenilor, la parter au garajul pentru două-trei maşini iar la etaj bucătăria, adesea minimalistă, living-ul modest şi unul, maximum două dormitoare. Adesea livingul şi bucătăria, arareori folosită, ce-i drept, fiindcă prânzul se serveşte în arealul locului de muncă iar cina, obligatoriu la cârciumă, pe preţuri ajustate buzunarului lor îşi dispută acelaşi spaţiu. Rareori apar proprietăţi costisitoare la vânzare cu menţiunea ”bucătărie americană”.
Am întrebat un localnic din suburbiile Genevei cu care am stat mai mult în poveşti şi care mi-a spus cam aşa:
Dacă îţi înşeli nevasta nu o să intereseze pe nimeni. Toţi o facem mai devreme sau mai târziu. Eşti homosexual? Esta problema ta! Asta nu s-a inventat acum, se practica şi pe vremea Romei antice, ca să nu mai vorbim de Grecia antică. Ai comis o crimă? Vei suporta consecinţele faptei tale în justiţie şi vei răspunde în faţa lui Dumnezeu!
Ai ieşit dintr-o încăpere şi nu ai stins lumina?
Eşti inamicul public numărul unu! Îţi vei pierde prietenii şi respectul tuturor! Noi avem bani - nu pentru că ne cad din cer - ci fiindcă econimisirea banilor şi a resurselor este regula numărul unu care ne guvernează întreaga existenţă. Dacă nu ştii ce înseamnă economisirea vei învăţa sau vei fi eliminat. Nu ne trebuiesc geamuri largi. Suntem o ţară muntoasă şi conservăm căldura prin toate mijloacele. Casele noastre sunt proiectate să asigure optimum din punct de vedere energetic. Şi a fost un exemplu forţat acela cu lumina. Majoritatea caselor sunt dotate cu senzor şi la părăsirea încăperii se sting automat. Apa la toaletă, pe sistem dual-flush, apa la chiuvetă cu debit optimizat pentru o spălare pe mâini. Totul gândit pentru a se evita risipa. Este prima lecţie pe care copilul o învaţă de la părinţi, de la grădiniţă şi care a devenit sensul vieţii noastre.
Revenind în ţară, discutam cu un cunoscut profesor universitar, expert în calitate. Fusese şi dânsul recent în Elveţia, invitat de un român, profesor universitar rezident elveţian.
Gazda a plecat la un simpozion şi l-a lăsat… singur acasă.
Un prieten, fost coleg de facultate, stabilit şi el de mulţi ani acolo, aflând că este în oraş a venit să-l scoată la un seminar. Pentru că erau în criză de timp şi aveau multe de povestit, domnul profesor, în timp ce se bărbierea l-a invitat pe musafir în baie şă-şi continue ideea.
Amicul a sărit ca ars.
-NU! Ai greşit robinetul! Pentru bărbierit se foloseşte celălalt robinet de la colectorul de apă de ploaie. Un metru cub de apă din reţea este o avere: a ajuns un franc elveţian! Omul te-a lăsat pe încredere în casa lui şi tu te comporţi neglijent şi îi consumi nesăbuit resursele!
Domnul profesor, un tip fin şi de o mare eleganţă şi-a cerut scuze şi a încercat să treacă peste incident ca să nu-şi strice seara.
Fiind un tip chibzuit, şi-a cumpărat nişte cartofi să pregătească cina acasă. În timp ce curăţa cartofii, ţâr soneria. Amicul venise iarăşi să-i ţină de urât. În timp ce spăla cartofii, amicul sare iar ca ars:
- Nu! Nu! Nu! Cartofii nu se spală la robinetul de reţea! Te rog să foloseşti robinetul de la colectorul de apă de ploaie! La întoarcere, gazda ta o să citească contorul şi o să se supere definitiv pe tine! Nu te va mai primi niciodată în casa lui! Şi la cât eşti de risipitor, nici eu nu-mi permit să te găzduiesc! Ţin la tine ca la cel mai bun prieten din facultate dar, eşti risipitor şi oamenii trebuie să se ferească de tine!
Da! În copilărie şi mama spăla rufele cu apă de ploaie fiindcă spăla mai bine… Şi noi făceam baie cu apă colectată la streaşină în butoi. Apoi cartierul a evoluat, canalul de la colţ a fost mutat în curte şi în baie şi butoiul a fost pus pe foc: strica aspectul. Încet, încet în încercarea de a ne emancipa am pierdut toate bunele practici şi moştenirile bunicilor noştri. Elveţienii, nu!

--------------------------------------------------------------------------------
About this entry

You’re currently reading “ELVEŢIA-secretul bunăstării,” an entry on DoinaPopescu's Blog

ELVIS – REGELE POLITICOS

Pe 8 ianuarie 1935 se năştea la Memphis geamănul norocos, ELVIS, frumosul bărbat alb cu voce de negru, rebel, lipsit de inhibiţii, devenit OMUL SPECTACUL, REGELE ROCK-ului şi IDOLUL a trei generaţii. Ar fi nedrept să spunem idolul femeilor, fiindcă şi bărbaţii l-au admirat deopotrivă.
Dar, dincolo de succesul exploziv şi comportamentul extravagant de scenă, puştiul teribil avea un dezvoltat cult al prieteniei şi cei din anturajul său au profitat la maxim. Este de notorietate că îşi urca prietenii în avion străbătând America de pe coasta de est pe coasta de vest sau invers, numai ca să mănânce clătite sau, că închiria un parc de distracţii doar pentru gaşca lui dar, puţini ştiu că vorbea cu dumneavoastră şi cu femeia de serviciu din platou şi că era excesiv de politicos şi bine crescut.
A dăruit prietenilor case, maşini, carturi, haine scumpe şi bijuterii dar, a trăit umilinţa trădării. După suferinţa profundă pricinuită de moartea mamai sale, cea mai grea lovitură a primit-o de la un bodyguard pe care îl socotea prieten şi pe care l-a ţinut aproape şi l-a copleşit cu daruri. Respectivul, nu merită să i se pomenească numele, a scris o carte calomnioasă care l-a rănit profund pe artist.
Dincolo de poveştile care au circulat pe seama lui, ELVIS a fost o voce incredibilă şi un bărbat superb, nealiniat convenţiilor rigide ale anilor ’50. După 33 de ani de la moartea lui controversată, fan-cluburile din întreaga lume îl reconfirmă: EL ESTE REGELE!

CINE ŞI-A ÎNŞELAT NEVASTA, HAI SUS, HAI SUS, HAI SUS!

Prietena mea, o frumuseţe cu ochi verzi se angajează într-o bancă pe la începuturile anilor ‘90. Pe muncă îndârjită se menţine în bancă şi urcă în ierarhie copăcel-copăcel până la posturi cu greutate în centrală. După vreo zece ani de carieră, motanul, răsfăţatul casei, s-a văzut concurat. Cunoaşte un tip bine din presă, director de ştiri la un trust puternic şi în scurt timp se căsătoresc. Nuntă cu ştaif, invitaţi din high-life cât să umple vreo două reviste colorate. Suntem plasaţi la masa prietenilor buni şi de nădejde şi evident, ne cunoaştem toţi între noi, cu bune şi rele. Între mâncăruri alese şi băuturi pe care le-am ignorat discutăm ca fetele. La dreapta mea o nevastă înlăcrimată că-l prinsese pe domnul soţ în offsaid. La stânga, se plânge şi cealaltă nevastă că soţul ei, cam pierde sume mari de bani la poker şi mai calcă şi pe de lături. Eu le explic senină că n-am probleme de genul ăsta, soţul meu nici nu bea niciodată, nu-mi produce nici alte supărări şi fetele se uită cu jind la exemplarul meu de soţ model, unic şi nemaiîntâlnit. Pe la trei dimineaţa se schimbă ritmul muzicii şi după ce zice maestrul Gică Petrescu câteva, orchestra bagă un cântecel pe care îl cântam în copilărie prin tabere: Cine-i născut în ianuarie, hai sus, hai sus, hai sus! Ajunge şi la decembrie, apoi continuă cu cine şi-a înşelat nevasta, hai sus, hai sus, hai sus!


Din cei vreo 300 de nuntaşi, singurul care se ridică, fericit, cu paharul sus şi făcând bezele la toată nunta, cine credeţi? Soţul meu, exemplarul de soţ model unic şi nemaivăzut. Nu-mi aduc aminte să fi avut altă dată în viaţă o surpriză mai mare. Sute de întrebări veneau buluc peste mine năucindu-mă: Cum? De când? Cu cine? O cunosc? Accidental? Permanent? În hoteluri scumpe? Pe centură? De plăcere? Pe bani? E îndrăgostit de alta? Viciu ? Voi divorţa? Dar, copii? Mi se mişca linia orizontului, făcusem temperatură instantaneu, urechile îmi pulsau înroşite. Mă uitam la fericirea de pe chipul lui, la seninătatea din priviri şi nu puteam să cred iubitul meu soţ a ales o astfel de cale să mă anunţe că marea iubire a murit. Nefericirea mea era în crescendo, mireasa nu-şi putea crede ochilor, mama miresei, prietena noastră de suflet avea lacrimi în ochi iar nuntaşii aplaudau curajul perfect bărbătesc şi evident singular.

Orchestra continuă odiosul cântec Mă hotărăsc rapid. Decât să-i scot un ochi după şi să-l torturez cu întrebările, decât să mă umilesc cerşind răspunsuri mai bine-i bag şi eu jăratec sub fund! Iau paharul în mâini, îmi ascund disperarea şi mă ridic surâzând. Salut masa miresei şi apoi pe toată lumea. Sala aplaudă frenetic. Evident, sunt singura în balans şi orchestra, încântată de spectacolul savuros reia refrenul şi continuă lălăiala minute bune. Soţul meu, senin şi relaxat discută cu un nuntaş şi ridică paharul spre mine zâmbind fericit. Mă aşez . Aplauzele se potolesc şi soţul meu îmi dă un pupic. Cu dragoste! – Mă întreabă senin: auzi, da’ tu nu eşti născută la nouă luni? – Poftim? – Puteam să jur că eşti născută la nouă luni! – Bineînţeleds că sunt născută la nouă luni! -Şi atunci de ce te-ai ridicat în picioare? – Ca să fac unu’ la unu’, iubire! Preferai să-ţi rup un picior? – Mami, ai băut ceva? – Doar apă plată cu lămâie! – Şi dacă nici nu eşti născută la şapte luni şi nici nu te-ai pilit de ce te-ai ridicat? – Dar, tu de ce te-ai ridicat, dragule? – Da’ ce, tu nu ştii că sunt născut la şapte luni? – Poţi să-mi spui cam ce are sula cu prefectura? – De ce vorbeşti urât, nu-i stilul tău? Nu înţeleg de ce eşti supărată! – Pentru că preferam să-mi spui în alt context că m-ai înşelat. – Sigur n-ai băuit nimic? Cum să te înşel? – Atunci de ce te-ai ridicat iubire în picioare, când a întrebat orchestra cine şi-a înşelat nevasta? – Eu? M-am ridicat numai la aprilie şi la cine s-a născut la şaste luni! N-am înţeles de ce te-ai ridicat tu că doar eşti născută la nouă luni! Dar, ai văzut ce special este soţul tău? Din atâta popor sunt singurul născut la şapte luni şi m-au aplaudat toţi! Dar şi pe tine… Ciudat… Vine mirasa şi ne ia la rost: Măi zdruncinaţilor! Mă aşteptam la oricare de aici dar, nu la voi! Jumătate din nuntaşi trebuiau să fie în picioare! Dar, voi? Amicul de la masă cu care soţul meu dezbătuse intens toata seara politică internaţională explică zâmbind: – Lasă-l dragă, că a dansat pe muzica proprie pe care o ştie din tabără, de când era pionier. Este născut la şapte luni! Mireasa, fără să priceapă speţa, pleacă la altă masă zicând peste umăr: sunteţi sonaţi cu toţii! Altădată nu vă mai pun băutura pe masă! Ţăcăniţilor!

