Citeşte romanele Comisia ZÜRICH şi DUMNEZEU ERA-N VACANŢĂ, autor DOINA POPESCU-BRĂILA

 

Loading...
.

duminică, 28 februarie 2010

ABUZURILE DEMOCRAŢIEI:ARESTAREA LUI ZOE, VALENTIN şi NICU CEAUŞESCU

Istoria este rotundă şi se dă de-a rostogolul. În istoria României moderne dictatura şi democraţia au alternat zdrobind zeci de destine. Cât rău a făcut dictatura carlistă şi apoi comunistă este cunoscut. Gheorghiu Dej şi Ceauşescu au băgat cu uşurinţă pe toţi oponenţii politici în puşcării fiindcă ei însuşi fuseseră în repetate rânduri în puşcării şi aşa li se părea firesc. Cât sânge şi ce valuri de lacrimi au însemnat firescul lor nu vom ştii niciodată cu exactitate dar, gândiţi-vă bine la cât vă necăjeşte o amendă de parcare şi cutremuraţi-vă că milioane de oameni şi-au pierdut rostul şi viaţa scoşi în miez de noapte din casele lor şi mutaţi în domicilii obligatorii în Bărăgan,D.O.-urile sau azvârliţi în puşcării. Gândiţi-vă la disperarea ţăranilor cărora li s-a luat pământul în C.A.P.-uri şi la soarta celor care au avut curajul să se opună deschis colectivizării. 

Sigur, este aproape o axiomă să vorbeşti de abuzuri şi suprimare de libertăţi în dictatură.

 Dar în democraţie? Pentru că sistemele, faptele, deciziile înseamnă oameni nici democraţia nu a fost lipsită de abuzuri.   

Cel mai elocvent exemplu de abuz în democraţie îl reprezintă arestarea lui VALENTIN, ZOE ŞI NICU CEAUŞESCU. Părinţii mănâncă aguridă şi copiilor li se sterpezesc dinţii!

La fel de nedreaptă, eronată, inutilă şi cicatrizantă este arestarea lui Ştefan Andrei sau Corneliu Mănescu. A avea opinii poate deveni o erezie dacă libertatea cuvântului şi libertatea de opinie va mai dispărea vreodată din această ţară şi, din nefericire, istoria a arătat că se poate. Pentru cine nu înţelege, nu faptul că avem aere condiţionate şi cuptoare cu microunde definesc bunăstarea unui popor ci confortul de a putea spune ce gândeşti liber şi neîngrădit având ca singură cenzură bunul simţ şi evident, buna cunoaştere a subiectului despre care îţi dai cu părerea.

Scriind pe blog, m-am gândit că opiniile mele pot fii deranjante dar, mi-am asumat. Întotdeauna se găsesc indivizi cu interese obscure, deranjaţi că albu-i alb şi negrul-negru. Oamenii care acţionează în zona gri şi sunt şi mai caciorâţi la caracter se vor simţi atacaţi şi vor riposta: la vedere sau pe la spate!

  Şi dacă vocea va fi înlocuită cu şoapta şi toleranţa cu îndârjirea, vai nouă şi copiilor acestei ţări!

Opiniile mele le puteţi citi şi pe http://doinapopescu.wordpress.com

duminică, 21 februarie 2010

ŞAMPANIE LA PET

    Nişte amici de-ai mei sunt invitaţi la o nuntă cu sclipici în capitală. Cum viaţa românului nu curge pe un program riguros ca al neamţului, în dimineaţa nunţii s-au adunat toate nerezolvatele anului.

         Ea la coafor, el în târg, au ratat pe rând cununia civilă, biserica şi fotograful şi gata-gata să rateze şi o parte din masă.

         Întrând în Bucureşti, aglomeraţie pe DN1, jale! Pe la Băneasa calculează că le-ar lua o veşnicie să meargă la nişte prieteni în Berceni să se schimbe. Ochesc o stradă largă, pustie şi hotărăsc că este locul perfect pentru schimbat în haine de gală: nici nu-i vede careva, nici nu-i jefuieşte. Pentru siguranţă blochează uşile.

         Cam fiţoşi ei de felul lor dar, ce să-i faci: timpul îi presa şi se mişcau în grabă fără se se mai formalizeze. Se dezbracară în mare viteză. Locul strâmt, disconfort maxim: ia sutienu’, dă-mi cămaşa.

         El rămâne în chiloţi, doamna în bichini şi sutien drăgălaş. Se privesc şi îi umflă râsul.

         -Iubito, dacă n-am fi aşa de presaţi de timp, n-ai scăpa!

         -Cred că oricum nu scăpăm nici unul!- zice ea privind pe geamul şoferului cum opreşte o maşină de poliţie.

         Un poliţist negricios se apropie ţinând o staţie mobilă într-o mână şi bastonul de Garcea veritabil în cealaltă:

         -Actele la control şi mâinile la vedere pe volan!

         -Vedeţi cam multe filme! Aveţi impresia că scot vreun pistol?- întrebă amicul.

         -Nu, mi-e frică să nu-i scoţi duduii sutienul, că aşa a făcut unu’ acu’ un sfert de oră?

         -Hai, dom’le, fii serios, ce-s nebun?

         Între timp, amica copleşită de penibilul situaţiei dă se să îmbrace.

         -Nooo! Nici o mişcare până nu vin jandarmii şi nu se fac fotografii!

         -Eşti nebun, dom’le? Ce fotografii? Ce vrei de la noi?- zice ea alarmată.

         -Ce vreau? Ce vreau? Adică încercaţi să mă mituiţi?- zice Garcea cu ochii în buletinul amicului.

