Citeşte romanele Comisia ZÜRICH şi DUMNEZEU ERA-N VACANŢĂ, autor DOINA POPESCU-BRĂILA

 

Loading...
.

miercuri, 27 octombrie 2010

Veselie la priveghi

Eram puştoaică şi un tip, Ionuţ, mai mare cu doi ani, bruneţel, frumuşel şi cam plin de el îmi făcea curte. Îl evitam fiindcă, chiar dacă de felul meu mă dădeam în vânt după frumoşi, nu făceam rabat la pliurile de la scufiţă. Cum tipul era un gen profund antipatic, între mediocru şi fudul fără motiv, nu intra în sfera mea de interes, ba chiar insistenţele lui mă iritau.
Părinţii mei se despărţiseră şi împărţind casa în două, baraseră uşa de acces cu un corp de bibliotecă dar, acustica dintre camere era perfectă, încât îl auzeam pe papaşa şi când băga lingura în ciorbă şi când dădea pagina la gazetă.
Într-o zi, certându-se cu Satana, adică maică-sa, papaşa îi făcuse valijoara şi o duse la azil. Cum Satana ne mâncase sufletul la toţi şi era maestra de ceremonii în divorţul părinţilor n-o plânse nimeni, ba i-am urat să se mărite pe acolo, să ne vedem scăpaţi.
Nu trecu mult şi i se puse băboiului pe suflet, aşa că se cără pe lumea cealaltă, direct în echipă la Talpa Iadului, deşi se credea încă verde la cei 83 de ani şi ar fi poftit să trăiască măcar până la 114 ani ca bunică-sa şi… să mai apuce se mai mărite o dată…
Nenorocirea fu că papaşa, cuprins de remuşcări târzii, o aduse acasă în copârşeu pentru priveghi.
Sora mea mai mică avea cinci ani şi eu cinsprezece, aşa că mi s-a pus pe suflet că ne-a băgat mortul în casă.
Din şase copii ai babei în viaţă la acel moment doar Stela, alintată Capra cu trei iezi mai avea un ied minor, cam de vârsta mea, deci, ar fi fost mai potrivit să ducă mortul în altă bătătură dar, s-au spălat toţi pe mâini şi papaşa ne-a sacrificat încă o dată pe noi.
Acum, decât să stau la priveghiul unei babe urâcioase am plecat la film. Am văzut Hangar 18 şi cum era cam devreme să mă duc acasă am intrat şi la alt film cu Roger Moore.
Pe la zece seara ies de la cinema şi dau de Ionuţ, frumuşelul îngâmfat care era fericit nevoie mare că mă vede. Probabil că eram într-o dispoziţie generoasă fiindcă am acceptat, pentru prima dată, să mă conducă acasă.
Ajunşi în faţa porţii el îmi povestea un film cu Marele Blond. Ne aşezăm sub un vişin, eu cu faţa spre casă, el cu spatele la poartă, ambalat în povestire.
Un unchi montă steagul negru de doliu lângă poartă.
Ionuţ, prins în acţiunea filmului şi fiind cu spatele nu sesizase nimic. Nu urmăresc ce spune dar el discută aprins de cafturi, se dă viteaz, îmi arată o figură de karate, se umflă în pene! Termină povestea “Marelui Blond” şi eu, răpusă de plictiseală îmi iau rămas bun pornind spre poartă. Flăcăul vede doliul şi rămâne interzis:
-Cred că ai greşit poarta! Aici a murit cineva!
-Zău? Hai să citim să vedem cine!- zic eu serioasă.
-Hm, o babă!- zice el după ce citeşte biletul scris de mână. O cunoşti?- întreabă Ionuţ.
-Sigur! Satana!- zic eu.
-A murit Satana?- întreabă el interzis.
-Precis! Aşa scrie aici!
-Şi de ce-a murit Satana tocmai la tine în curte?
-Fiindcă, chiar dacă nu-mi convine, a fost mama lui papaşa!
-Cine e papaşa?
-Fiul Satanei…