0.000000 0.000000

--------------------------------------------------------------------------------

About this entry

You’re currently reading “CINE ŞI-A ÎNŞELAT NEVASTA, HAI SUS, HAI SUS, HAI SUS!,” an entry on DoinaPopescu's Blog

DECÂT GHEBOS, MAI BINE NEBUN

Se înnoptase vârtos. Cerul prădat de stele, arăta ca o coală de sugativă, pătată de cerneală sinilie. Luna plină, palidă şi încercănată, rânjea obscen, ca o codoaşă parşivă când îşi capătă arginţii. Îi era bine. Câştigase 720000 de franci, şi clinica mergea grozav. Kefra opera nemţi cu bani la foc automat, iar planul pus la cale cu Borin, anunţa milioane grele, cu efort subţire. Iar din bâzdâcul lui Edith cu săpunurile ieşeau lunar o roabă de bani. Se extinsese şi la pastă de dinţi, şi producea şi apă de gură. Contractul cu armata crescuse de 10 de ori în valoare. Distribuţia se întinse şi la internate şi hoteluri. Pe muierea asta o ducea capul, nu glumă!


Doar că în scutece nu se mai întâlniseră niciodată. De la împuşcătura ticălosului de Meyer, se pare că nu i se mai scula, neam. Se întreba dacă nu era Edith de vină, că nu îl mai atrăgea. Privirea tăioasă şi spiritul ei critic, îl tuflea de fiecare dată. Era o singură cale să afle. O prostituată ieşea din discuţie, fiindcă obsesia lui pentru curăţenie îl inhiba. Din liceu, când colegii lui se duceau înfriguraţi la un bordel ieftin de mahala, el zicea pas, văzând în prostituate doar latrine publice. Şi ciudatul ăsta de Borin Alois, ce imbecil!. În afară de armata de metrese, pe care o întreţinea cu mare cheltuială, bălea după toate curvele stridente prin şantanuri, şi-şi petrecea viaţa, mai mult cu dânsa-n băţ şi cu izmenele la glezne. De mult pusese ochii pe Lida. Fusese ziua ei liberă. Numai de nu s-o fi culcat, sau mai rău, să nu fie călare cu vreun golan. Locuia într-un apartament cochet, într-o anexă izolată în spatele clinicii. Frumoasă şi focoasă, asta îl va scula şi din morţi!

O găsi singură, abia ieşită de sub duş, uscându-şi părul cu un prosop moale. Aburul îi rumenise obrajii, şi pielea mătăsoasă avea o coloraţie superbă. Îi zâmbi cu dinţii ei frumoşi, părând fericită că îl vede. Dobritza întoarse cheia în uşă, cu o mişcare febrilă, şi tăbărî pe ea, fără nicio introducere.

Lida, fierbinte şi pisicoasă, se lăsă în voia lui, de parcă-l aştepta.

– Ce dracu’! Intră mai mult în mine decât în toanta asta! Curvă de doi lei, nu eşti în stare de nimic! Credeam că eşti în stare! Cum să mi se scoale, când stai capră, la toţi derbedeii târgului! Barem, ţi-a scăpat vreunul? Sigur că nu, te-ai întins cu toţi, vită încălţată! Poate iau vreo boală de la tine, scârbă ordinară! Ştefan şuiera şi gâfâia în zadar, ca un ceainic rusesc, ce dădea în clocot. Neputinţa lui era totală. To-ta-lă! Şi, acum, uite că tâmpita asta îi ştia secretul. De umilinţă şi furie o strânse de gât, până o simţi cârpă moale. O privi îndelung cât era de frumoasă şi se miră, cât de repede murise. Se simţea puternic şi stăpân pe situaţie, dar puţin ostenit. O împinse pe covor, şi se lungi pe pat.

Gândul i se duse la Luiza, fata directorului şcolii. Era spre sfârşitul clasei a şaptea, şi primăvara le dădea hormonii în clocot. Toţi băieţii vorbeau numai de fete, şi de fantezii deocheate. Toţi îl tachinau, că nu are nici o iubită. Era cel mai bun din clasă la învăţătură, dar era terorizat de coşuri, prea slab, înalt şi adus de spate ca un cocostârc. Ca să iasă deasupra, se grozăvi că iubita lui secretă este Luiza, frumoasa blondă pistruiată, pe care o plăceau toţi. Începuseră să îl privească, unii cu admiraţie, alţii pieziş şi cu invidie ascunsă, ca pe un mascul periculos. Mai erau două săptămâni până la Balul Primăverii şi parcă dăduse strechea în toţi. Vorbeau măscări şi se lăudau cu aventuri închipuite şi furtunoase partide de amor şi probabil asta le mai estompa complexele. Era în curtea şcolii cu toţi băieţii şi Luiza trecu zveltă pe lângă ei. El îşi umflă pieptul băţos. Doar trecea iubita lui secretă!

Cornel, un derbedeu chipeş şi plin de tupeu, repetent a doua oară, îi ţinu calea Luizei:

– Luiza, este adevărat, că tu eşti iubita secretă a lui Dobritza?

Luiza îi cuprinse cu privirea poznaşă, flutură genele lungi, care îi dădeau atâta farmec şi rosti răspicat:

– Dacă Dobritza e tocilarul ghebos dintr-a şaptea, piei drace! Şi Luiza se îndepărtă râzând.

Hohotele ticăloşilor, unele grohăite, altele stridente, l-au urmărit până acasă. A alergat năuc, într-un suflet, direct în spatele coşarului, şi-a lipit călcâiele şi umerii de perete şi cu cartea de latină pe cap, a mers până târziu în noapte. Aşa şi-a petrecut fiecare moment liber din zi, luni în şir, cu voinţă încrâncenată, până şi-a corectat mersul. A început să se supravegheze şi nu a mai mers niciodată ghebos. Cum venea de la şcoală, punea cartea pe cap, pleca în poziţie corectă de la coşar şi trecea de grădina de legume, traversa via, straturile de lucernă, trecea de căpiţe, sărea pârleazul de la marginea gospodăriei lor şi trecea pe izlazul satului, fără oprire şi fără să scape cartea de latină din cap. Când îşi lua seama, cerceta speriat, să nu-l vadă careva, să nu ajungă în gura satului.

Fiind cel mai bun din clasă la învăţătură, directorul îi făcu onoarea, să îl ia în cancelarie, staroste, de ajutor la corectat tezele la română, celor din clasele mai mici. Toţi râvneau să ajungă staroste, dar norocosul era unul singur. Pentru Dobritza, era onoarea maximă ce putea să o capete în şcoală. Terminând corectatul, merse cu directorul în clasă, să împartă tezele şi să comunice elevilor notele. Călca apăsat în urma directorului, simţindu-se cu adevărat important. Intrând în clasă, stupoare. Toţi şcolarii, cu cărţile pe cap într-o linişte deplină, într-un du-te-vino prin clasă, de ziceai că-s apucaţi. Directorul, îşi scoase ochelarii tacticos, şi vorbi cu glas abia stăpânit.

– Poate cineva să-mi explice degrabă, ce ritual satanic se petrece aici ? Elev Dima, spune tu!

– Domnule director, ora următoare avem teză grea la matematică şi ne băgăm lecţiile în cap.

– Îmi zici mai pe scurt cum vine asta? Directorul era la limita răbdării.

– Cel mai bun la învăţătură, din clasa a şaptea este elevul Dobritza. Şi el aşa îşi bagă lecţiile în cap, în fiecare zi, prin grădină şi pe izlaz, ore în şir. Vrem şi noi să luăm note mari la matematică şi ne-am luat după el.

Directorul se întoarse siderat.

– Este adevărat, elev Dobritza?

Acuma decât ghebos, mai bine nebun. Cum era să se umilească într-atât, şi să aducă vorba de gheb? Recunoscu cu nod în gât şi glas alb-pierit.

– Adevărat, domnule director!- zise Dobriza încercând să-şi ţină curajul.

– Dobritza, m-ai dezamăgit definitiv! Nu mă mai pot baza niciodată pe tine! Nu meriţi să fii staroste, elev Dobritza! Nu credeam să fi un ţicnit de doi bani… Barbu îţi va lua locul. Şi îi întoarse spatele cu dispreţ făţiş.

Nenorocirea era deplină! Nu ştia să fi încercat umilinţă mai mare, niciodată în viaţă. Şi toate, stârnite numai de scârba de Luiza. Se visă cum o strânge de gât. Ar fi vrut să o pună să-şi ceară iertare în genunchi dar, era atât de plăcut să-i zdrobească gâtul fragil în mâinile lui puternice, că nu se mai putea opri. Lacrimile fetei i se prelingeau pe mâini şi el strângea mai tare şi mai tare, strivind oscior după oscior, până fata dispăru cu totul între palmele sale.

Se trezi târziu, în faptul nopţii, odihnit şi înviorat. Ascultă cu atenţie mişcările nopţii. Linişte desăvârşită!

O cără pe Lida la automobil, uşoară fulg şi o azvârli neglijent în portbagaj.

Pentru o clipă, jarul unei ţigări înţepă noaptea, dar nu-i luă seama.