         -Nu dom’le dar, uită-te mai repede în acte şi vezi-ţi de drum!

         -Băi, mie să nu-mi vorbeşti aşa! Vă fac poze, vă duc la secţie şi vă întocmesc proces-verbal !- zice poliţaiul important deschizând şi buletinul ei. După un moment de stupoare poliţaiul vorbeşte la staţie: Bă, nu mai veniţi cu duba, că perverşii ăştia nenorociţi sunt căsătoriţi! Da, ştiu, toţi sunt căsătoriţi, da’ ăştia sunt căsătoriţi între ei! Da, anulăm! Nici presă, nici nimic! N-are haz!

         -Şi tu, calicule, data viitoare să vii cu o paraşută, că noi nu ne pierdem timpul de pomană în dispozitiv! Valea!

         Fără să priceapă mare lucru, s-au îmbrăcat în viteză, bucuroşi că au scăpat cu darul întreg.

         Amicul îşi privea cu coada ochiului nevasta, necăjit de umilinţa îndurată dar, nu zise nimic până la restaurant, de teamă să nu-i cedeze nervii şi să o vadă plângând.

         Ajuns la nuntă, după două pahare, el, bun prieten cu naşul mare o scapă:

         -Naşule, să-ţi spun drept, mare mirare că am ajuns, că era gata-gata să ne petrecem noaptea la poliţie. Şi-i spuse povestea pe îndelete.

         Naşul, ciupit bine şi căpiat de râs îi spune:

         -Băiete, ai scăpat ieftin!  Pe mine m-au prins săptămâna trecută cu o ciută de 19 ani şi am decartat 300 de euro ca să nu cheme duba şi televiziunea! M-am zgârcit să mă duc la un hotel, că în Bucureşti  ăştia au preţurile nesimţite şi m-a pişcat potera de m-a zvântat! Cu banii ăştia o cotoiam pe Gladiola de zece ori!

         Naşul răsturnă un pahar de whisky pe gât şi întrebă mirat: Auzi, da’ poliţistul avea dreptate! Eşti cam pervers, tăticu’! Ce dracu’ căutai cu nevasta acolo? Nu te-ai îndurat la două-trei bonuri de masă pentru ceva prospătură?

         -N-ai înţeles, dom’le că am oprit să ne schimbăm la festiv pentru nuntă?

         -Ştii ce? L-ai prostit pe tăntălău’ de Garcea, da’ cu mine nu ţine flăcău! Adică vii tu din fundul ţării şi nimereşti din întâmplare taman în fieful amorului liber ales! Mă laşi! Pe faţa mea scrie că beau şampanie la pet?

Mai vrei? Proză afurisită şi alte răutăţi la http://doinapopescu.wordpress.com

PRIMUL CÂŞTIG DIN VIAŢA MEA

Din anii copilăriei, cele mai grozave amintiri le am din vacanţele petrecute la bunica mea, Mihaica, într-un sătuc  cu câteva case,  pe malul Siretului.

Nu pot spune c-au fost doar maci şi lilieci, fiindcă unchiul meu- zis pe motive temeinice Beleaua -tare-n clanţă şi de o zgârcenie  apăsată, mi-a mâncat sufletul!

Dar, la un inventar serios, bucuriile rămân pe plus. În micul cătun erau copii puţini şi din ce ştiam eu, eram singura orăşeancă zglobie care sălta colbul uliţelor. Într-un an, în vacanţa dintre clasa I-a şi a II-a, locul de vedetă de oraş îmi fusese luat de un fraier cu ochelari.  Eu m-am bucurat sincer şi zgomotos fiindcă fetele din sat  ba aveau de spălat  albii de rufe, ba de dat apă şi mâncare la animale, ba de făcut căpiţe de fân sau câte un cuptor cu pâine, aşa că joaca rămânea pe ultimul loc.

Orăşeanul mi-a transmis hotărât că strada şcolii este strada lui şi-mi porunceşte să nu calc prin glodul lui personal, că mă rupe în bătaie.

Zău? La mine-n cartier eu eram şerifa! Serios!- aveam şi-o insignă de tinichea, aşa că mesajele verbale transmise de bătăios nu mă-nspăimântau…

Eu nu aveam decât întâmplător drum pe-acolo însă supremaţia s-a rezolvat la trântă. L-am bătut cu metodă, până l-au scos babale din mâinile mele.

O vreme ne-am jucat suportându-ne cu dinţii strânşi, apoi armistiţiul a fost violat: mitocanul a zis “puţa”!

Morala a fost inutilă, ghiaurul era setat şi repeta ca un retardat. Până seara l-am bătut de vreo 4 ori. Când eram călare pe el şi-i dădeam mai vârtos, neaşteptat se schimbă  raportul de forţe. Apare un zdrahon, unchi sau bunic şi-l recuperează.

Mă aşteptam să mi-o fur vijelios dar, spre uimirea mea, zice: dacă-l faci să nu mai zică cuvântul de ruşine fără să-l învineţeşti îţi dau un pepene roşu.

Nu voi înţelege niciodată de ce pepenilor verzi li se zice pepeni roşii.

Mă duc acasă la bunica să-i cer părerea. Era evident că bunica avea toate răspunsurile! Până ajung acasă mă răzgândesc… Cum să-i zic bunicii despre “puţă”? Pistă închisă!

Mănânc fără chef şi adorm cu greu. Tâlharul era imposibil de oprit şi cu bătaia, dar cu vorba bună! A doua zi, boul nu stia decât un refren: “puţă,  puţă!”

Mă abtin cu greu, îl mai tăvălesc de vreo două ori, gândul paşnic mă ocolea şi pace.