-Şi de ce locuieşte Satana şi cu fii-su la tine în curte?
-Uf! Greu de cap mai eşti! Fiindcă sunt fata lui papaşa!
-E normal?
-Papaşa? Ştiu eu? Are o mulţime de invenţii! Un stol de păsărici are cu siguranţă la mansardă, dar cine-i normal în ziua de azi?
-Nu asta am întrebat! Ziceam dacă e normal ca o fată de 15 ani să locuiască cu un paşă şi-o Satană?
-N-am zis paşa ci papaşa!
-Tot un drac! Ăştia au buletin?
-Nu ştiu! Cred că da!
-Păi, locuieşti cu ei în casă şi nu ştii dacă au buletin?
-Auzi? Da’ tu-i ceri lu taică-tu buletinul?
-A, nu dar ai mei sunt normali. Şi bătrânu’ şi baba. Cam alcoolici da’ normali! Ai tăi zboară?
-Cine să zboare?
-Ăştia ciudaţii: Satana şi cu paşa!
-Acuma, dacă a crăpat, Satana o zbura pe lumea ailaltă dar papaşa nu cred! Dumnezeule, eu îl ţineam pe ăsta de mediocru şi plicticos dar tipul era chiar tâmpit!
-Ştii, mie mi-e cam frică! La tine pe casă e o chestie mare, neagră!
Mă uit şi nu văd nimic:
-Ţi se năzare!
-Ba da, o văd! E o hudubaie mare, neagră!
-A! Sigur!- mă dumiresc eu! Sigur! Cuşca porumbeilor!
-Şi-n curte e o namilă neagră care vine spre noi!
-Încearcă să te calmezi! Namila neagră e popa Iepure!
-Ba nu! Se întâmplă ceva straniu! Mi-e frică!
-Stai aici, că mă duc să-ţi aduc o cană cu apă!
-Nu! Nu mă lăsa singur că mor!
În secunda următoare, doliul de pe gard se umflă şi-l cuprinde pe Ionuţ ca într-o îmbrăţişare. Băiatul se zbate, se desprinde, tipă isteric şi fuge mâncând pământul fără să privească înapoi.
Din spatele doliului apare râzând Petruş, un puştiulică poznaş din vecini.
Intru în partea noastră de casă şi după plecarea popii mătuşile se pun pe petrecut. Vişinata le creşte buna dispoziţie şi prin uşa blocată precar cu biblioteca auzim tot chilăbăul.
Priveghi mai vesel ca al Satanei nu ştiu dacă s-a aflat dar, acela a fost momentul magic când m-am iniţiat în bancuri porcoase.
Şi deşi mai ştiam câteva dintre aventurile amoroase din tinereţile băboiului, atunci m-am pus la punct cu toate amăntlâcurile: un drac de muiere ce născuse 12 copii, din care măcar patru călcând pe alături dar, soţul, bleg sau iertător închisese amândoi ochii.
Deşi baba ţinuse la priveghi cu lăutari, cheltuiala n-a fost agreată de moştenitori, aşa că nu i s-a îndeplinit moartei ultima dorinţă! Nu că n-ar fi curs destulă vişinată şi nu s-ar fi spus toate bancurile cu Bulă aflate-n circulaţie! După priveghiul regulamentar, copârşeul a fost urcat într-o maşină şi au dus-o în mare grabă într-un cimitir din alt cartier, îmormântare la preţ redus!
Mătuşile nu au fost de acord ca noi, copiii, să mergem la cimitir, considerând că după divorţul părinţilor nu avem dreptul. În realitate voiau să se asigure că le rămân lor toate cârpele babei. Pagubă-n ciuperci! Le-am lăsat bucuroase ciubotelor lor tot noroiul de februarie din cimitir şi ne-am întors la viaţa noastră. Baba pleca în pământ cu toate răutăţile şi uneltirile ei, fără lăutari şi fără să frângă inimi. Copii şi nepoţi răsuflară uşuraţi. Eu o detestam probabil cel mai tare fiindcă fusese o soacră mizerabilă cu mama dar şi o bunică sadică.
Inutil să vă mai spun că Ionuţ nu m-a mai deranjat niciodată.