Precaut, merse cu farurile stinse, până la anexele din spatele gaterului şi, cu manivela autoturismului sfărâmă lacătul. Căută între scule un hârleţ şi îl luă în portbagaj. Trase uşa cât să nu stea dată de perete şi să atragă atenţia. După aproape o oră de mers spre nord, opri într-o pădurice. O îngropă departe de drum, adânc şi fără grabă, apoi acoperi locul cu frunze şi crengi.

Lida şi Luiza, două stricate, le îngropase pe amândouă!

Mulţumit de treaba bine făcută, se întoarse în Geneva fără să privească în urmă. Se făcuse dimineaţă. Intră într-o cafenea şi servi micul dejun. Avea o foame de căpcăun.
 
CINE ŞI-A ÎNŞELAT NEVASTA, HAI SUS, HAI SUS, HAI SUS!

CONTABILA ŞI MARINARUL

Am doi buni amici: el marinar, ea economistă. Stăteau la televizor şi urmăreau un ansamblu de dans din Chişinău.


El, proaspăt întors din voiaj:

– Ce ţâţe poa’ să aibă moldovencele-astea, dom’le!

Ea mirată:

– Tu la astea te uiţi? Eu am numărat picioarele, le-am împărţit la doi şi am calculat numărul dansatorilor, am adăugat impresarul, coregraful , regizorul de scenă, regizorul de sunet şi toţi auxiliarii, închirierea camionului pentru recuzită şi am calculat cât i-a costat pe ăştia turneul în România şi cât ar fi un cost cinstit al biletelor!

Le zic: mă, ori sunteţi ţicniţi, ori faceţi bancuri cu noi!

DOMNUL GEORGESCU ŞI CUTREMURUL

-Irina, avocatul Georgescu a fost unchiul meu. Povestea morţii lui, de-a râsu-plânsu’, este cunoscută în familie, dar a rămas tabu. In fond,  Georgescu era telectualul familiei, mândria mătuşilor şi evident, nu putem să-i aburim onoarea. S-a bârfit la priveghi, şi-au dat coate babele când înfăşurau sarmalele, s-au mai răscolit picanterii mai vechi dar, bulendrele s-au spălat în familie iar în ochii lumii s-au conservat aparenţele! Nucu, cel mai bun băiat!
-Zău, Nucu îl chema? Eu l-am ştiut doar de domnul Georgescu!
-Ei, aş! Îl chema Niţă dar, Nucu dădea bine la femei! Nucu avea în mintea lui o rezonanţă mai virilă! Un tip inteligent şi talentat, pe jumătate ratat datorită complexelor. A suferit toată viaţa datorită cheliei şi staturii. Purta numai pantofi de comandă cu tocuri de opt centimetri şi abia scotea un metru şaizeci! Imaginează-ţi că la cutremurul din 1977 a strigat :cutremuuur!- şi în loc să-şi salveze copii, a preferat să-şi caute fesul.
-Adică, cum?
-Uite, aşa! Ziua umbla la costum şi pălărie, noaptea asorta la pijama un fes gri cu dungi galbene, oricât ar fi fost de cald fiindcă, nu suporta să-şi expună chelia. De altfel, avea doi metri de pălării! Înainte de cutremur cu câteva minute a făcut duş şi a testat o nouă şi miraculoasă soluţie de creştere a părului. Fiind dat cu zama aia pe cap, îşi lăsase fesul pe te miri unde. A riscat să cadă casa pe el, decât să-i vadă vecinii chelia. După cutremur, când l-au tachinat cumnaţii că era gata să crape de dragul fesului, a bravat că a făcut casa cu mâna lui, ca să reziste la un cutremur de 9 grade pe scara Richter şi a vrut să-şi demonstreze încrederea în soliditatea casei.
-Mare figură Nucu ăsta!
-Ei, Irina, de câte ori mă uit pe gaura cheii în viaţa cuiva, nu mai simt nevoia să merg la cinema! Nucu ăsta oricum era cam într-o dungă! La prima vedere părea întreg la cap şi nu-ţi dădea de bănuit! Poate ai fost gros îmbrăcată şi n-ai avut ocazia dar, dacă te întindeai mai mult la vorbă cu el şi purtai mâneci scurte, te studia bine şi din senin îţi spunea:
-Drăguţă, ai nişte vene excelente! Când ţi-ai luat sânge ultima dată?
-Cetăţeanul era oleacă vampir?
-Nu, dar, până să devină avocat a lucrat vreo patru ani ca asistent la un laborator de analize medicale!
-Aha! Băiatul era defectat de meserie!
-Eram puşti şi-i fac o vizită anunţată la laborator. Zice: hai salut, vezi că ţi-am oprit un ness şi un sifilis cu patru cruci!
-Zic: nene, mersi de ness dar, cu sifilisul găseşte-ţi pe altul!
-Se uită la mine pe deasupra ochelarilor: sifilisu’ este pe lamă la microscop! L-am recoltat de la o paraşută culeasă cu duba de pe centură! A trebuit să trag sânge de la tot inspectoratu’ judeţean de miliţie, că au ţinut-o toată noaptea în arest şi s-au lăcomit toţi la chilipir! Hai, studiază bine lama, ca să nu rămâi prost!
-A, şi de atunci te-ai deşteptat!
-Nu! Doar că am început să port scufiţă!
-Mă scuteşti de amănunte? Mai povesteşte de jupânu’ că am început să îndrăgesc personajul!
-Adică fac tumbe ca să te vrăjesc - tânăr, viu şi frumos - şi tu îndrăgeşti personajul decedat! Bravo! Hai să-ţi mai zic de-o ţicneală de-a lui: dacă intra într-o încăpere, bătea delicat în uşă.
-Normal, băiat educat doar era avocat, nu un linge blide!
-Da, fato, da’ bătrânul bătea la uşă şi când ieşea din încăpere!
-Mişto! Adică era atât de distrat, încât nu mai ştia dacă intră sau iese?
-Noooo! Era prudent! Se temea că dacă stă unu’ de prost sau de şmecher în spatele uşii şi îi dă cu uşa în cap o să fie dat în judecată!
-Pe ăsta se vede treaba că l-au defectat toate meseriile câte un pic!
-Mda! Cred că Nucu lua meseria prea în serios! Se pare că a avut un accident de muncă în final!
-Nu te-ai lămurit dom’le că a mierlit-o la curve?
-Nerecunoscătoare mică! Poate era acolo ca să strângă probe pentru procesul tău!
-Defilezi prin lobodă, băieţel! Îmi mai eşti dator cu o poveste...

--------------------------------------------------------------------------------

About this entry

You’re currently reading “DOMNUL GEORGESCU ŞI CUTREMURUL(II),” an entry on DoinaPopescu's Blog

Google a comis-o!

Jos Google în „moldovenească”! „Трэяскэ лимба ромынэ!


Mister Google, prietenul nostru cel de toate zilele a comis-o! După ce a fost amendat de instanţa pariziană cu 300000 de euro pentru încălcarea drepturilor de autor în cadrul proiectului de digitalizare a bibliotecii mondiale închide anul cu o nouă gafă: Google moldovenească!
Valentin Mazarescu administratorul grupului „Spune NU versiunii în „limba moldovenească” a Google” pe Facebook a reunit peste şase mii de internauţi. Membrii grupului se adresează, întâi de toate, administraţiei Google, căreia îi solicită să cunoască în detalii subtilităţile lingvistice ale produselor sale.

„Moldoveneasca nu este o limbă. E limba română”, scrie administratorul grupului, , în profilul grupului. Mai citim că „moldoveneasca este o invenţie a lui Stalin, care a plănuit să rusifice populaţia de etnie română dintre Nistru şi Prut”.
Printre cei aproximativ 6 mii de membri ai grupului „Spune NU versiunii în „limba moldovenească” a Google” se regăsesc portalul de ştiri Unimedia, radio Vocea Basarabiei, Monitorul Civic, jurnaliştii Oxana Iuteş, Doru Dendiu, Sorina Ştefârţă, Tudor Darie şi Valentina Basiul, politicienii Dorin Chirtoacă şi Ala Mândâcanu, precum şi Tinerii Democraţi – reprezentanţii aripii tinere a Partidului Democrat din Moldova pe Facebook.
Administratorul Valentin Mazarescu îi îndeamnă pe membrii grupului să popularizeze, printre facebookeri, cauza pentru care aceştia pledează.
Jos Google în „moldovenească”! „Трэяскэ лимба ромынэ!!!!!!!!!!!!!” (Trăiască limba română!), este o urare scrisă, cu ironie, de unul dintre ultimii internauţi care, acum câteva ore, s-a alăturat grupului „Spune NU versiunii în „limba moldovenească” a Google”, găzduit de Facebook.
Dacă nici tu nu ai nevoie de dicţionar ca să-ţi traduci din română în moldovenească, te aşteptăm pe Facebook.
Dacă doreşti să afişezi pe blogul tău bannerul SPUNE NU GOOGLE MOLDOVENEASCĂ, copiază codul.
Sursa imagine: google.com
Autor: Ion Uruşciuc
Sursa: HotNews.md

Cazul MAILAT şi fenomenul TOM & JERRY

Am să pun astăzi sub lupă Tom şi Jerry, desenul animat născut în State, care a înconjurat planeta şi care a fascinat atâtea generaţii! Popularitatea lor a concurat puternic fără îndoială atâtea glorii cinematografice. Fanii lor au între câteva luni şi o sută de ani şi sunt distribuiţi dens şi proporţional pe toate continentele!
Probabil că în curând, savanţii englezi ne vor comunica dacă Michael Jackson a ajuns la stele mai mult sau mai puţin celebru decât Tom şi Jerry.

Brigite Bardot!  Ingenuă, strălucitoare, răpitoare! Câte generaţii au dormit cu poza ei sub pernă? Cât şi-au rupt părinţii noştri hainele la rând la casele de bilete pentru un film cu diva blondă?

Ce înseamnă pentru generaţiile de astăzi Brigite Bardot? O babă înconjurată de pisici şi de câini vagabonzi!

Cine a fost Rock Hudson? Gigantul, Frumosul Planetei, iubit deopotrivă şi de mame şi de fetiţe şi de bunici. Cum a rămas în istoria cinematografică? Ca un băiat bine care a făcut SIDA.

Ce inseamnă pentru adolescenţii de astăzi? Un tip cu freza demodată.

Să vorbim de frumosul Alain Delon? Sigur, pentru mine este un reper cât Turnul Eifel. Zorro, Laleaua Neagră, detectiv sau infractorm pirat, mafiot a fost fermecător. Un mare artist, un frumos cu o voce splendidă. Teribil în film, copleşitor cântând Natalie, îl voi iubi mereu. Dar pentru copii mei? Cine este Alain Delon? Evident, doar un alt tip cu freza demodată!

Şi atunci cine sunt Tom şi Jerry?