Trece nenea Pepenaru’ pe drum şi mă întreabă:

-Ei, domnişoară, cum e? Ţa’ Mihaica mi-a zis că eşti deşteapta lumii! Ai rezolvat problema?

În momentele dramatice, cele mai grele întrebări îşi găsesc răspunsurile. Zic sigură pe mine:

-A mai zis şi-n dimineaţa asta, dar l-am numărat! Dacă mai zice de 18 ori atinge suta şi toată lumea ştie că dacă zice cuvântul ăla de 100 de ori i se usucă şi-i pică! După ce o să rămână fără, o să râdă tot satul de el! Nu se zice că fiecare pasăre pe limba ei piere?

Băiatul, care nu era urâţel deloc, a bolovănat nişte ochi, mai-mai să-i crape lentilele:

-Nene, e adevărat? Mi se usucă şi-mi pică?

-Mă, da’ caraghiosu’ ăla de tac’tu ce face mă, la Brăilă? Te-a făcut numa’ să se distreze, vericule! Când eşti tată de băiat, dacă ai ceva glagorie-n cap, ăsta-i primu’ lucru’ pe care i-l spui!

-Nene, să pune şi dacă zic în gând?

-Sigur!

-Ău! Atunci nu mai am 18! Ne priveşte îngrozit: poate cel mult trei!

Nea Pepenaru’, om de cuvânt, s-a prezentat cu trei pepeni la bunica-n bătătură.

-Ţine, ţa Mihaică, asta-i prima simbrie pe iscusinţa nepoatei mata!

-Atunci să fie pe sufletu’ lu tactu’ şi-a lu’ măta!- zice bunica, neştiind istoria.

-Ba nu, ţa’ Mihaică, asta nu-i pomană, asta-i plată la-nvoială. Asta mi-a fost tocmeala cu nepoata!

Seara am ajuns acasă şi bunica a tăiat un pepene:

-I-a şi mănâncă fată, că mi-a zis Pepenarul c-ai rânit pentru ei!

Am lăsat treburile aşa: cum era să-i zic bunicii că primul câştig din viaţa mea l-am produs cu “puţa”?!

Dacă ţi-a plăcut, citeşte proză afurisită la http://doinapopescu.wordpress.com/2010/01/30/o-cafea-cu-zoe-ceausescu/

sâmbătă, 20 februarie 2010

În pat cu un PAPĂ-LAPTE

Aveam vreo 4 ani şi bucuria mea când eram la ţară era să mă joc cu Neluţu a lu' Paraschiv, un băieţel frumuşel foc.
Într-o seară, tanti Voica, mama lui Neluţu, ne anunţă că a vorbit cu ţa' Mihaica, bunica mea şi că mă lasă să dorm la ei.
Emoţie mare!
Ne-am aşezat în pat şi Neluţu a adormit imediat...
Eu eram atât de pătrunsă de eveniment, că n-am dormit toată noaptea.
Chiar dacă habar n-aveam de sex şi ce fac fetele cu băieţii în pat, mi se părea o noapte istorică.
Prima noapte din viaţa mea când dormeam cu un băiat în pat!
Dimineaţă, când abia pusesem geană pe geană, Neluţu s-a sculat fercheş şi odihnit. Eu, nedormită eram destul de mârâită.
Tanti Voica mă întreabă bănuitoare:
-Dar de ce eşti supărată, fetiţă?
-Pentru că Neluţu s-a întors cu faţa la perete şi a adormit imediat!
-Te înţeleg, draga mea!- zice tanti Voica râzând în hohote. Se izbeşte leit lu' tac'su, ce să-i faci! Eu aşa păţesc de 20 de ani cu Paraschiv! Pune fundu la mine şi adoarme imediat! Pe Titi şi Neluţu nici nu ştiu cum i-am făcut! N-are ştofă, draga mea! Neam de Papă-Lapte!
Şi aşa, tanti Voica m-a făcut vedetă. Cine trecea pe drum, era informat în gura mare despre prima mea  decepţie cu un mascul în pat şi de ignoranţa lui Neluţu-bolovan ca tac'su.
Cum în afară de un pui de curcă călcat de tractor nu se găsi un eveniment care să-mi depăşească păţania, toată vara satul a avut ce trăncăni.

Alte poveşti afurisite la http://doinapopescu.wordpress.com



SĂ NU DEZAMĂGEŞTI FEMEILE!

Un comentariu al prietenului meu, Mesagerul, mi-a adus aminte de un banc de acum 30 de ani.

O tipă trage la hotel dar, din lipsă de locuri este cazată cu un domn în cameră. Recepţionerul o linişteşte că patul, deşi matrimonial, este despărţit pe lung de o scândură de 30 de centimetri care asigură intimitate.

Cei doi se întind în pat, sting lumina şi se perpelesc până dimineaţă, fără să treacă de “baricadă”.

Dimineaţă, tipul o invită cu eleganţă la micul dejun, apoi la un cinematograf la matineu.

Ieşind de la film, tipa îi smulge pălăria din cap şi o aruncă peste un gard înalt de doi metri. Din două mişcări, tipul se repede la gard să-şi recupereze pălăria. La care doamna apucându-l de poalele lodenului:

-Stai domnule, binişor! Adică azi-noapte n-ai fost în stare să sări o pârlită de scândură de 30 de centimetri şi acum vrei să sări un gard de doi metri?


duminică, 14 februarie 2010

OUĂ PRINSE-N PORTIERĂ

OUĂ PRINSE-N PORTIERĂ


Eram clasa a XI a şi împlineam 18 ani. Chiar dacă eram conştientă că nu avem bani de o petrecere, îmi doream cu ardoare măcar un tort. Pentru că un tort pe comandă la cofetărie era devastator de scump, mi-am făcut calculul că un tort meşterit de noi în bucătărie n-o fi la fel de aspectuos dar va fi gustos şi rezonabil la costuri.