marți, 24 august 2010

Zodia fecioarelor

Din zodia fecioarelor, Tina a avut norocul să aibă prietene de mare nădejde şi de o bună calitate.

Dar atunci, în anii de şcoală, o fecioară a avut grijă zilnic s-o ducă la exasperare.
Geta cea Rea îi era profesoară şi i-a otrăvit patru ani din viaţă fiindcă trebuia s-o ţină ceva mai jos ca să-i aducă la nivel de premiu şi pe cei care cotizau sistematic cu brânză, lădiţe de roşii, miere de albine, făină, cremă de eugenia, produse chinezeşti de papetărie la mare căutare, ori mezeluri, carne şi alte bunătăţi de la abator.
Iar Tina, junghiul care învăţa bine şi care nu cotiza cu nimic, trebuia să fie învăţată minte!
Dacă era gălăgie la geografie, Geta cea Rea îl bătea pe cel mai înalt din clasă, dacă era gălăgie la muzică îl bătea pe cel mai scund din clasă. Tina era un fel de avocat al colegilor ei şi o înfrunta de fiecare dată. Războiul era continuu. Ieşeau scântei de fiecare dată şi când notele Tinei erau departe de a fi egalate de furnizorii de brânză, eugenii ori miere de albine, Geta cea Rea a adus în clasă nişte formulare de “jocuri” cu întrebări din tezele şi rezoluţiile congresului nu-ştiu-care, a împrăştiat pe la elevi o parte din ele sărind pe unii că-s trei la părinţi ori chiar dacă erau unici, c-ar avea situaţie mai grea şi cele câteva care i-au mai rămas i le-a pus Tinei pe bancă.
Tina a zis că le primeşte numai dacă-s gratis, că atâţia bani n-are, părinţii ei erau singurii divorţaţi din cartier şi erau trei copii care o duceau greu. Putea Geta cea Rea să rateze ocazia excelentă să-i tragă o palmă şi să-i scadă nota la purtare ca s-o scoată din cursa pentru premiul I ?
Războiul lor nu se termina niciodată şi pentru că era violentă, bătând adesea copii şi luînd măsuri ciudate şi abuzive, o urau chiar şi cei ce cotizau şi-i cumpărau favorurile, “alintând-o” Geta cea Rea ori Vrăjitoarea.
Era de notorietate că-şi petrecea multă vreme în compania maistrului de atelier şi uneori ieşea roşie la faţă şi smotocită de la el, o clădire aparte în curtea şcolii în laterala terenului de fotbal.
Într-o zi, fiind la atelier, igliţa, scula aia ciudată cu care trebuia să croşeteze şi care-i era Tinei foarte antipatică i-a intrat sub unghie şi a rămas blocată acolo. Durerea a fost leşinătoare şi maistrul de la băieţi i-a scos-o după multe minute de durere vie.
A doua zi, cu degetul pansat cât un cartof, îşi făcea de lucru prin curtea şcolii.
S-a gândit c-ar fi frumos să-i mulţumească maistrului care-o ajutase şi-a traversat curtea spre atelier.
A intrat şi a văzut fusta cloş, în carouri a Getei într-o poziţie nefirească şi picioarele ei cam grase şi cam umflate de reumatism, strânse ca nişte salami în şosete trei-sferturi, culoarea piciorului, alternativa economică a dresurilor. Nu văzuse niciodată oameni făcând sex şi nu era deloc graţios ce vedea. A închis uşa pe care imprudenţii iubăreţi o uitaseră deschisă şi a ieşit.
Pe terenul de fotbal VII-A-ul juca cu B-ul şi restul şcolii era adunată de jur-împrejur la galerie.
Nu avea decât să facă semn respectivilor, în jur de o sută de copii, să schimbe spectacolul de la teren cu spectacolul amoros.
Ticăloasa zbura pe la vreo şcoală la altă periferie de oraş ori poate la alt capăt de ţară. Cu restul cancelariei Tina era în relaţii excelente. Era salvată!
S-a sprijinit de peretele gri al atelierului şi soarele i-a învăpăiat şi mai tare obrajii.
A privit meciul de fotbal din ce în ce mai liniştită: în sfârşit putea să se răzbune pentru toate nedreptăţile, pentru scandalurile neîncetate!
A trecut o profesoară simpatică cu care avea o relaţie excelentă. A întrebat-o de ce i-au luat foc obrajii. De emoţie nu putea vorbi: a arătat cu bărbia spre terenul de sport.
Atunci a înţeles ce are de făcut!
Stătea în puterea ei să se răzbune pentru toate mizeriile zilnice. A stat sprijinită de zidul zgrumţuros, a recitat căţeluşul şchiop şi a privit finalul meciului din ce în ce mai liniştită.
Avea de ales: să scape de ea sau… să mai recite o dată căţeluşul şchiop.
Într-un târziu Geta cea Rea a ieşit roşie la faţă şi smotocită.
-Ce cauţi aici?
-Mă joc de-a Dumnezeu?!!!
-Marş în clasă!- a zbierat după obicei.
Până la sfârşitul clasei a opta a urmărit-o cu privirea intrând şi ieşind îmbujorată de la maistrul de atelier. Putea să i-o coacă oricând dar faptul că n-a făcut-o a făcut să se simtă cu adevărat bine şi s-o înfrunte pe mai departe.
O nedumerire a avut totuşi, fiindcă Geta cea Rea nu era chiar proastă.
Replica Tinei de câte ori Geta cea Rea bătea un coleg: “un om cu cât este mai inteligent cu atât este mai bun” s-a transformat în “un om cu cât iubeşte, cu atât este mai bun”! Ochii mici i se micşorau şi mai tare şi o privea insistent.
După terminarea clasei a VIII-a, Tina a scăpat de satrap dar Geta a rămas să mănânce ficaţii altor generaţii de elevi dar şi colegilor de cancelarie.
Un singur gând a sâcâit-o pe Tina permanent: la ce băiat frumos era maistrul de atelier, merita o amantă mai de soi!
Totul este o problemă de alegere!

luni, 5 iulie 2010

Una blondă, alta brunetă

Era imposibil să nu le remarci în liceu: cea mai frumoasă blondă prietenă cu cea mai frumoasă brunetă. Am plecat la facultate şi le-am pierdut din vedere. Mulţi ani mai târziu m-am întânit din întâmplare cu blonda într-o cofetărie.