Cum cine? Eroii formidabili cu care am crescut şi eu şi copii mei şi care ne ţin şi astăzi ca şi atunci cu sufletul la gură. Nemaipomeniţii, inegalabilii…

Dar, simpatia tuturor se revarsă copleşitor şi unanim peste simpaticul Jerry. O haiducie latentă din sufletul nostru sau sensibilitatea noastră pentru cel mai mic şi mai oropsit ori sadismul lui faţă de Tom îl dau de departe ca cel mai popular şi mai iubit. Cu cât i-o coace mai tare lui Tom, cu atât este mai iubit şi mai aplaudat.

Tom? Veşnicul pierdant, detestat de toată lumea dar, la fel de notoriu, ţinut sub reflectoare de ciocanele în cap pe care le încasează de la drăcosul Jerry.

Eu, am dispute cu fetele mele pe freza actorilor şi rămân la Cary Grant , Garry Cooper, sir Roger Moore, Alain Delon şi Rock Hudson stârnindu-le uimiri şi replici de genul: Ce gusturi poţi să ai şi tu mamă?! Numai prăfuiţi şi roşi de molii!

Ei bine, nici aici nu mă potrivesc cu restul lumii! Din partea mea, toată simpatia se îndreaptă hotărât spre Tom. Pentru mine el este paznicul de drept al casei în timp ce micul cotropitor este intrusul, nepoftitul, micul ticălos care ascunde un mare malefic. Punctul meu de vedere raţional şi constant este esîmbrăţişat de toată lumea dacă Jerry are nesăbuinţa să coboare din televizor şi să intre în casele oamenilor. Atunci, toată lumea dă fuga la prăvălie să cumpere capcane, otrăvuri sofisticate şi balada s-a terminat. Goana după şoricel devine epopee iar Tom îşi reintră în drepturi ca salvator şi paznic al casei.

Ani de zile am fost arătaţi cu degetul de tot felul de comisari europeni pentru că romii, mă rog, Mădălin Voicu zice că nu există romi şi corect ar fi ţigani, în sfârşit, aceşti cetăţeni n-ar avea destule drepturi în România.

Ei bine, băieţii ăştia cu palate cu multe turnuleţe şi cu ghiulul cât nuca şi care se deplasează să-şi ia ajutorul social cu Mercedes ultimul tip, supăraţi că politicienii furaseră grosul şi nu prea mai aveau ce ciordi în ţărişoara asta strâmtă au plecat cu liota de puradei în Europa largă. Şi după toate nenorocile pe care le-au exportat cu ei, pentru că trebuia să iasă unul ca păduchele în frunte, s-a remarcat detaşat Mailat!

Cum ce legătură este între Tom şi Jerry şi Mailat?

Păi, după ce le-a intrat şoricelul în frigider, domnii europenii, fanii romilor (sau ţiganilor?- domnu’ Mădălin Voicu, cum a rămas?) nu s-au mulţumit să-şi ia o banală capcană de la mall. Au trecut la legi antirasiale şi echipe de tip Klu-Klux-Klan să patruleze pe străzi.

Morala: o fi simpatic Jerry dar, să stea dracului pe micul ecran că de Tom poate scapă dar, de foştii fani superficiali, nu!

Şi pentru voi, romii de la Roma, doar o frază: Căutaţi bine aurul prăduit de Traian din Dacia, priviţi-l cu emoţie ca pe un artefact istoric de mare valoare dar, să nu vă trecă prin cap să-l furaţi ca să-l aduceţi acasă, că poate ajungeţi iar în temniţele Romei după două mii de ani!

I-O DĂ CURATĂ

fragment din romanul COMISIA ZÜRICH
autor Doina POPESCU
editura TORENT PRESS
2009
ISBN 978-606-92308-0-0
Corvin meşterea să aprindă un primus, să se mai încălzească cu dom’căpitan, la un ceai întărit cu rom. Gândurile îi călătoreau la Mihaica, cea mai frumoasă fată din sat. Şi sprintenă la minte, mai ceva ca un sobor de popi. O plăceau toţi flăcăii, că era prima la horă şi, mai ales, veselă fără pereche. Şi-i zbârnâiau mâinile pe fus, pe urzeală şi suveică la războiul de ţesut, de se prindea la rămăşag cu orişicare fată sau nevastă, cu spor îndrăcit! Şi nu-şi amintea nimeni s-o fi întrecut-o cineva! Lui Corvin îi spunea inima că-l aştepta cu dor aprins şi gând de măritiş. Doar de ţaţa Catrina, mă-sa, avea o grijă că o tot mâna pe biata Mihaica să se mărite.
– Mărită-te, arză-te-ar focu’ să te arză, să nu-mi faci vreun pocinog! Că neam de neamu’ nostru, nimeni nu s-a greşit, da’ la ochii tăi alunecoşi şi fire cu lipici - cui te-oi fi izbit, nu ştiu, zău! – dac-om scăpa cu faţa curată… De n-am ajunge batjocura satului, cu prunc slobozit din flori, arză-te-ar para focului, să te arză! Cu mâna mea te omor, dacă-mi faci un pocinog. Bagă de samă, fa Mihaică!
Bătrâna lui, Ilinca, alt drac de babă, îl tot pisa:
– Blegule, nu căta la muiere cu lipici, că s-or lipi şi alte muşte bete de catrinţa ei. Umblă după una supusă, mai puţin gureşă şi mai puţin zglobie că, după asta, aleargă tot ce are crac de izmană, din trei sate. Şi, pe de altă parte, bărbatul cu scaun la cap, fuge de muiere prea şcolită. Acuma, de! Ce ţi-o trebui chiar deşteapta împărăţiei? Doar o iei să frământe pita, să aibă spor la ţesut izmene şi să-ţi încălzească colea aşternutul, nu să scrie la gazetă, nici s-o faci doftoricioaie. Atâtea muieri strajnice şi cu stare, râncezesc, oftând după tine şi tu, prostule, numai de sfrijită grijeşti.
– Mamă, io n-oi trăi de două ori. Îmi iau pe cine mi-e drag, să nu-mi fie urât dimineaţa, să mă trezesc lângă sluta pământului. Şi vorba lu’ bunicu’ Toderaş-decât să iau un rahat uscat, să-l mănânc singur toată viaţa, mai bine iau cozonac dulce şi împart cu prietenii.
Ţaţa Ilinca aruncă furioasă cu făcăleţul după el:
– Piei din ochii mei, împieliţatule; între noi nu încape spor la glumă! Dacă nu aduci în bătătură fată pe placul şi pe voia mea, mă arunc în fântână…
– Atunci, aşteaptă rogu-te până om săpa alta mai pântecoasă, că asta nu-i rost să te cuprindă…
Aceasta chiar puse capac! Sângele gros şi înciudat îi vâjâia rău pe la urechi.
Dacă nu putea ierta ceva ţaţa Ilinca la Mihaica, pe lângă mintea săgeată şi altoită cu socoteală, era talia subţirică şi trupul mlădiu. Ştiindu-se de pe la 16 ani la un chintal şi încă peste jumate, ar fi vrut o noră otova, pe potriva ei. Trupeşă şi gămancă, să aibă Corvin ce strânge în braţe! Dar, mai presus, să nu-i mai scoaţă Gheorghe, bărbatu-su, ochii! Ba că-i cât malu’, ba că-i mai groasă şi ca Joiana, ba că isprăveşte toată brânza dintr-o putină la o masă fără măcar să se sature şi altele şi mai de ocară! Şi nici nu-i era la îndemână alt lucru ştiut.
Dacă te năpusteai cu vorba la Mihaica sau îi cătai pricină, ghiaura avea pe vârf de limbă, întors la orice vorbă şi, din două vorbe zise socotit, te făcea să-ţi pară rău că nu ţi-ai văzut de ciorba ta…
Pe scurt, o vacă grasă şi robace, cu gura cusută, supusă lui Corvin dar, mai cu seamă ei, ar fi înduplecat-o poate pe ţaţa Ilinca să-ncerce a o păsui în bătătură. Altfel, nu!
Doar văzuse Corvin, ce amar de soacră era mă-sa, în anul când se-nsurase Nenica Gligore. Adusese pe Anuţa în casă, pe învoiala mă-sii, la înţelegere cu părinţii fetei dar şi cu trei care de zestre. Başca şase pogoane de pământ şi o scroafă nefătată. Şi, ca să astâmpere lăcomia lu’ ţa’Ilinca, şi zece miei arvuniţi taman la fătatul mieilor. Şi cuminte Anuţa, şi supusă, şi robace. Dar când îi luase dracu’ de babă sama mai bine şi când se dumiri că-i frumuşică şi că nenica Gligore este-n dragoste mare cu ea, o cuprinse turbarea şi-o ţinu într-o prigoană de-i făcu Anuţei viaţa iad. Când îşi făcu amărâta bocceluţă, să plece la mamă-sa, prinse de veste tata. Ei, să te ţii Ilinco! Şi, prima dată în viaţă, puse tata paru’ pe hoaşcă de se răcori toată familia…
- Muiere, îi prima dată când pui paru’ pă tine, da ţâne minte, că nu-i ultima. De mai stai cu răul pe fată şi mai prigoneşti pe Anuţa, o să zâci, că azi a fost nimica! Satană ai fost cu fătuca asta de când ne-a călcat pragul, da’ dacă nu-ţi iei sama bine şi nu-ţi socoteşti vorbele, oi încăpea pe mâna mea…
Satana de ţa’Ilinca – cum bine îi zisese Gheorghe – tot nu prea îşi găsea starea.
Da’, ce să-i faci? De unde atâta coraj, să te pui cu Gheorghe?
Se vânzolea, cât îi ziulica de mare, când în chiler, când în odaie, spionând pe un gemuleţ mic în odaia noră-si, printr-o găurică pe care o meşterise în pânza din geam.
Se tot minuna, cum îşi pierde proasta, amar de vreme, o dată la două zile, să-şi clătească cosiţa ba cu fiertură de foi de nuc ba cu zamă de urzici. Şi - culmea !- zi de zi şi în zori, şi la apus, ca şi când nu s-ar fi găsit altă treabă în ograda gospodarului, făcea fiertură, ba de muşeţel, ba de pelin sau gălbenele să se limpezească pe tot corpul, dar mai cu samă la rilă.
Duminica pe şanţ, opintind la seminţele de dovleac, povestea vecinelor cu năduf:
- Împiedicată la treabă, noru-mea, fără pereche şi tare puţină la minte amărâta, şi strâmbă de slabă ce-i! Da’ pe dânsa, nimic de zâs, lu’ Gligore i-o dă curată.
Şpioanca-i rămăsese numele în sat şi chiar surorile îi ziceau în spate, tot Şpioanca .
Iar Gheorghe, la supărare, fără farafastâcuri, i-o zicea verde în faţă, să-i mai taie din nas. Iar când era bine dispus o alinta în stihuri: Soacră, soacră-acră, acră! Cră-cră! Soacră acră!