Mama nu s-a opus, calculând că este imposibil să găsesc ouă.

Sigur că dacă vrei ouă, cauţi nişte găini dar, locuiam în buricul târgului şi nu aveam zburătoare. De fapt cumpărasem o raţă însă, eu şi sora mea ne-am împrietenit cu Matilda şi n-am fost capabile să o punem pe varză. Poţi să-ţi mănânci prietena friptă?Asta până la Sfântu’ Ion, când vecinul nostru Ionel, care, evident, nu se-mprietenise cu ea a mâncat-o fără greţuri.

Sigur că n-a recunoscut dar, am văzut penele în bucutăria lor.

Casă naţionalizată, ce vrei! Ştiam şi de câte ori a râgâit jupânul după raţa cu varză…

Fuse, fuse şi se duse! Ajunsesem deja în toamnă.

Mă simpatiza o tipă la o cofetărie şi am rugat-o de opt ouă pentru tort. Fiindcă matricola mea de la liceul Bălcescu o intimida, a aşteptat să se mai subţie populaţia şi în locul celor opt ouă la preţ de bişniţă, mi-a dat un carton se ouă la preţ de mercurial, împachetat astfel să pară un tort de comandă.

Cofetăria era pe strada Republicii spre piaţă şi îi ziceam la Groapa, că se cobora într-un fel de cramă.

Urc emoţionată scările şi când să ies, izbeşte un năvleg uşa şi dă peste mine.

Strig cu disperare:

-Domnule, domnule, vă rog, ouăle mele! Se poate, sunteţi vandal?

-Da’ ce, şi dumneata ai ouă?- întreabă tipul năucit. Îmi pare rău! Te-ai înroşit la faţă! Te doare rău? Eşti ca o fetişcană…

Şi eu m-am lovit cu portiera maşinii şi nu mi s-au desumflat încă! Ai grijă măcar să nu strici tortul!

Am râs vreo săptămână de faza asta dar, cine râde la urmă râde mai bine.

Ouăle le-am mâncat omletă, pritocite pe gazieră, fiindcă n-am avut butelie la aragaz ca să coc blatul.

Mi-am făcut însă TURTALACEA LU’ STELA. N-aţi auzit? Posibil! E o reţetă cu circulaţie intensă în familie.

În vremuri demult apuse, înainte să se-apuce papaşa de gagicăreli şi scandaluri crunte, pe la diverse zile onomastice se reunea toată familia. Înainte să i să năzară vreuneia din surori câte ceva şi să pună de-un pui de ceartă, o soră mai mare a tatălui se lăuda cu tortul făcut de ea. Taică-miu se băga-n ciorbă curios:

-Mă, Stela, numai te lauzi cu torturile astea faimoase dar, nu ne serveşti niciodată! Numa’ gura de tine! Se vede că eşti neam cu Papuc!( Papuc era o rudă a bunicului, cizmarul satului, lăudăros fără pereche)

La care intervenea ţăţica, sora cea mai mare:

-Tu pe ce lume trăieşti, frate? Stela nu face tort! Ea face o turtalace şi o mănâncă singură, că-i e târşă s-o arate la cineva! Tu n-ai auzit de celebra TURTALACE A LU’ STELA?

De atunci, când tortul de mere sau se biscuiţi iese mai chinuit zicem că-i reţeta familiei.

Colegii mei mi-au cumpărat o pălărie roşie şi o păpuşă: prima păpuşă pe care am primit-o în viaţa mea!

În buna tradiţie a familiei, Turtalacea lu’ Stela arăta dezastruos şi am mâncat-o singură.


 Mai multe poveşti la  CUIBARUL CU OUĂ 
http://doinapopescu.wordpress.com/category/cuibarul-cu-oua/

vineri, 12 februarie 2010

DEVALIZAREA PAL-ului şi ACARUL PĂUN

Oraşul Brăila se putea mândri cu firma PAL, -un prestigios combinat de prelucrare a lemnului care până în 2003 exporta mobilă din lemn masiv în toată Europa, la mobila de bucătărie era pe locul I pe ţară la toate târgurile şi expoziţiile de profil şi după închiderea fabricii de la Gherla era singurul producător de chibrituri.


Ei bine, în 1997, când fabrica era pe val, statul a găsit de cuviinţă să o privatizeze dar nu prin vânzarea către un partener tradiţional din branşă, care ar fi putut să susţină şi să dezvolte activitatea ci firmei Merona controlată de un samsar evreu de origine română, Dobriţa, care avea peste 80 de ani şi care a făcut achiziţia în scopuri strict imobiliare.

Pentru că în contractul cu FPS-ul îşi luase angajamentul să facă o investiţie nouă şi profitabilă, în valoare de 5 milioane de euro, a luat cu câteva sute de mii de euro o instalaţie de chibrituri de la o firmă din Rusia, instalaţie nouă ce-i drept dar, care zăcea de ani buni în cutii în zăpadă în curtea unei fabrici şi a montat-o la Pal, prezentând facturi false din Insulele Cayman de zece ori mai mari.

Prin această înşelătorie, în primul rând au fost prejudiciaţi micii acţionari fiindcă a făcut o mărire de capital frauduloasă şi şi-a mărit participaţia de la 50 la 90 la sută.