A fost bucuroasă că mă vede şi-a început să mă viziteze frecvent la birou. Evident am întrebat de frumoasa brunetă. Au fost nedespărţite şi-n facultat, apoi bruneta a plecat în străinătate, corespondent de război. Au ţinut legătura dar bruneta a trădat şi s-a măritat cu… un bărbat. Filmul trădării a fost povestit cu patimă şi inevitabil am zis:

-Oops! Doare rău! Şi tu, un iubit, ceva?

-Aa, nu mă interesează bărbaţii! Sigur, am o relaţie pur sportivă cu Johnny.

-Şi aveţi intenţia să vă căsătoriţi?

-Dumnezeule! Cu Johnny? Cu maimuţoiul de Johnny? Nimeni nu se căsătoreşte cu Johnny!

-Şi atunci de ce-ţi pierzi timpul cu el?

-Mens sana in corpore sano!

-Aha!

Încet-încet blonda a început să-mi facă avansuri vârtos. Acum, când un bărbat îmi face avansuri, dacă nu e cretin sau grobian tratez problema cu umor şi refuzul este ferm dar elegant. În fond, avansurile unui bărbat sunt un omagiu, o formă de testare a succesului şi charmului personal. Dar când primeşti avansuri de la o femeie?

O vreme te faci că nu pricepi dar poţi să cazi de toantă… dacă-o refuzi rişti să se sinucidă. O vreme o dai pe glume: replici de genul sunt oleacă măritată sau am un defect grav, îmi plac bărbaţii uneori nu înseamnă nimic pentru o blondă încăpăţânată. Dar la un moment dat se impune o discuţie tranşantă.

Din fericire afaceri importante m-au ţinut câteva luni bune în alt colţ de ţară. La întoarcere blonda dispăruse din peisaj. Aproape uitasem povestea când, într-o zi m-am întâlnit cu mama blondei care avea chef de găvărit. Frumoasa blondă… născuse. Oho! Era de bine!

Se vede că mama era oarecum la curent cu năstruşniciile fetei. Blonda rămăsese însărcinată nu se ştie cu cine, ea poate ştia dar refuza să spună şi Johnny se considera în zodia norocoasă căci se oferise să recunoască copilul şi fusese acceptat. Lucrurile se aranjaseră cum nu se poate mai bine pentru el fiindcă o iubea nebuneşte dar ea respinsese hotărâtă ideea căsătoriei ani buni.

Am luat un costumaş frumos de bebeluş şi m-am dus în vizită. Blonda era nedormită, necăjită, prinsă în cursă.

Se măritase de ochii lumii cu maimuţoiul de Johnny(după părere mea chiar un bărbat prezentabil), ca să repare prestigiul părinţilor, în fond personalităţi de vază ale urbei dar, gândurile ei zburau în zona de război la jeep-ul din care-şi făcea transmisiunile frumoasa brunetă. Timpul vindecase durerea trădării. Rămăsese doar arşiţa iubirii şi dorul disperat…

