PRIMUL CÂŞTIG DIN VIAŢA MEA

Din anii copilăriei, cele mai grozave amintiri le am din vacanţele petrecute la bunica mea, Mihaica, într-un sătuc  cu câteva case,  pe malul Siretului.

Nu pot spune c-au fost doar maci şi lilieci, fiindcă unchiul meu- zis pe motive temeinice Beleaua -tare-n clanţă şi de o zgârcenie  apăsată, mi-a mâncat sufletul!

Dar, la un inventar serios, bucuriile rămân pe plus. În micul cătun erau copii puţini şi din ce ştiam eu, eram singura orăşeancă zglobie care sălta colbul uliţelor. Într-un an, în vacanţa dintre clasa I-a şi a II-a, locul de vedetă de oraş îmi fusese luat de un fraier cu ochelari.  Eu m-am bucurat sincer şi zgomotos fiindcă fetele din sat  ba aveau de spălat  albii de rufe, ba de dat apă şi mâncare la animale, ba de făcut căpiţe de fân sau câte un cuptor cu pâine, aşa că joaca rămânea pe ultimul loc.

Orăşeanul mi-a transmis hotărât că strada şcolii este strada lui şi-mi porunceşte să nu calc prin glodul lui personal, că mă rupe în bătaie.

Zău? La mine-n cartier eu eram şerifa! Serios!- aveam şi-o insignă de tinichea, aşa că mesajele verbale transmise de bătăios nu mă-nspăimântau…

Eu nu aveam decât întâmplător drum pe-acolo însă supremaţia s-a rezolvat la trântă. L-am bătut cu metodă, până l-au scos babale din mâinile mele.

O vreme ne-am jucat suportându-ne cu dinţii strânşi, apoi armistiţiul a fost violat: mitocanul a zis “puţa”!

Morala a fost inutilă, ghiaurul era setat şi repeta ca un retardat. Până seara l-am bătut de vreo 4 ori. Când eram călare pe el şi-i dădeam mai vârtos, neaşteptat se schimbă  raportul de forţe. Apare un zdrahon, unchi sau bunic şi-l recuperează.

Mă aşteptam să mi-o fur vijelios dar, spre uimirea mea, zice: dacă-l faci să nu mai zică cuvântul de ruşine fără să-l învineţeşti îţi dau un pepene roşu.

Nu voi înţelege niciodată de ce pepenilor verzi li se zice pepeni roşii.

Mă duc acasă la bunica să-i cer părerea. Era evident că bunica avea toate răspunsurile! Până ajung acasă mă răzgândesc… Cum să-i zic bunicii despre “puţă”? Pistă închisă!

Mănânc fără chef şi adorm cu greu. Tâlharul era imposibil de oprit şi cu bătaia, dar cu vorba bună! A doua zi, boul nu stia decât un refren: “puţă,  puţă!”

Mă abtin cu greu, îl mai tăvălesc de vreo două ori, gândul paşnic mă ocolea şi pace.

Trece nenea Pepenaru’ pe drum şi mă întreabă:

-Ei, domnişoară, cum e? Ţa’ Mihaica mi-a zis că eşti deşteapta lumii! Ai rezolvat problema?

În momentele dramatice, cele mai grele întrebări îşi găsesc răspunsurile. Zic sigură pe mine:

-A mai zis şi-n dimineaţa asta, dar l-am numărat! Dacă mai zice de 18 ori atinge suta şi toată lumea ştie că dacă zice cuvântul ăla de 100 de ori i se usucă şi-i pică! După ce o să rămână fără, o să râdă tot satul de el! Nu se zice că fiecare pasăre pe limba ei piere?

Băiatul, care nu era urâţel deloc, a bolovănat nişte ochi, mai-mai să-i crape lentilele:

-Nene, e adevărat? Mi se usucă şi-mi pică?

-Mă, da’ caraghiosu’ ăla de tac’tu ce face mă, la Brăilă? Te-a făcut numa’ să se distreze, vericule! Când eşti tată de băiat, dacă ai ceva glagorie-n cap, ăsta-i primu’ lucru’ pe care i-l spui!

-Nene, să pune şi dacă zic în gând?

-Sigur!

-Ău! Atunci nu mai am 18! Ne priveşte îngrozit: poate cel mult trei!

Nea Pepenaru’, om de cuvânt, s-a prezentat cu trei pepeni la bunica-n bătătură.

-Ţine, ţa Mihaică, asta-i prima simbrie pe iscusinţa nepoatei mata!

-Atunci să fie pe sufletu’ lu tactu’ şi-a lu’ măta!- zice bunica, neştiind istoria.

-Ba nu, ţa’ Mihaică, asta nu-i pomană, asta-i plată la-nvoială. Asta mi-a fost tocmeala cu nepoata!

Seara am ajuns acasă şi bunica a tăiat un pepene:

-I-a şi mănâncă fată, că mi-a zis Pepenarul c-ai rânit pentru ei!

Am lăsat treburile aşa: cum era să-i zic bunicii că primul câştig din viaţa mea l-am produs cu “puţa”?!

Dacă ţi-a plăcut, citeşte proză afurisită la http://doinapopescu.wordpress.com/2010/01/30/o-cafea-cu-zoe-ceausescu/