Un inginer de la investiţii mi-a povestit încă din 2001 că a anunţat SRI-ul în legătura cu devalizarea Pal-ului de către propriul patron dar, Dobriţa a mituit cu largheţe la toate nivelurile, inclusiv presa centrală şi nimeni nu i-a tulburat ingineriile financiare.

În acest timp, a instituit în fabrică un regim de şantaj şi de teroare, disperând personalul la toate nivelurile. A sfidat cu consecvenţă legile din România, pretinzând că legile româneşti sunt prost făcute, deci nu îl interesează.

În 2003, la expirarea celor cinci ani cât prevedea contractul cu FPS-ul a blocat activitatea de producţie şi a început să concedieze angajaţii, începând cu conducerea. Pe directori i-a purtat timp de trei ani prin procese, ca să pară că închiderea fabricii ar avea vreo legătură cu prestaţia acestora dar, spre cinstea instanţelor brăilene de la acel moment, banii lui murdari nu au avut trecere. Dobriţa a pierdut toate procesele intentate foştilor angajaţi, fiindcă singurele lui argumente au fost lăcomia şi tupeul.

La o şedinţă a Consiliului de Administraţie al Acţionarilor, Dobriţa, tiranul paranoic de peste 80 de ani, în faţa unei săli întregi, în timp ce urla demenţial, gesticulând într-un discurs comparabil cu al lui Hitler, s-a oprit derutat, a fugit spre uşă dar, după câteva secunde s-a oprit dezarmat. Un miros fetid a umplut sala. A spus stins:

-Am mâncat dude!

Un fost securist, omul lui de bază, care l-a băgat pe filieră ca să cumpere PAL-ul şi care l-a sprijinit permanent din funcţia de consilier sau chiar de director, a ridicat privirile spre sală:

-Domnul Dobriţa a mâncat dude! Phuu! Dumnezeule, în ce hal miroase!- zice securistul ateu.

Diareea a năclăit eleganţii pantaloni de la costumul de peste 1000 de euroi şi nici măcar pantofii elveţieni n-au scăpat de scârbăciune.

Slugile patronului au adus feţele de masă de la protocol şi, înfăşat a ieşit din sala de consiliu, făcând dâre de rahat până la hotelul Sport unde era cazat.

Securistul s-a plâns a doua zi că a fost obligat să-i spele rahatul pe picioare pe Herr Dobriţa.

În 2006, directorul Esrig, evreu de origine, cel care se-ntâlnise cu Dobriţa de două ori la Viena şi o dată la ZÜRICH ca să pună la punct vânzarea PAL-ului în condiţii dubioase, a murit cu disperarea în suflet că l-a ajutat pe Dobriţa să distrugă PAL-ul. Înainte de a muri, a vrut să ceară iertare oraşului pentru că distrugând PAL-ul, a ucis ceva din gloria şi vigoarea acestui oraş. Remuşcările teribile ale directorului Esrig n-au plătit facturile celor 1500 de familii rămase pe drumuri după intrarea Pal-ului pe mâna lui Dobriţa.

Esrig, un tip cinstit în felul lui, balanţă, a avut naivitatea să-şi imagineze că toţi evreii sunt cinstiţi ca el…

2006 a fost anul dreptăţii, anul în care-au murit tiranii, torţionarii şi, în mod firesc n-a mirat pe nimeni moartea lui Dobriţa, sau a lui Sadam Hussein. Odată cu moartea lui Dobriţa s-au oprit şi şpăgile care blocau dosarele privind activitatea sa infracţională.

Vama a cerut un proces penal pentru recuperarea prejudiciului cauzat de facturile din insulele Cayman dar, moştenitorii au fost lăsaţi să vândă în voie activele, inclusiv o parte din terenurile PAL-ului către XXL.

Poprire s-a instituit pe bunurile a trei angajaţi de la serviciu export.

Astăzi, fiind la tribunal am aflat întâmplător că acest mare infractor, Dobriţa le-a mai dat angajaţilor pe care i-a terorizat atâţia ani şi o teribilă lovitură după moarte:

Cei trei angajaţi de la serviciul export, acarii Păun care-au avut sau nu acces la facturilor mătrăşite de Dobriţa, lucrând pe salarii meschine şi care n-au avut parte decât de urlete şi injurii din partea patronului şi niciun beneficiu personal au fost condamnaţi la trei ani de închisoare.

Moştenitorii lui Dobriţa îşi papă liniştiţi în Elveţia milioanele devalizate de la Pal şi de la statul român, statul a rămas cu ţeapa, PAL-ul a fost distrus şi puşcărie face ACARUL PĂUN.

Dreptatea umblă încă o dată cu capul spart în România!

Citiţi mai multe pe DoinaPopescu's Blog http://doinapopescu.wordpress.com/

joi, 11 februarie 2010

PUTEREA BLESTEMULUI

fragment din romanul ARDEI IUŢI

autor DOINA POPESCU
ISBN 978-606-92308-2-4

Amicul meu, Matei, trecea prin momente dramatice. Bela era plecată pentru şase luni la o perfecţionare în Olanda şi viaţa lui intrase în vrie.Bela îl exaspera, răspunzându-i rar la telefon, lucra în gol la un proiect la care se suspendase finanţarea pentru un termen nedefinit şi viaţa lui trecea monoton şi mizerabil. Măcar dacă ar fi băut i-ar fi fost mai uşor dar,  o problemă congenitală la fiere nu-i lăsa nici măcar această bucurie.Avea o singură pasiune: nuci, alune, fistic, seminţe, orice în coajă! Bela îi spunea că în altă viaţă precis a fost veveriţă. Dotat, ca un mare pasionat, avea un ciocănel de argint,  o bijuterie rară. Plătise o avere la Consignaţia pe Covaci, achiziţie de când era student. O vază albastră, un cobalt reuşit cu un medalion cu un conte şi o contesă, o piesă frumoasă din timpul primului Imperiu în care depozita cojile la ce ronţăia peste zi sau peste noapte şi o scrumieră masivă cu rol de nicovală.