sâmbătă, 3 iulie 2010

GREŞEALA

După ce-am luat examenul la facultate, prietenul meu cu care aveam o relaţie intelectual-platonică de doi ani şi opt luni m-a anunţat că ne căsătorim.
Bărbat prezentabil spre frumuşel foc, cu pasiuni comune pentru văzduhul patriei şi Napoleon şi salariu indecent de mare de aviator, ar fi fost considerat o mare oportunitate pentru foarte multe fete.
Dar cum marele meu defect este că gândesc prea mult, faptul că nu m-a cerut ci m-a anunţat şi, că evenimentul s-a petrecut după intrarea la facultate şi nu înainte, mi-a ieşit la socoteală cu virgulă.
Simţind că nu mi-a venit ceasul să mă mărit, pe 9 septembrie, când trebuia să vin în Bucureşti ca să depunem actele, mi-am tras un bronz prelungit la Mamaia, cazată la buna mea prietenă Simona.
A venit 15 septembrie, am început facultatea şi roiurile de studenţi au ieşit la agăţat.
Eu, bucuroasă că-am scăpat de măritat şi gustând din plin aerul libertăţii din studenţie, m-am hotărât să-mi văd de învăţătură şi măritişul să-l amân până pe la vreo 30-35 de ani.
De la gând pân’ la faptă eşti la mâna sorţii, aşa se face că trei săptămâni mai târziu, mergând în viteză pe Podul Grozăveşti am căzut în fund. Curbura podului, viteza şi trotuarul foarte tocit mi-au venit de hac, căzând ca pe gheaţă. Amărâtă, cu foile de curs împrăştiate peste tot, aud un student de pe trotuarul celălalt râzând homeric.
-Mai bine m-ai ajuta!-strig la el. Râsul te-ajunge!
-Hai, nu fi supărată!-zice el. Ăsta-i semn că te măriţi! Să fie într-un ceas bun!
-Peste 15 ani!- am zis eu!
-Ba te măriţi anul ăsta!-zice el.
Ajunsă la cămin, mi-am făcut o cafea, privindu-mi camera cu mulţumire. Aveam un covor persan bleu-turqoise şi draperii asortate, culmea eleganţei pentru căminele acelor vremuri, două fotolii improvizate şi mă simţeam minunat. Mă trezesc cu musafiri.
Colega mea, Cici, gălăţeancă, avea o colegă, Florina Colac. Florina era o deşteaptă şi-o sufletistă, studentă la mate pură dar avea o ciudăţenie căpătată din sperietură la un cutremur: cam la cinci minute sughiţa şi se zguduia. O servesc cu o cafea şi scoate nişte cărţi să-mi ghicească.
-Un Juvete de roşu apare la drum de seară, peste zece puncte dar repede, probabil zece ore, nu par să fie zece zile: te cere de nevastă!
O să-l refuzi dar este soarta ta şi peste zece puncte te măriţi cu el. Vei avea două fete cu ochi verzi. Mama lui are ochii verzi, este foarte grasă şi te va urî toată viaţa.
În momentul următor sughiţă, se zguduie şi dă cu piciorul la cana de cafea pe care-o lăsese pe jos. Îmi nenoroceşte covorul bleu-turqoise care nu s-a mai curăţat niciodată de zaţ, probabil că era nechezol şi o fi avut coloranţi şi, chiar dacă ea zicea şi din cărţi şi din cafea, nu m-a mai interesat. Gândeam că vrea să mă îmbuneze, fiindcă mi-a zis că primesc bani de la o femeie cu ochi verzi din casă.
Mama îmi trimetea ceasornic 1100 de lei, o dată pe lună. Îmi trimesese banii şi alţii vedeam luna următoare. Nici n-avea ochii verzi...
Florina a zis câte-n lună şi-n stele dar n-am mai ascultat-o. M-am necăjit frecând la pata de zaţ.
Culmea a fost că ziua următoare chiar am primit 500 de lei de la sora mea de la Buzău, care nu-mi dădea niciodată bani, dar avea o datorie la mama şi aşa s-au înţeles, să mi-i trimită mie. Şi sora mea are… ochii căprui spre verzi.
Seara, colega mea, Otilia, mă invită la ea în cameră ca să-l cunosc pe Piticu, prietenul ei din copilărie care venise "să sucească capul la studente". Îi zic pas dar Otilia îmi şterpeleşte fierul de călcat şi cum ziua următoare aveam armata şi trebuia să-mi calc uniforma, mă duc să-mi recuperez obiectul.
Întâlnesc un tip bine, foarte conştient de caroseria lui impresionantă, cu ochii verzi, drăcoşi. Înregistrez eforturile disperate ale colegelor care făceau frumos ca să se bage-n seamă, iar el, surprins că nu intru în corul adoratoarelor îmi recită Topârceanu ridicând sprinceana într-un gest de mare efect.
Ziua următoare, soarta sau calcule impecabile, încă nu m-am lămurit, mi-l scoate-n cale pe Frumuşel pe toate cărările.
Mă invită în oraş şi-l refuz hotărâta. Aveam istoria cu Vintilă Corbul şi aveam un referat de făcut pentru a doua zi.
Insistă să merg măcar până pe Victoriei, la un magazin de încălţăminte să-i cumpărăm Otiliei ghetuţe fiindcă şi-a luxat piciorul şi are nevoie de susţinere la gleznă. Am inima bună şi cedez.