NECAZUL LUI NAPOLEON

fragment din romanul COMISIA ZÜRICH
ISBN 978-606-92308-0-0

– Gilbert, prietene! Bună povestea ta dar, ascult-o şi pe-asta. Pe front, aveam un locotenent, inginer de drumuri în civilie, chipeş şi băiat de comitet. Era cel mai brav în luptă, sărind în foc unde era măcelul mai mare. Pentru misiuni în prima linie, era musai cel dintâi voluntar. I se spunea Norocosul, căci scăpa mereu, ca fermecat. Hoaşca cu coasa îşi lua tainul pe alte cărări. Era un flăcău neînfricat dar, uneori, era de belea, riscând ca un nebun pe pricini mici, ori fără niciun temei. Când se dădeau decoraţiile nu era sărit niciodată, căci le merita mai mult decât alţii. Avea cele mai multe citări pe ordinul de zi. Ofiţeri de la toate companiile şi de toate gradele umblau să-l cunoască şi să-i strângă mâna de parcă ar fi fost un prinţ. Niciun general nu trecea să inspecteze liniile fără să schimbe două vorbe cu Norocosul. Era vedeta frontului. Norocosul nu avea egal. Nu era la compania mea, dar îl ştiam toţi de Norocosul şi poveştile despre bravura lui făceau ocolul tranşeelor, spre spaima fritzilor. Într-o zi a fost rănit la umăr de un şrapnel şi a fost adus la noi la cortul sanitar. I-am umezit buzele şi i-am scris scrisorile pentru nevastă şi pentru părinţi. L-am certat.
-Urâtă botoneră ţi-a spintecat cojoaca matale. – De ce nu vă astâmpăraţi, dom’ locotenent? Nu-i păcat de tinereţea mata? Daţi ciorilor de tinichele şi păziţi-vă scăfârlia! Când aţi avea o găleată de cenuşă la cap, pe cine mai doare burta de atâta amar de zdrăngănele?
-Doar nu crezi că pentru o căciulă de decoraţii fac asta!
Era ars de fierbinţeală şi-l trăgeam cu oţet.
- Da’ pentru ce, Norocosule?! Am scăpat-o!
- Nu mai pot trăi. Să se isprăvească odată. Vreau să mor neîntârziat.
- Da’ ce mare zăduf vă cearcă dom’ locotenent? Sunteţi lovit de boală grea?
- Mă cheamă Napoleon!- zise răsuflând din greu.
- Hai, bre, fii serios! Ce, eşti sonat? Cât eşti mata de mare erou, te găjbesc ăştia şi te duc la Mărcuţa, legat fedeleş în cămaşă bogată la mâneci, de cum te află. Să nu mai zici la nimeni, că dai de belea! Io, gata, am uitat că mi-aţi zâs! Zamoc na rot! Corvin avea în sat nişte megieşi lipoveni şi o rupea niţel şi pe ruseşte.
- Picioruş. Napoleon Picioruş. E numele meu!- suflă Norocosul.
Corvin fluieră şi dete caşcheta pe ceafă.
- Adică, să priceapă şi capu’ meu. Popa-n cristelniţă v-a băgat de Napoleon?
- Vezi bine, un sonat, ce să mai zic, ca şi bătrânii mei, alţi zevzeci. Nici nu merită să le zic părinţi.
 La beţie m-au făcut, la beţie m-au botezat, stricându-mi viaţa…
- Şi, la o adică, vă apasă datoria, să osteniţi la fel de brav şi neînfricat ca Napoleon, ca să vă ridicaţi la pricopseala numelui împărătesc? Râvniţi să pipăiţi ciomagul de mareşal, că io tot nu-s dumirit?
Norocosul mă privi cruciş.
- Vezi, la asta nu m-am gândit…
- Şi, atunci, care-i chichirezul, bre Norocosule, că mă ameţişi!…
- Ei, asta e: nu mai pot trăi cu numele ăsta, atât de caraghios.
- Ba, eu în locul dumitale aş putea trăi şi dacă m-ar chema Ghiţă Dracul!- se băgă în vorbă şi popa Ghiţă, venit să-ţi inventarieze prioritarii. Adică, aşa le zicea el, la muşterii pentru ultima împărtăşanie.
- Cum, părinte, să zici aşa?- ai vorbit cu mare păcat!- suflă răpus de fierbinţeală Norocosul.
- Păcat îi, să te duci de zănatec, să-ţi sfarmi zilele fără socoteală. Păcat îi să laşi nevasta văduvă de tânără, răpusă de jale. Eu, dacă spun o prostie şi te fac să râzi, şi
să-ţi uiţi gândul pocit se cheamă că fac lucrarea Domnului şi voi fi mântuit. Parcă în viaţă stai numai cu papirusul în mână. Când te întreabă careva, ete aşa, zici Niculai, Petre ori Vasile, de-ţi e la-ndemână, şi bună ziua!…
- Ţi-e uşor să vorbeşti părinte, că nu eşti în pielea mea.
- Zău ? Aşa-i că nu-s! Fiecare cu pielea lui. Da’ mătăluţă, de Gheorghe Pulescu ai auzit? Ăla cum zici că s-o fi simţind? Ce-o fi sub cojocul lui?
- N-am auzit de el. Dar vai de zilele lui: un amărât! Ăsta chiar e de linia întâi. Şi, la o adică, de scapă de glonţ, doar săpun şi funie să îi vie în ajutor, că altă rezolvare nu văd…
- Puşchea pe limbă, Norocosule! Nu arăt actele la nimeni şi, pentru cine mă  întreabă, poftim, sunt popa Ghiţă. Nu am nicio apăsare. Doar prea puţini, ce au avut de lucru cu actele, îmi ştiu numele adevărat, da’ le-am zis să-şi ţie gura că-i afurisesc, de-o să le pară moale iadu’…
- Părinte, poţi să zici că-s păgân, de pun la îndoială vorba popii, dar, zău că nu te cred!…
- Aş vrea io! Şi episcopul ştie, da’ mi-a zis, că s-a pişat pe el de râs când a aflat şi mi-a mai zis să mă feresc să-i ies în cale când e lume-n jur să nu facă vreun pocinog din pricina mea. Cică-l prăbuşeşte râsul, numa’ când îşi aduce aminte. Numa-n hohote de râs vorbeşte cu mine şi cu greu reuşesc, să-i pricep voia. O poate ţine tot aşa, printre sughiţuri de râs, ceasuri bune.
- Părinte, da’ de ce n-ai luat numele nevestii la însurătoare, că se poate: legea dă voie!
- Bună întrebare, fiule! Spune tu întâi şi oi spune şi io!…
- Părinte, pe nevasta mea, de fată o chema Epuraş. Crezi că Napoleon Epuraş suna mai serios? Eu m-am frământat vreo două luni şi am rămas, să-mi mănânc pâinea amară, pe care o ştiu. Că m-a urmărit ghinionul şi fetele cu care am vorbit, au fost una şi una. Maria Capră, moaşă comunală, îmi lăsa de sânge, că am avut de mic sângele învolburat. Tincuţa Plăcintă era micuţă şi pistruiată pe placul meu, Niculina Floarenfund, fata profesorului de filosofie îmi scria versuri gingaşe. Frosina Cioarămândră mi-a ţesut un pulover verde, iar Didina Chelbosu a zăcut după mine luni la rând şi nu era chiar de lepădat. Una mi-a dat şi chiloţii amintire dar, în zori, când au trecut aburii alcolului şi furiile amorului şi am întrebat-o cum o cheamă, am fugit ca un nevolnic, că nimerisem în aşternutul Profirei Polonic. Şi Vetuţa Mucea îmi era dragă, iar Getuţa Milogu îmi făcea o bunătate de clătite cu dulceaţă de trandafiri. Da’ poţi să zici, omule, Napoleon Milogu? Şi, colac peste pupăză, Florica Păsărică s-a împăcat cu tata la zestre, pe 30 de oi şi trei hectare de cânepă. Alege Napoleoane, dacă îţi dă mâna!Geta Pârţag chiar mă iubea şi avea şi vreo zece hectare de vie la Drăgăşani, din soiul cel mai bun. Dar n-am putut, n-am putut…
- Vezi, fiule, ăsta-i un semn! Dumnezeu ţi-a pus alături, numai fete cu nume mai năpăstuite decât ale tale, să te trezeşti şi să-ţi mâi boii-n bătătură, să vezi că-i destul loc şi de mai rău…
– Lasă-mă, bre părinte, că Dumnezeu mă urgiseşte nevinovat. Alt păcat decât că am venit pe lume în familie de zănateci, n-am avut. Ce spun eu zănateci? Nişte zdruncinaţi.
- Ei, eu n-am avut loc de-ntors şi chiar am luat numele de fată al nevestei. Că m-a pălit dragostea şi fără fata asta n-am putut să trăiesc. Mă lua cu o durere de piept şi umblam năuc de dorul ei cu săptămânile. Am dat ciorilor vânătoarea de fete cu nume aşezate şi am luat pe cine mi-a fost drag. Când iubeşti de ţi se rupe sufletu-n două, nicio socoteală nu mai stă în picioare. Am întors-o pe toate feţele şi, până la urmă mi s-a năzărit că numele ei pare mai acătării ca al meu…
Că Pulescu, de la nevastă mi se trage. Mi s-a părut mai demn şi… la o adică, mai uşor de dus, decât pocitul nume de la tata. Gândeşte-te, ce năpastă pe mine, dacă află enoriaşii mei. Cum mi-aş mai ţine slujba din pricina hohotelor de râs. Comedie s-ar face în biserică! Aş mai putea trece pe vreo uliţă? Şi cine crezi că s-ar învrednici, mă rog, să zică popa Pulescu? Ar lua-o toţi pe scurtătură, de n-aş mai putea ieşi în lume. Roi de copchii m-ar petrece în hohote în tot locul, strigându-mă în cor, după numele afurisit.
- Ei, aş! Eşti de belea, părinte! Şi, înainte, cum zici că te chema?
- Îţi zic, dacă juri că nu râzi şi nu spui la nimeni. Vezi că te afurisesc, dacă te mănâncă limba. Vezi şi tu, Corvine, că-ţi cam joacă ochii-n cap şi te ştiu de năzdrăvan.
- Mă jur, părinte!- zice Norocosul curios. Mă jur şi eu, cu degetele încârligate, gândind că aşa comedie, poate mi-o scăpa vreodată.
- Ei, na, că zic… Da’ ţine-ţi-vă râsu’, bre, împieliţaţilor, să nu care cumva, să vă-mpingă păcatul să nihotiţi, că pun iadu-n cârca voastră! Gheorghe Coidulce! Îţi place, bre, Epuraş?
Şi eu şi Norocosul ne-am ţinut bine, până a plecat părintele, apoi ne-am spart de râs.
Dacă mai stătea popa Ghiţă un minut cu noi, alegeam să ne afurisească şi ne zguduiam de faţă cu el, că nu ne mai puteam ţine baierele râsului. Uitându-mă la Norocos, văzui cum se cutremura de râs, cu toată fierbinţeala şi durerea din umăr, ţinând cu spor degetele-ncălecate, de-i duceam grijă să nu rămâie aşa.
 Aşa ne-a găsit doctorul Corbu, osteniţi din cale-afară şi vineţi de râs, grijindu-ne să nu ne lovească damblaua.
Norocosul se făcu bine în scurt timp şi se întoarse pe front. Un folos trase el - ori din glonţ, ori din vorba popii - că se cuminţi şi nimeni nu mai auzi despre isprăvile Norocosului, până se puse capăt războiului. Numa’ popa Ghiţă şi-a cerut mutarea la alt regiment. Umbla vorba, că a cedat nervos când i-a fost răpus dascălu’ de glonţ rătăcit… Cică răcanul nou, ce-a luat pâinea de dascăl avea o vorbă proastă:
Scoală-te, părinte, că te cheamă datoria!