Când intri în sezonul dezastrelor îţi mănânci amarul până la capăt.  Într-o seară trage de laptop şi veioza masivă cade de pe noptieră taman peste preţioasa vază care-şi avea locul ori în pat ori lângă pat.

Resemnat dar, neconsolat, plecă prin consignaţii după altă vază. Ori chinezisme de doi bani, ori piese indecent de scumpe, nu se atinse de nimic. Rătăcind pe străzi, nimeri într-un magazin cu mobilă sh din Olanda. Fără un scop anume, intră curios fiindcă de la plecarea Belei avea parcă o superstiţie cu Olanda. La preţuri modice, în jur de-un milion bucata, găsi o farfurie enormă, o cană de bere şi-o vază, toate din alamă şi cu model asemănător, marfă frumoasă, lucrată probabil de ciocănari în alt veac.

Bucuros de achiziţie, ajunse grăbit acasă, puse platoul pe noptieră şi îl umplu de alune, vaza lângă pat dar, mai bine-n pat şi-n cană ultimii trandafiri aduşi Belei care se uscaseră încântător. Când părea că viaţa s-a întors în tipare cunoscute, un telefon aiuritor îi strică iar liniştea.

Singura lui rudă apropiată în viaţă, o mătuşă elegantă, încă damă bine, cu mult potenţial în multe privinţe, la 69 de ani suferise o cădere psihică. Motivul probabil: apariţia unor discrete riduri pe gât, condimentate cu o  decepţie în amor.

De la dezastruasa descoperire în oglindă până la amarnica faptă nu poate nimeni aprecia dacă au fost clipe, minute sau ore, cert e că funia a fost de calitate şi procedura a fost îndeplinită cu succes: moarte prin spânzurare.

Singur, zguduit, derutat şi lipsit de experienţă, a lăsat-o în frigider la morgă până în ziua înmormântării. Un amic preot i-a vândut un pont, aşa că a înmormântat-o aproape gratis la ţară, într-o margine de cimitir, fiindcă sinucigaşii nu sunt nişte morţi model şi nu au loc pe aleile centrale. O hâtră de verişoară de-a II-a, ştiind-o pe tanti plină de aur, a forţat capacul copârşeului în speranţa unui chilipir.

O figură hâdă ca de vrăjitoare, vînătă, cu nasul descărnat şi cu zăpadă în gură le-a îngheţat sângele în vine. Groparii au bătut capacul în cuie zdravene de cinci şi toţi au răsuflat uşuraţi. Când s-a aruncat pământ, după datină, un zdruncinat de nepot, sătul de aerele de şefă a familiei cu care tartoriţa terorizase tot clanul, a luat un bolovan uriaş de pământ negru la vreo cinci kile şi-n pas de vals s-a apropiat de groapă şi la aruncat artistic. Probabil că toţi au avut un impuls să aplaude dar, prezenţa popii i-a domolit.

Matei nu se-aştepta să-i pese, fiincă mătuşa îşi urmărise scopurile ei cu cerbicie şi faţă de nepoţi avea oricând doar o răutate pe limbă sau o palmă după ceafă dar, nopţile nu putea să pună geană pe geană fiincă chipul fioros, descompus şi cu zăpadă la gură îi exploda în retină. După multe nopţi nedormite înţelese că la morgă se extrăseseră dinţii din aur de 24 de carate ai mătuşii şi i se umpluse gura cu zăpadă, tocmai ca să taie cuiva cheful să se uite mai atent şi să constate sinistrul jaf. Fuse şi se duse! Concluziile nu-i aduseră nopţi mai liniştite şi se simţea hăituit. La câte răutăţi făcuse tanti, mare brânză să-l bântuie puţin. În fond, negăsind niciun motiv serios şi plauzibil ca tanti să fi reacţionat ca o liceeancă nevricoasă la o banală decepţie în amor, se întreba dacă nu se spânzurase tocmai ca să-l poată teroriza mai bine şi în viitor. Amintirile răvăşitoare din copilărie şi adolescenţă, când tanti intra peste el în baie şi îl freca cu piatra ponce pe tot corpul până-i dădea sângele, interdicţia de a folosi lumina la toaletă că doar nu te pişi pe bani sau gamela de un chil cu ceai cu pelin pe care i-o turna zilnic pe gât erau doar châteva din răutăţile pe care i le servise regulat.

Într-o noapte îşi aduse aminte: avea în şifonier un pulover tricotat de ea! Dumnezeule! Şi un volum în bibliotecă: Biblia hazlie.

Deschise repezit geamul la dormitor, aruncă puloverul la întâmplare şi cartea bine ţintit pe garajul unui vecin să nu facă vreun pocinog la un parbriz şi în sfârşit adormi liniştit, pentru prima dată după câteva săptămâni.

Dar, zilele următoare, în ipostaze cenuşi sau violet tanti îi populă gândurile. În fond, reuşise în viaţă prin forţe proprii, banii nu fuseseră niciodată o problemă, avusese amanţi celebri, cântăreţi de operă şi muzică uşoară şi cam toţi directorii importanţi din oraş. Ştia ce vrea şi dacă avea un interes dărâma munţii. Prototipul învingătorului care trece peste un hectar de cadavre ca să-şi atingă scopul.