Ne plimbăm o oră prin magazinele chele, dovada socialismului falimentar şi fiindcă nu aveam nicio intenţie să-l cuceresc, răspunsurile mele la întrebările lui au curs abrupt, direct, în stilul meu.
Cu o mare experienţă în fiţe şi fătuci, că de, fusese răsfăţatul sorţii la Liceul Pedagogic, Piticul trăia o premieră: o tipă neinteresată de şarmul lui!
Pe Victoriei, în hol la magazinul Muzica era deja îndrăgostit, la Lahovary m-a sărutat şi când am ajuns pe trepte în cămin s-a aşezat elegant şi incomod în genunchi şi m-a cerut de nevastă. Era 18 octombrie.
Pentru că mai avusem cereri intempestive în ultimile 2-3 luni, eram deja antrenată şi n-am căzut pe spate: voiam să mai copilăresc!
Şi poate aveam scăpare dacă Piticul nu era taur!
285 de scrisori în 83 sau 86 de plicuri, că până apuca să le pună la poştă-l apuca dorul şi mai scrie una, două-cinci, la care am răspuns cu trei plicuri în care repartizasem şi eu vreo 15 scrisori în care explicam catifelat că nu-s de măritat.
Ei şi ce dacă!
La cămin s-au perindat pe rând Popescu-senior şi Popeasca a bătrână să m-anunţe că feciorul lor nu-i pentru mine şi că dacă nu mă potolesc mă calcă cu maşina.
Să mă potolesc să ce ?
Ei, dar când îşi bagă dracu’ coada, nimic nu-ţi mai iese la socoteală!
Stârnită de ameninţările lor, împinsă de colege să citesc scrisorile pe care nici nu le luam de la poarta căminului, mi le aduceau ele cu vraful, descoper în Pitic un suflet de copil şi un bărbat de toată nădejdea. Ei, cum să nu te-ndrăgosteşti?!
Trebuia să mă ducă la gară fiindcă se terminase convocarea şi plecam la Brăila. Cum eu eram cu geamantanele făcute, văzând că întârzie şi ştiind că adesea îi interziceau să plece de acasă ca să nu se întâlnească cu mine am plecat la staţia lui 105 să iau drumul spre gară.
Piticu m-a interceptat în staţie. Pe sămânţa de scandal pe care o aveau în ei, l-au dat afară din casă: mâncase o jumătate de borcan de compot găsit în frigider!
Am făcut imediat analizele şi am băgat actele pentru căsătorie. Probabil că unul din prietenii Piticului a găvărit, fiindcă au aflat bătrânii şi a început circul!
Ca în telenovelele proaste, socrul meu ne-a invitat în biroul lui de la fabrica de ciocolată şi i-a oferit în faţa mea 35000, ca să retragă actele. Pentru cine ştie cum erau banii în cele vremuri, 35000 nu era o sumă mică. Era fix jumătate de Dacie!
Cine se-aseamănă se adună!
Nici mie nu mi-au sticlit ochii după banii aviatorului, nici pe el nu l-a interesat cărămida de bani pe care socrul meu a scos-o dintr-un ziar şi a pus-o pe masă!
Ei, şi pentru că ei n-au venit la cununia civilă, ca să pornim în viaţă de la egal la egal, i-am explicat mamei situaţia şi ne-am dus singuri-singurei la ofiţerul stării civile.
Eram programaţi la unu şi un sfert. Cu haine de împrumut, fiincă părinţii îl dăduseră afară din casă în bocanci de armată, am aşteptat să se termine cununia de trei sute de persoane dezlănţuite înaintea noastră şi femeia de serviciu, ieşind în curte, ne vede doar pe noi şi zice:
-Şefu’! Ăia de la şi-un sfert se răzgândiră, bre, că acilea nu mai e nimerica!
-Noi suntem la unu şi un sfert!-zic eu uimită că nu ne vede.
-Care voi?- zice femeia uimită de parcă ne auzea vocile şi nu ne vedea.
-Noi doi!
-Nu se poate fata mamii! N-ai văzut cum veniră ăia, un popor întreg?
-Păi ăla a fost miting, nu căsătorie!-zic eu.
-Îi zic lu’ şefu’ da’ nu cre’ să poaţă!
Ne cheamă, totuşi, şi şefu’ oficiază căsătoria. Îl rugăm să se grăbească fiindcă la 14,30 Piticu trebuia să fie la Pasajul Muncii fiindcă inaugura Ceauşescu ori pasajul ori staţia de metrou, ori pe-amândouă. (Am îmbătrânit şi-am uitat. Corectez mâine după ce-l întreb, pe Pitic, că-i 6 dimineaţa şi normal, doarme! De fapt nici nu ştiu dacă-i şase sau cinci, că s-a schimbat ora şi habar n-am dacă în casă la mine s-a învrednicit cineva să schimbe ceasurile, că eu n-am avut vreme!)
La sfârşit, copilul femeii de serviciu aruncă cu orez în noi şi fotograful ne clănţăneşte nişte poze.
Ofiţerul stării civile ne invită în birou:
-Să vă păziţi copii, fiindcă, mama ta, băiete, este de belea! A venit aici şi mi-a oferit 35000 de lei să retrag actele şi să i le dau ei!
Am refuzat-o şi a mimat că leşină. Dacă a văzut că nici cu tăvălitul pe jos nu mă impresionează, m-a blestemat şi a făcut un bâlci ce n-am văzut în viaţa mea.
Bătrânii au refuzat orice contact cu noi şi noi ne-am văzut de viaţa noastră.