OPERA ŞI APROZARUL

fragment din romanul ARDEI IUŢI




ISBN 978-606-92308-2-4



Să pleci din România într-o excursie peste hotare era aproape o himeră. Cu şpagă şi pile grele, abia dacă te lipeai de o excursie prin O.N.T. în vreo ţară socialistă prietenă. Eu fiind marinar, văzusem lumea de la un capăt la altul şi în concedii voiam să simt pământul patriei sub picioare.
Dar, te pui cu dracul de nevastă? Ajung în port la Constanţa şi mă întâmpină nevasta cu un vecin cu maşina, că de, eram persoană importantă, venisem cu buful. Aşa era ritualul! Când veneam din voiaj eram întâmpinat în port şi luat cu maşina mică, când plecam în voiaj luam trenul singurel.
 Până să despachetez în bătătură, nevastă-mea îmi ia ligheanul de apă în care-mi băgasem picioarele şi zice:
– Bărbate, lasă mărunţişurile că mâine la trei dimineaţa tre’ să fim în Bucureşti, că avem bilete în excursie la PRAGA. Până să mă dezmeticesc, vecinul, săritor şi speculant ne ia în Dacie şi ne repede în Bucureşti. Ajungem la timp şi nevastă-mea este îmbarcată într-un autocar care pleacă imediat. Mi se spune cu nonşalanţă că s-a produs o încurcătură şi că eu sunt planificat la un alt autocar care pleacă peste trei ore. Ghidul îmi face pişicher cu ochiul şi zice:
– Marinare, să dai un whisky că te-am scăpat de matracucă. Uite, de consolare o să stai cu doamna doctor inginer Armăşescu, o doamnă fină, intelectuală de mare clasă, nevasta savantului Armăşescu. Nici dacă ai călători cu Stela Popescu, Tamara Buciuceanu şi Draga Olteanu Matei la un loc nu te-ai distra atât de bine!
Nu trec două ore şi simpatica mea vecină de scaun îmi explică franc: a dat şpagă pentru mine şi vrea un companion vesel şi care să se descurce lejer în limbi străine. Fiind marinar eram singurul corespunzător din listele O.N.T.-ului şi aveam şi poză mişto, color.
Uit repede de pierduta mea nevastă şi mă distrez copios în compania acestei doamne. Strajnică muiere! Dacă eram oleacă mai şcolit şi nu un pârlit de marinar îmi încercam norocul şi o ceream de nevastă. Timpul trece în veselie şi ajungem la Praga. Ghidul îmi explică vesel că nu e cazul să-mi caut nevasta, că a îmbarcat-o în autocarul de Karlovy-Vary şi ne vom reîntâlni în România. Pagubă-n ciuperci!
Bat oraşul voios cărând sacoşile cu suveniruri ale Armăşeascăi, îmi tocesc pingelele prin palate şi prin toate muzeele. În restaurante şi cafenele, doamna plăteşte şi îi umple de bacşişuri pe ospătari. Se opreşte în faţa unui afiş şi zice: Amigo, sper că ai frac la tine, că deseară mergem la operă! Şi închide gura că-ţi strălucesc piuliţele ca la bulibaşă şi ne jefuiesc ăştia pe aici.
– Sărut mâinile, madam, da’ io n-am decât blugi, slip şi trening la mine!
N-am fost în viaţa mea la operă îi zic.
– Atunci trebuie să mergem negreşit. Închiriem imediat un smoking. Mi-am cumpărat o rochie splendidă şi la Bucureşti o fac geloasă pe Ceauşeasca dacă o îmbrac. Acum am ocazia şi vreau să profit din plin. O să vezi! O concurez pe CARMEN!
La hotel madam m-a vizitat oleacă prin cameră, că de: cine era să-mi puie papionul şi na, că am întârziat la operă!
Opera începută… O cucuană înfoiată ca un curcan îşi prinsese pesemne mâna la uşă, că ţipa de te umplea mila. Sala plină ochi. Plasatoarea ne spune să stăm în picioare lângă pereţi până la pauză, dar doamna Armăşescu vede în mijloc o lojă mare absolut goală şi zice: Hai că avem noroc! Eu care n-am mai fost la operă eram mai sfios, dar ea zice: Dragă, doar n-am dat o mie de dolari pe rochia asta ca să rezem pereţii cu ea! Hai la lojă că asta-i de nasul nostru!
Loja… lucru boieresc! Covoare moi, fotolii împărăteşti, pluşuri, un tablou uriaş cu un încruntat într-o poză color, steaguri crucişe, ciucuri, fireturi, tot ce vrei. Cât căscam eu ochii uimit de atâta frumuseţe, artista cu mâna prinsă la uşă se opreşte din cântat, zice ceva în ceaha-păsărească şi toată sala se ridică în picioare şi începe să aplaude întoarsă spre noi. Uşa la lojă se deschide şi o duduie aduce un coş mare de flori. Eu muream de ruşine, dar madam Armăşescu era dea dreptul fericită. Făcea bezele şi reverenţe de parcă era de la curtea lui Napoleon. Mie mi se cam zbătea un ochi ! Nu-mi mirosea a bine, că prea era ca într-un basm cu zâne. Dă domnul şi iau ăştia reflectorul de pe noi şi spectacolul merge mai departe. La pauză acelaşi circ, tot poporul cu geana pe noi, că nici la budă nu ne-am putut duce de atâtea aplauze. Madam Armăşescu se cam săturase de zâmbit şi zice:
Marinarule, când sting ăştia lumina o virăm la toaletă, că altfel le fac un pocinog şi fac pipi aici în lojă în vasul cu flori. Dă Domnul şi începe actul următor şi plecăm la budă. Sala iar în picioare ne aplaudă un sfert de oră. Ne vedem cu chiu cu vai la toalete, dar ca un drac, nu le găsim decât pe cele de bărbaţi. Doamna Armăşescu zice că nu importă şi intrăm amândoi la bărbaţi. La ieşire suntem înconjuraţi de un grup de urâţi în costume ponosite, conduşi de un ciudat cu ochii albaştri, negricios şi pirpiriu care venise cu noi în autocar. Din două vorbe pricepem că este securistul grupului şi mârâind periculos ne bagă într-o maşină. Doamna protestează că vrea să vadă finalul operei, dar negriciosul e de bronz. Ajungem la ambasada României şi ambasadorul împreună cu securiştii ne încolţesc.
– Ce-aţi căutat în loja prezidenţială, bă, caraghioşilor? V-aţi ras pe bot! Nu mai vedeţi paşaport în veci! Tu marinarule o să mai navighezi în cadă! Iar tu madam, care eşti capul răutăţilor ai terminat-o cu shopping la Paris! I-ai tăiat macaroana şi lu’ bărbac-tu! Nu mai pleacă la nici un congres! Kaput!
– Ia ascultă, obrăznicătură, în fond ce acuze mi se aduc? Am plătit bilet în mod corect şi mi-am pus fundul pe un scaun! Unde-i crima?
– Ce-ai căutat madam în loja oficială?
– Da de unde să ştiu eu suflete că aia-i loja oficială?
– Păi n-ai văzut tabloul preşedintelui?
– Ei, aş! La noi, tabloul lui tovarăşul este pus şi la aprozar!
Înţepenesc toţi. Pe mine mă trec toate năduşelile. Adio voiaje! Adio libertate! Ambasadorul scoate o batistă mare cât o faţă de pernă, îşi şterge chelia transpirată şi ne dă roată ca la nişte animale de circ.
Sună telefonul.
– Să trăiţi tovarăşe secretar general. Da! Exact cum aţi auzit! A făcut bezele din loja oficială!
– ….
– Da? N-a scăpat nici un ambasador de întâlniri în miez de noapte cu tovarăşa Armăşescu? Nu, n-am făcut încă infarct, dar nici mult nu mai am!
– ….
– Da! A căzut şi pe capul meu tâmpita asta!
– ….
– Cum? Nu-i tâmpită, e doar simpatică? Am înţeles, să trăiţi!
– Tovarăşă Armăşescu! Tovarăşul secretar general Nicolae Ceauşescu aştepta cu mare interes să vadă ce boroboaţă faci în Praga, fiindcă i s-a raportat că ai exasperat toţi ambasadorii pe unde ai fost! Mi-a spus să vă transmit urări de bine şi un sejur plăcut. Nu pot totuşi să mă abţin să-ţi sugerez ca pe viitor să foloseşti toaleta pentru femei. Nu ştiu ce înseamnă asta pentru tine, dar eu îţi urez totuşi o seară liniştită!
--------------------------------------------------------------------------------
About this entry

You’re currently reading “OPERA ŞI APROZARUL,” an entry on DoinaPopescu's Blog
--------------------------------------------------------------------------------

CRĂCIUN CU URME FINE DE SÂNGE

Douăzeci de ani da la Crăciunul însângerat!
Nostalgicii vor citii poezii chinuite în Ghencea Militar. Gurmanzii vor face coadă la farmacii secând stocurile de Bicarbonat şi Colebil. OTV-ul va întreba poporul la care pom a făcut Cioacă pipi între Predeal şi Braşov şi fraierii vor trimite sms-uri. Avem maşini multe şi bengoase dar nu avem parcări. Avem copii dar, s-a dus pe apa sâmbetei învăţământul, avem boli dar, medici şi asistentele au emigrat. Avem tot neamu-n Spania şi Italia, credite la bănci pentru şapte vieţi, necazuri o mie!
Dar, am câştigat libertatea să avem opinii, să le rostim în gura mare, să avem bloguri, propria afacere, profesii liberale, să lucrăm în presă, să ne publicăm cărţile, să înjurăm guvernul şi preşedintele!
Bloggerii sunt incomozi, oameni cu păreri exprimate! Acum 20 de ani pentru ce scriem noi pe bloguri ajungeam în puşcărie! Delicvenţi, duşmanii poporului!
 Iubiţi şi preţuiţi libertatea pe care o avem, savuraţi-o secundă de secundă, fiindcă nemulţumitului i se ia darul! Am trăit în frig, în întuneric şi teroare fără o păpuşă sau un ursuleţ de pluş şi am învăţat fiindcă mi-a fost l-a îndemână şi şcoala a fost singura mea şansă! Dar, nu am uitat!
Uitarea face loc greşelii! Dacă sunteţi tineri şi nu ştiţi sau aţi uitat, întrebaţi-vă bunicii sau părinţii!
 Dacă vă spune cineva că a fost bine ori vă minte ori e nebun ori a avut nişte privilegii pe care le regretă!
Să luptăm ca să ne recuperăm istoria, să fim mai atenţi cu familia şi mai eleganţi!
Şi să ne ferească Dumnezeu să mai fim daţi la zaruri pe mâna unui Stalin!