Dar, frumoasă, pedantă şi de o eleganţă înnăscută şi-a greşit epoca sau oraşul. La Paris ar fi ajuns cineva. De ce nu a ajuns la Paris? E o poveste-ntreagă!

Bunica dinspre tată, altă tartoriţă, era o ghicitoare de succes. Ele două, ca două pietre tari, se repezeau şi-şi ziceau vorbe grele cam la fiecare întâlnire. Se evitau instinctiv dar, evenimente majore dintr-un clan, nunţi, înmormântări, botezuri le aduceau inevitabil faţă-n faţă şi atunci să te ţii!

La un parastas, mai voinică, tanti îi dădu Satanei, aşa o alinta amicul meu pe babă, cum ziceam îi dădu Satanei un brânci meşterit. Când se repoziţionă bătrâna faţă de linia orizontului, să te ţii strigături. S-au zis multe vorbe grele dar, una i-a rămas lu’ tanti în urechi şi i-a controlat toată viaţa: o să mori în aer, bestie!- a şuierat bătrâna, altă viperoaică.

Aşa că a cunoscut tanti un medic neamţ la Călimăneşti şi era gata-gata să se mărite la MÜNCHEN prin ’80 dar’ , gândul de a pleca cu avionul a spulberat scurt planurile matrimoniale.

Că de, ginerica fiind capitalist, nu avea voie să circule ca vodă prin lobodă şi cum avea bilete dus-întors pe avion, la ambasadă i-au atras atenţia că în România comunistă nu-i loc de tangouri şi trebuie să plece musai cu avionul, nu se face niciun rabat.

Rămasă solo şi la sol şi prinzând gustul străinilor laibări la pungă, anul următor a găsit un antreprenor francez dar, ghinion, şi franţuzul avea bilet dus-întors de avion şi s-a lăsat păgubaşă!

Ştia că scorpia de babă avea performanţe în domeniu şi se temea cumplit că va muri în aer, motiv întemeiat să nu urce nici măcar în telecabină vreodată.

Năucitor! Să cultivi din anii ’70 Aloe vera pe balcon şi să-ţi prepari singură geluri, când toată lumea ştia numai de ceaiul de mentă şi de banalul muşeţel!

Să iei trenul la clasa a II-a ca o biată provincială ca să-ţi iei Ginko-BILOBA din parcul Libertăţii, astăzi Carol, în ironi subţiri  sau hohotele  leşinătoare, pe la spate evident, ale verişoarelor care azi îşi toacă pensia pe Tanakan?

Să bei an de an saci întregi de ceaiuri de pelin, rostopască, angelică, brânca ursului şi anghinare asortate cu două ore zilnice de exerciţii fizice, ca să ce?

Dă te declare nea Costică de la morgă cel mai sănătos mort care i-a trecut prin mână în 30 de ani de carieră?

Lipsit de spirit mercantil, la câteva săptămâni după înmormântare, la prima strigare, Matei  a vândut apartamentul dichisit al bătrânei complet mobilat lăsând de izbelişte cojoace, blănuri şi ce mai avea tanti prin şifonier. O fracţiune de secundă zăbovi cu regret în faţa bibliotecii, se uită cu jind la cristalurile sclipitoare care precis valorau o avere, la covoarele manuale de mare preţ pe care defuncta le adora.

Nu, decât să-l bântuie toată viaţă, mai bine nu! Oricum, din copilărie îi era groaznic de frică de morţi.

Îşi petrecu timpul chinuit de dorul Belei şi de nopţi nedormite, de coşmaruri cu morţi chirciţi şi ştreangul mov lucios, atârnând de ţeava de apă caldă.

Ce ironie: tanti se spânzurase cu un jnur mov, strălucitor, probabil stabilind un nou standard al eleganţei în materie de spânzurătoare! Dar, mai ales, murise în aer!

Singura bucurie, alune, nuci, seminţe. Mai erau două zile până la venirea Belei şi îşi făcu un tricou mişto cu un veveriţoi spărgând o nucă. Spre marea lui bucurie, Bela se întoarse acasă cu o zi mai devreme.

Câte nu aveau să-şi povestească!

Bela inventarie camera mulţumită că veveriţoiul era ordonat şi toate erau la locul lor, mângâie trandafirii apoi, ca muşcată de şarpe se întoarse spre el?

-Iubi, ce-i trăznaia aia-n patul nostru.

Matei se uită mirat: a, vaza asta? Am spart vaza primul Imperiu şi am luat frumuseţea asta de la un magazin de mobilă sh olandez. Veveriţoiul tău prăjeşte alune, seminţe… Doar mă ştii- singurul viciu! Ogrinjile, cum le spui tu, le pun aici.  Să ştii că am dormit cu ea în pat. Matei strânse vaza la piept şi veni spre Bela dansând: Eşti geloasă, iubi?

Lividă, Bela articulă stins: avea şi gazda mea una la fel. Era urna funerară a familiei. Îi prăjeau pe cetăţeni şi ogrinjile le puneau acolo…

Alte poveşti din seria PISICA NEAGRĂ găsiţi la pisica-neagra 

http://doinapopescu.wordpress.com/category/pisica-neagra/


sâmbătă, 6 februarie 2010

DE CE E GREU SĂ TE MĂRIŢI

Dacă ne gândim la excedentul feminin de pe planetă, am răspuns deja la întrebare şi discuţia este închisă!Să fie oare atât de simplu ?