Sigur că traiul meu boem din primul an de facultate s-a dus, fiindcă peste cheltuielile zilnice trebuia să luam aragaz, frigider, şifonier, televizor, pick-up, crătiţi, polonic şi altele, dar dificultatea venea şi din faptul că lună de lună Piticul trebuia să-şi cumpere haine începând cu ciorapi, chiloţi, haine de vară, primăvară, iarnă, toamnă.
Un an şi trei luni mai târziu, de 17 octombrie suntem invitaţi la ziua soacră-mi.
Ulterior am aflat de la unchiu’ Petre că de fapt îi condiţionase el să ne cheme. Cum nu se puteau lipsi de buful adus de unchiul bogat din Germania şi-au călcat pe suflet.
Cu o jovialitate forţată, socrul meu m-a aşezat în dreapta lui, având-o pe soacră-mea în stânga şi, paharnic priceput, a început să toarne vişinată.
Din zelul cu care îmi umplea paharul şi privirile complice ce şi le aruncau între ei, fiincă era invitată familia lărgită, nu mi-a fost greu să pricep că de fapt m-au invitat ca să mă îmbete.
-Ei, nu se cuvine ca nora să bea înaintea soacrei!-zic eu. Eu beau numai după ce bea soacră-mea!
Hotărâţi să mă facă pulbere, au umplut pahar după pahar. Probabil, moşterire de la vreun strămoş bine antrenat, am ceva înscris în codul genetic fiindcă eu, indiferent ce beau, mult-puţin, nu mă pilesc niciodată.
Aşa că socrul turna vişinată cu spor şi eu aşteptam să cadă madam în nas!
Soacră-mea se-ntinde după un platoul şi strigă la Piticu:
-Florinel, dă lu’ mama platoul cu pireu!
Piticu, învăţat cu urlete şi zbierăte din partea maică-si şi fiind încins într-o discuţie cu unchiul din Germania, habar n-a avut că lui îi sunt adresate drăgălaşele vorbe.
Soacra, îndulcită de la vişinată insistă:
-Florinel! Florinel! Dă-mi platoul cu pireu! Floriiiin! Floriiiin! Uite ce nume frumos ţi-a pus mama! Ţi-am pus numele Florin, că te-am făcut din flori!
Toată adunarea a înţepenit! Soacră-mea, disperată, a pus mâna la gură! Acesta era secretul păzit cu străjnicie în familie. Subiect tabu de peste douăzeci de ani!
Dacă cei bătrâni ştiau povestea dar nu îndrăzneau s-o spună de teamă că-i bleastemă Mărioara, ei bine tineretul jubila! Ceva-ceva răsuflase în timp pe la priveghiuri lungi când lumea se-ntinde la vorbă şi vinul dezleagă limbile dar, numai pe furiş şi în cercuri restrânse!
Coana mare a comis-o! Moralista familiei, care găsea cusururi la toţi trebuia să ia o pauză!
-Ne-ai făcut-o, Doina! Am zis eu că-i o tâmpenie să vă invităm! O să vă iasă pe nas isprava de azi! Vă distrug eu dragostea! Vă jur!- a zis socrul meu apăsat.
-Dragostea-i un trandafir cu spini! Aveţi grijă să nu vă înţepaţi!-am răspuns eu.
Până în ’99 ne-am cîrpit periodic relaţia cu bătrânii dar fiecare încercare s-a terminat cu câte un scandal răsunător în care soacra îşi revendica feciorul ca să-l însoare cu cine trebuie.
Dacă nu urlau, oftau: “Toţi au ascultat de părinţi şi-au luat pe cine trebuie! Până şi prostul de Jean a luat o fată de ministru! Şi Florin a făcut brânza praf! Florin pe cine a luat? Florin a luat-o pe Doina! Un bărbat trăieşte cu cine vrea dar se-nsoară cu cine trebuie!”
Că noi ne-am iubit, am făcut casă şi doi copii pentru ei n-a avut niciun preţ!
Ei trăgeau să-l vadă divorţat, să-l însoare “cu cine trebuie.”
Obosiţi, după zece ani de încercări de normalizare a relaţiilor ne-am văzut de viaţa noastră.
În 2006 socrul meu ne-a chemat cu o lună înainte să moară:
-Florine, nu ştiu cum o fi pe lumea ailaltă, o să aflu curând, dar Iadul este aici, în casa asta! Să ai grijă de Doina şi să-i mulţumeşti că te-a scăpat din Iad şi ţi-a dat o viaţă frumoasă! Şi când vor fi fetele la casa lor, să nu vă amestecaţi! Să facă cum ştiu ele, că ştiu mai bine! Cum aţi ştiut şi voi! Că puteam şi eu să mă duc în parc cu fetele voastre, să mă mândresc cu nepoatele mele frumoase, să mă bucur de ele!
Pe Ingrid am speriat-o cu scandalurile, pe Sabrina n-am văzut-o niciodată! Ce-am câştigat din optisprezece ani de ură?! Toată vrajba s-a întors împotriva mea şi m-a distrus, m-a distrus!
Atâta bucurie am! Poza lu’ Ingrid de când a împlinit un an! Mă uit la ea şi mă doare sufletul că m-am luat după mă-ta şi v-am izgonit şi v-am respins! Doina, te rog să-mi aduci fetele să le văd! Ştiu că nu merit dar ştiu că nu mă vei refuza…
Trei zile mai târziu i-am dus copii să-i vadă.
Pe 18 octombrie a murit cu fotografiile lui Florin sub pernă. Florin când era bebeluş, Florin în liceu, în armată… Pozele lui Florin şi a celorlalţi doi copii din prima căsătorie, pe care i-a abandonat ca s-o ia pe coana Mărioara ca să-i… repare onoarea.