CRĂCIUN minunat cu "Micul INFERN"

Postul este legat de opţiunea fiecăruia. Este o chestiune de alegere! Ai libertatea să-l ţii s-au să nu-l ţii! Important este să nu ţii socoteala celorlalţi şi să nu judeci pe nimeni pentru alegerea lui. Sunt o mulţime de motive legate de sănătate şi spiritualitate pentru care ar trebui să ţinem post. Iar eu îmi pot inventa o mulţime de scuze ca să mă justific de ce nu-l ţin dar, mi-aş fura singură căciula!


Am făcut petreceri de Crăciun în fel de fel de formule cu prieteni şi mese îmbelşugate! Nu-mi amintesc de niciunul! Ce să-mi amintesc? Şiruri de cârnaţi, tobe, pomana porcului!

Doar Crăciunul lui 1992 îl ţin minte, când, împreună cu mama şi soţul meu am ascultat piesa " Micul Infern" pe disc de vinil ronţăind MAXI-MIX procurat cu pile din vamă de la Chitila. Interpretarea inegalabilă a artistei Silvia Dumitrescu Timică îmi răsună încă în urechi! Câtă bucurie într-un disc de vinil!

ELICOPTERUL LUI DUMNEZEU

Peste nouă ore se împlinesc 20 de ani de la cel mai important zbor de elicopter din ISTORIA ROMÂNILOR! Români dormiţi liniştiţi! România s-a reîntors în istorie cu bune şi rele!

Cum ar fi arătat viaţa noastră fără acel zbor de elicopter? Cei care erau adulţi sau măcar adolescenţi înainte de 1989 îşi amintesc cu siguranţă! Ceilalţi să se bucure de libertate şi să se gândească bine ce fac cu ea! Sunt multe lucruri rele-n ţară, nu trăim bine şi iarna nu-i ca vara! Dar, ferească Dumnezeu de mai rău!
Am aşteptat cu disperare să se întâmple ceva în timpul Congresului, să-şi dea demisia sau să i-o ceară cineva! Am aflat de fuga Nadiei, se zvonea că a fost ajutată de Nicu Ceauşescu să fugă şi speram într-o minune! Aşteptam un semn! Începând cu 16 decembrie la Casa de cultură a studenţilor rulau filme celebre cu Claudia Cardinale, Marcelo Mastroiani, regizate de Fellini şi alţi grei. Un murmur surd printre studenţi... şi un semn roşu deasupra CASEI POPORULUI, chiar deasupra steagului ferfeniţă. Semn roşu de amurg strident, desenat de un pictor stângaci... Semne au fost multe dar, abia când s-a ridicat elicopterul la cer am înţeles că suntem izbăviţi! Bucuria a fost scurtă... a început să se tragă şi spaima că vor profita ruşii şi vor intra peste noi ca să ne dea o lecţie pentru 1968 m-a bântuit până pe 28 când au tăcut armele! 
Să mă contrazică cine-o vrea! Oamenii au avut curaj şi au ieşit în stradă eroic scandând: Nu vă fie frică, Ceauşescu pică! Jos dictatorul! Jos tiranul!
Că agenturile străine şi-au făcut numărul, că s-au dat arme în mod haotic la populaţie, că Bucureştiul era plin de masini Lada cu număr rusesc, că au existat terorişti îmbrăcaţi cu uniforme similare celor de gărzi patriotice şi de armată dar vătuite, din materiale calitative, cu nişte cusături mai ferme cu aţă groasă, că s-a tras în populaţie voit, ca să se creeze haos, teroare, consternare, manipulare este adevărat!
Dar să nu uite nimeni că Dictatorul a fugit speriat că era huiduit şi că mulţimea, valul forţa intrarea în C.C. ! Era conştient de intrările masive de agenţi străini în ţară dar, a chemat poporul la miting, crezând cu naivitate şi inconştienţă că îl apără mulţimea! Văzând că a pierdut poporul a încercat o mituire jalnică! Vă dau 100 de lei... Era zgârcit Ceauşescu!
Huiduit, izolat, speriat de mulţime a pierdut nordul şi s-a lăsat convins să urce în elicopter. Dacă intra în buncăr... nu vreau să mă gândesc ce măcel ar fi fost!
Să nu uite nimeni că noi românii am făcut REVOLUŢIA, noi l-am izgonit pe Ceauşescu, că tinerii au murit pe străzi strigând libertate! Ei l-au împuşcat pe Ceauşescu, pentru că istoria se repetă, este ciclică şi totul se plăteşte...pe Pământ sau în Cer!
   