Nicio abordare legată de femei nu este simplă dar, dacă întrebi un bărbat, rişti să primeşti răspunsuri încifrate, care să-i mascheze propria dilemă legată de sexul zis frumos sau propriile angoase.
Ce spune trubadurul?
“Femei, femei, e plină lumea de nebune,
De ce v-aţi mai născut pe lume?
Ca să ne-nebuniţi pe noi!”
Mai interesant este să vedem ce motive au găsit femeile pentru a se eschiva să se mărite…
Întâlnind o colegă de liceu trecută bine de 35 de ani şi nemăritată mi-a răspuns scurt că multe femei rămân nemăritate fiindcă au un simţ estetic dezvoltat.
Suspectând-o că trişează, i-am amintit că am văzut-o numai în compania unor masculi remarcabili. Şi-a păstrat calmul şi mi-a replicat că pe undeva am dreptate, dar a avut parte numai de frumoşi dar săraci, bine-situaţi dar însuraţi şi destui frumoşi şi bogaţi cărora le miroseau picioarele!
Părerea Crenguţei, nemăritată până la 29 de ani:
Gelu?Amărâtul n-avea nici cojoc!
Nicu? M-a lăsat în drum şi a intrat să urineze în tufiş.
Traian? S-a scobit în nas în faţa părinţilor mei.
Sotir? M-a plimbat tot oraşul şi nu mi-a dat un suc!
Pavel? Era atât de bogat că nu m-am mai uitat la amănunte! M-am botezat urgent pe vechi în biserica lipovenească şi nu-mi lipsesc icrele negre la micul dejun. Mişto!
Teodora: Căsnicia părinţilor mei, de tot rahatul, m-a speriat atât de tare că am hotărât din start să nu mă mărit niciodată. Dar, pe la 29 de ani, îmi era deja imposibil s- o mai suport pe mama şi dintr-o dată am decis că singura soluţie este măritişul. Am zis, am făcut! M-am măritat imediat! La început mi s-a părut important să fiu măritată! Am făcut doi copii, apoi am divorţat pentru că mi s-a părut esenţial să fiu fericită!
Miky a fost fatală din liceu. Am rămas surprinsă să o întâlnesc nemăritată la 36 de ani. Dar are argumente serioase: Mi-am dorit un bărbat care să dea din coate, să răzbească în viaţă. Am găsit destui bărbaţi frumoşi şi interesanţi dar, am luat viteză de fiecare dată, fiindcă am avut baftă numai de pretendenţi interesaţi numai să dea din pleoape la televizor!
Adesea fetele se plâng de ce nu le-a dat bărbaţii…
Nu mi-a adus mărţişor!
Nu mi-a adus flori!
M-a plimbat tot oraşul şi nu mi-a dat o îngheţată!
Nu mi-a dat telefon de ziua mea!
Dar când ei dau, ele tot nemulţumite! Cum, ce dau?
Bătăi de cap, mâncărimi, palme peste ochi, copii în burţi, papucii…
Şi totuşi, părerea generală e că vinovate sunt femeile! De ce ? De orice!
Probleme? Cherchez la femme!
Nu mai încercaţi să daţi tot răul din lume pe femei! Statistic, procentul de bărbaţi ucişi de soţii sau amante este nesemnificativ. Bărbaţii au fost de-a lungul istoriei decimaţi în războaie - şi, recunoaşte-ţi: nu toate războaiele au fost pornite de femei! Dar, trebuie să admit că atunci când au făcut-o n-a mai rămas piatră de piatră!(Vezi Războiul Troiei!)
Dar, nu vă amăgiţi! Femeia a fost doar pretextul! Adevăratul motiv au fost bogaţiile Troiei! Homer a vrut să dea o notă eroică şi romantică poveşti, praf în ochi pentru a distrage atenţia de la marele jaf!
Traian nici nu s-a deranjat măcar să inventeze pretexte: poate îi lipsea rafinamentul lui Homer sau poate că falimentul imperiului bătea la uşă! Ori, poate, mult mai plauzibil, fiindcă îi plăceau băieţii şi nu i-a dat prin cap să se încurce în poveşti gen Paris şi Elena!
La şcoală, pe vremuri, o profesoară stupidă, nu-i dau numele ca să n-o fac vedetă, ne vorbea despre Traian-eroul civilizator!
Nu! Traian a jefuit aurul şi argintul Daciei, (dar nu tot, a mai rămas şi pentru jaful austro-ungar şi pentru Gabriel Resource- vezi scandalul Roşia Montana).
A distrus piatră de piatră cetăţile dacilor, a ucis şi a luat sute de mii de suflete în robie. La nivelul întregului imperiu, urgia romană poate fi comparabilă cu victimile lui Hitler.
Dar, miopie a istoriei sau neglijenţă a oamenilor, Traian are busturi în toată România! Sigur, ne mai răzbună porumbeii…
Dar, revenind la tema noastră: de ce ne mărităm mai greu ? În fond chiar nu sunt calificată să abordez această temă. M-am măritat în prima lună de facultate! Cum? La o oră după ce mi-am întâlnit ursitul!
De unde am ştiut că este el? Eu n-am fost prea sigură, intenţionam să mai copilăresc dar, el n-a avut niciun dubiu şi m-a cerut imediat!
Soacră-mea a zis aprig: nu, nici peste cadavrul meu! Dar, se vede treaba că atunci când vrea Dumnezeu, nici cadavrul soacrei nu impresionează! Ce-i drept, după ce am cunoscut-o pe soacră-mea, cel mai crâncen exemplar de soacră de pe planetă, mi-am zis: Hitler, Traian? Nişte cotei!
Dacă ţi-a plăcut citeşte şi
MONA NU MULGE VACA  http://doinapopescu.wordpress.com/2010/02/02/mona-nu-mulge-vaca/
 
TORENT PRESS | DOINA POPESCU BLOG | LA TANTI ELVIRA | Micul Scriitor