TANCO

fragment din romanul ARDEI IUŢI
autor DOINA POPESCU
ISBN 978-606-92308-2-4


S-au ridicat de la masă, au achitat nemţeşte şi Bubuici, lihnit de foame s-a impus bărbăteşte:
- Mergem să mâncăm la o cârciumă cochetă, deschisă până dimineaţa, da' ăla-i teritoriul meu şi plătesc eu, că am şi eu orgoliul meu de bărbat!
Irina îţi ţuguie buzele şi lăsă capul pe umărul drept, ca un copil bosumflat.
Bubuici se enervă:
- Ascultă, fato! Dacă-ţi dau o bere şi o friptură, nu înseamnă că trebuie să te culci cu mine!... Clar?
- Nu vreau să-ţi rămân datoare!
- Nicio grijă, îmi plăteşti în natură!
- Nu fi porcuşor!...
- În natură ca Şeherezada! Îmi spui povestea ta cu Tanco.
Irina căscă ochii de parcă trecea un elefant mov prin Piaţa Universităţii. Urcară în maşină şi în zona discotecii What Not? cotiră pe o ulicioară oprind în faţa unei cârciumi dichisite. Irina era încântată de locaţie, dar amintirile despre Tanco nu îi erau chiar la îndemână şi aproape o podidea plânsul. Îi făcu semn să comande şi pentru ea.
Bubuici studie îndelung meniul aşteptând ca Irina să-şi şteargă lacrimile care-i aburiseră ochii şi comandă după un sfert de oră de gândire- obişnuitul şniţel cu salată, fără pâine şi fără garnitură.
- Tanco, Tanco!- suspină Irina.
Bubuici simţea că dacă nu găseşte o cale să-i schimbe gândurile, seara e ratată: - Auzi, de ce îi ziceai Tanco, că-i mare cât un tanc?
Irina zâmbi.
- Hai să-ţi spun povestea lui Tanco! Ana, mama lui Tanco a fost o femeie veselă şi frumoasă, rătăcită în chip nedrept de soartă într-un neam de oameni suspicioşi şi neguroşi. A iubit un băiat, pe Grigore dar, cât a fost flăcăul înrobit la cătănie, doi ani îngrozitor de lungi, tată-său, un ursuz şi un mutros, ca şi fraţii mai mari, au obligat-o să se mărite cu un coleg de serviciu, şofer de basculantă mai mare cu 14 ani decât Ana. Sandu, oltean zgârcit dar răzbătător a ridicat gospodărie cu fală cum văzuse în Banat, pe unde muncise pe şantier, dar îi mâncase zilele Anei, numărându-i fiecare bănuţ. Când i se rupeau sandalele Anei, le lua şi le studia cu atenţie, să nu cumva să fie rupte înadins, apoi le cosea temeinic decretând mulţumit: astea mai ţin două veri de acum încolo! Şi de slut, ce să mai vorbim! Urât ca dracul! Şi cum dracul era zgârcit şi nu-şi cumpăra oglindă, era fudul nevoie mare şi muieratic fără egal. Că de, circula pe şosesele patriei şi nu plăteau femeile belet la ia-mă nene la basculantă! P-alea mai urâte şi mai proaste le amăgea Sandu şi le tăvălea, alea mai isteţe şi mai tari în clanţă îl păcăleau ele, îl duceau cu vorba şi când se vedeau în oraş îl stuchiau şi-i strigau: Piei Satană, slutul Pământului! Uită-te-n oglindă sperietoare de ciori! Toate-i ajungeau Anei la urechi şi nimic n-o interesa, dar era mâhnită că amândouă fetele i se izbeau leit lui Sandu, urâte, cu ochi apoşi şi urechi clăpăuge, păr puţin, cânepiu şi mâinile- mai să le ajungă la genunchi! Ciolănoase şi cu labă mare la picior, umblau numai desculţe că le venea mai bine la socoteală. Şi numai într-o gâlceavă o ţineau şi se pizmuiau, că nimic nu le intra în voie şi nu le ajungea! Un lucru oarecare ajungea motiv de sfadă din spartul zorilor şi pănă pe-nserat! Şi unde nu o necăjeau fetele, îi mânca Sandu ficaţii!
Viaţa apăsată, cu bărbatul care-i căuta pricină din te miri ce şi punea de câte un scandal strajnic pentru orice lucru mărunt şi neînsemnat o apropia tot mai mult de juvăţ. Până
într-o zi când Sandu a venit vesel acasă, lăudându-se că a fost trecut pe lista cu cei acceptaţi pentru munca în străinătate. Două luni cât au durat formalităţile şi pregătirile, Sandu parcă n-a mai avut nici o pricină de supărare dar, ca să nu-şi iasă din mână o mai înghiontea şi o repezea plasându-şi mitocăniile. Proasto-proasto, ce ştii tu? Eşti cu un secol în urmă! Proasto-proasto!
Ana se gândea cu mirare că Sandu, deştept cum se credea nu punea niciodată în balanţă că ea avea liceul teoretic terminat, pe când el abia trăsese mâţa de coadă şapte clase.
Spunea cu trufie măcar de două ori pe zi: La 14 ani am plecat de acasă şi nu numai că n-am pierit, da' am acareturi de boier, cu canal în curte şi electrică chiar şi la viceu! Unde mai pui că hrănesc trei toante puturoase care nu-şi merită tainu'!
Ana robotea ţinând greul casei şi învăţase să nu-l mai asculte! Se mai gândea doar ca la o nălucă la traiul pe care l-ar fi dus cu Grigore. După armată, Grigore a venit în sat şi aflând de măritişul silit al Anei, s-a dus în lume şi dus a fost! Nimeni n-a mai ştiut să-i spună o vorbă despre soarta lui! Până într-o zi... Sandu era plecat în Siria şi fetele erau duse la Craiova la o cumnată. Pe înserat le veni un străin la poartă.
- O caut pe Ana! Sărut mâinile! Sau poate am greşit casa...Ana se uita la străinul înalt şi drept, cu părul omăt şi vorba domoală. Inima-i spuse că nu era nici o greşeală.
- Eu sunt Ana. Cu ce treburi? Străinul aruncă o privire prin curte şi zâmbi.
- Poate m-ai primi la masa de sub nuc, să-mi dai o cană cu apă şi-om sta în poveşti. Eu sunt Tanco.
Ana aduse apă rece şi dulceaţă de nuci verzi şi aşteptă ca străinul să-şi aştearnă povestea.
- Am venit cu veşti de la Grigore. Am fost tovarăşi în puşcărie.
Ana îşi duse mâna la gură.
- Poate-i alt Grigore... Grigore al meu nu-i tâlhar...
- Nu, Grigore nu-i tâlhar... Alţii sunt tâlharii! Flăcăul s-a întors din armată şi a aflat că te-au măritat ai tăi cu sila. De disperare a fugit să treacă Dunărea la sârbi. Ca omul prea tânăr şi smintit de durere, nici n-a cântărit prea mult, nici n-a măsurat. S-a dat pe mâna la o călăuză ticăloasă şi a căzut prins.
Eu mi-am făcut toate socotelile să nu mă ştie nici vântul, nici pământul dar, i-am spus mamei, să nu stea cu inima friptă şi mama s-a dus la biserică să se roage de ajutor. Popa Petrache a simţit-o că nu-i sunt boii acasă şi a spovedit-o. C-o fi avut popa magnetofon sub sutană,... că m-a fi vândut pe arginţi,... vorba e că pe vânzarea popii am stat 12 ani închis! M-au priponit în capul satului, mai sus de cimitir, noaptea la două, dar la proces au spus că m-au luat din apă, când treceam frontiera de stat a R.S.R. Am avut şi o călăuză mincinoasă care a jurat că era cu mine în barcă la prinsoare. Toţi au minţit, până şi avocatul meu din oficiu, care m-a acuzat mai rău decât procurorul. Am albit în timpul procesului. De scârbă, n-am vorbit un an încheiat cu nimeni, dar când l-au adus pe Grigore am simţit că ăsta-i om.
Ne-am făcut tovarăşi şi ne-am păzit spatele unul la altul.
Ana duse mâna la piept.
- Da' spune mai repede, omule! Grigore când iese?
Tanco o apucă de mână.
- Grigore nu mai iese... L-au stâlcit în bătaie aşa de rău, că acum o lună s-a dus... S-a dus vorbind de tine... Ştia că n-o mai duce mult, dar spera să se libereze, să vină la tine şi să te ţină în braţe, să-ţi facă un copil... Un băiat vânjos, să te mângâie şi să te apere, că-i scrisese mă-sa că Sandu-ţi rupe oasele din te miri ce... În fiecare noapte plângea înfundat în pernă şi se căina că n-a avut curaj să te fure de la Sandu şi să vă pierdeţi urma în alt capăt de ţară. Şi când era furtună şi ploua de trăznea cerul, îl dobora cel mai tare doru' de tine. Ştia că-ţi este frică de furtună şi că nu te simţeai în siguranţă decât în braţele lui.
Ana plângea zguduindu-şi pieptul. Îl plângea pe Grigore, îşi plângea viaţa siluită. Parcă trăia viaţa altcuiva. Când se mai linişti din plânsul zguduit spuse încet: şi eu plâng noaptea dar, am învăţat să plâng în surdină să nu mă simtă Sandu şi copii. Plâng în fiecare noapte, până mi se umplu urechile de lacrimi.
Se ridică încet şi intră în casă. Se întoarse cu o carte de bucate. O puse pe masă şi scoase din foile ei o poză cu un soldat chipeş. O mângâie şi o întinse spre Tanco fără să ia mâna de pe fotografie. Tanco îi apucă mâna. Ana puse şi a doua mână pe mâna lui Tanco.
- Eu vreau copilul ăla Tanco! Ai să mi-l faci tu... Aşa o să se-mplinească vrerea lui Grigore şi o să am şi eu un suflet al meu în lumea asta!
- Gândeşte-te, Ana! Nu-l temi pe Sandu? O să te omoare!
- Cred că a venit vremea să mă teamă şi Sandu pe mine! Prea dragi îi sunt străinătăţile şi banii mulţi câştigaţi acolo! Îi socotit la chiverniseală şi nu strică el rostul la bani ca să stea în puşcărie pentru mine!
Şi se iubi Ana prima dată-n viaţă fără silă, dar tot cu gândul la Grigore.
Tanco se angajă pădurar la cantonul de la marginea satului şi când se înopta venea la Ana prin grădină. Aşa-i plăcea lui Tanco... Să nu-l ştie nici vântul, nici pământul!
Şi mare mirare-a fost în sat, când Ana născu un băieţel. Cu bărbat plecat în străinătate de vreun an-jumate, Gherghinele satului socoteau că n-au văzut niciun bărbat pripăşit prin bătătură şi băteau cruci dese, întrebându-se de a fost Sfântul Duh ori Ucigă-l Toaca. Nici la botez nu s-a lămurit nimeni când i-a zis Tanco. Pe pădurar îl ştiau toţi de Sârbu. După acte nu-l ştia nimeni, că şefii de la Forestieră erau la oraş şi era singur cuc la canton. Tanco îi zicea doar Ana în nopţile când se iubeau.
Şi într-o dimineaţă, neanunţat, se întoarse Sandu cu ghiul pe deget şi geamantane ţepene de blugi şi tricouri cu ABBA. Cât se fălea el şi desfăcea geamantanele pe verandă să-l vadă satul cât s-a pricopsit, privirea i se opri pe pătuţul frumos lucrat din care-i zâmbea Tanco cel mititel.
Se holba ca boul!
- Fă, Ană, câţi ani are copchilu' ăsta, fă?
- Şase luni, Sandule!
Sandu îşi scoase tacticos un calculator Thoshiba, mic-cât să-l ascunzi în palmă şi calculă: Şase luni plus nouă în poziţie... cum îi fă, că ai leceu teoretic?Face mai mulţi de doi ani ori mai poţin?
- Mai puţin, Sandule, mai puţin...
Sandu, tot mai încurcat în socoteli se holbă la Ana. Zise stropşit:
- Adică, asta înseamnă că vine că-i al meu ori al altuia?
- De bunăseamă că-i al altuia! Iese şi din calcul...
Sandu se scărpină îndelung la ceafă şi chicoti:
- Ete, proasta de ce fu în stare, vere! Ete, proasta!Proastă, proastă, da' te duse capu', ai? Ete, ce-i dădu în minte! Am plecat şi am lăsat-o cu un secol în urmă şi s-a deşteptat proasta! Ete-te, la asta nu mă aşteptam!
Îşi duse mâna la frunte, ca şi când şi-ar fi amintit ceva. Strigă triumfător:
- Ştiu! Te-ai dus la oraş cu ia-mă nene cu basculanta şi te-a păcălit un şofer dăştept!
- Nu, Sandule...
- Nu? Adică,... nu te-a păcălit? Adică,... ai stat de bunăvoie?
- De bunăvoie, da' nu în basculantă!
Tanco, care aflase din sat că s-a întors Sandu intră val-vârtej în curte, aruncând hăţurile de la şaretă pe stâlpul porţii.
- Ană, fă-ţi bagajele! Sandule, tu nu mă cunoşti, da' eu te ştiu bine! De aia o iau pe Ana şi pe băiat cu mine. Al meu e copilul! Şi de te-mpotriveşti, fac moarte de om!
- Eşti şofer de basculantă?- întrebă Sandu moale.
- Nu!- zise Tanco scurt.
- Atunci de camion,... de autobuz...întreba Sandu tot mai dezorientat.
- Nu!- repetă Tanco pierzându-şi răbdarea.
- Atunci, ce chichirez a văzut, bre, la tine? Ete prosta, vere! Proastă rău! Ia-o dom'le şi du-o unde vrei, că io-s şofer şi găsesc mâine alta! La acareturile mele înnădesc imediat una mai tânără! Aşa-s io! Am boală la tinere! Năravu' meu de când mă ştiu!
Sandu privea mulţumit gospodăria cuprinsă, când se lovi brusc peste frunte:
- Da' să fim înţeleşi! Fetele sunt ale mele şi nu pleacă nicăieri! Am acte pe ele! Le-am adus blugi şi carpete de zestre. La a' mică Răpirea din Seray şi la a' mare Căprioare.
Ana privi spre fete. Să hotărască fetele, zise ea. Fetele se uitau încântate la geamantanele burduşite ale lui Sandu şi înţeleseră imediat că acolo-i belşugul:
- Tată, noi rămânem cu tine. La mama om merge în vizită!
Tanco, care-l simţise pe Sandu- leu cu cap de muscă- până să apuce bagajele şi copilul îl mai încolţi o dată:
- Sandule! Ascultă la mine! Dacă te pui împotrivă la divorţ, umblu după tine şi-ţi sfarm oasele! La câţi pumni ai cărat Anei, o să-ţi întorc înzecit!
Sandu făcu feţe feţe:
- Ia-o nene liniştit şi vezi-ţi de drum! Nu ţi-am zis cum vine treaba, că io-s om ajuns şi şofer de basculantă? Ce să fac io cu proasta? Io am nărav la muiere tânără! Vreau una pietroasă!
- Ei, încheie Irina, asta-i povestea Anei şi a lui Tanco!