Dar dacă pe patul morţii lui Florin i-a cerut iertare, oare lui Emil i-o fi cerut?

Cum care Emil? Emil, copilul cu care se greşise coana Mărioara cu un an înainte de naşterea lui Florin… Se pare că doctorul ginecolog Emil Stănescu de la maternitatea "Steaua" s-a ocupat de înfierea lui.

luni, 28 iunie 2010

Uite cine face sex

Lângă biroul meu este o farmacie amenajată într-un apartament de bloc . Cu vreo trei-patru ani în urmă, intru să iau o reţetă. Spaţiu de la tejghea la uşă, cam un metru jumate. Mă aşez la rând după un domn în vârstă care mirosea bine a moş.


Când ajunge la tejghea izbugneşte nervos:-Da’ pleacă duduie din sufletul meu, că poate vreau să comand ceva special şi mă jenez de dumneata. Eu am trăit în străinătate şi lumea stătea civilizat, la trei metri în spate. Românie de rahat!

-Domnule, îmi cer scuze, dar trei metri în spate aici înseamnă să mă duc în staţia de autobuz. Cumpără liniştit ce doreşti că nici nu te cunosc, nici la medicamente nu mă pricep dincolo de aspirină şi algocalmin.

-Da’ poate vreau să comand Viagra!

-Ei, în cazul ăsta ar trebui să fii mândru, domnule, nu să te ascunzi! Angajatul meu de 26 de ani s-a dus la Revelion c-o blondă periculoasă şi când l-a tras blonda în altă cameră şi-a sărit pe el s-a scuzat că… e prea frig…

Brusc înveselit, cetăţeanul comandă 4 cutii de Viagra.

-Mă scuzaţi, dar Viagra se cumpără cu pastila, că-i 300000 de lui( adică 30 de lei, dar încă erau banii vechi).

-Duduie, ştiu cât este dar vreau 4 cutii, să fie, fiindcă mi-e jenă să cumpăr mereu şi vânzătoarele mă iau la mişto.

-Dar n-am atât de multe poate vreo 2 cutii şi ceva.

Nu ştiu câte a luat până la urmă dar a plătit vreo 6 milioane. Eu am făcut reţeta şi cum virilul se deplasa cu paşi mărunţei, târându-şi cu greu băşinile, cum se spune în popor, aproximativ discret i-am scos pe toţi din firmă să vadă fenomenul. Un tip şi-a făcut milă de el şi l-a luat de braţ ajutându-l să traverseze.

În week-end mă vizitează o prietenă şi-i povestesc. Rămâne consternată:

-Draga mea, eu am 36 de ani şi fac amor de două ori pe an! Deja i-am zis şi soacră-mi că nu mai suport!

-Şi soacră-ta ce-a zis?

-Că nu-i problemă, că nici ea nu mai face de vreo două luni, că moşu-i greu şi-o dor picioarele!

duminică, 20 iunie 2010

Necazurile copilăriei

În fiecare an, vara, mama-mi dădea nişte sacoşe de pânză cât mine de mari încărcate cu zahăr, orez, ulei şi câte şi mai câte şi mă trimetea la ţară.


Se lăcomea să pună cât mai multe, bucuroasă de trăinicia sacoşei fără să-i treacă prin cap că-mi smulge mâinile din umeri. Eu nu comentam de frică să nu mă trimită la Satana, bunica teroristă din partea tatălui, de la Stăncuţa.

Fiind isteaţă, ştiam drumul: cu autobuzul 4 până la gară, de la gară la autogară pe jos preţ de o staţie şi, de acolo îmi cumpăram juma de bilet iar cu o cursă tutuca până la Cotu-Lung.

Dar, în fiecare an eu şi bunica aveam un secret. Fiind mititică, în fiecare an sacoşa din stânga, piatră de moară ca şi cea din dreapta de altfel, o plezneam de-o bordură foarte înaltă din autogară şi spărgeam borcanul de 800 de grame cu gem de vişine. Bunica arunca gemul şi cioburile, spăla sacoşa şi nu ne ştia nici vântul nici pământul. Mereu eram bucuroasă că salvam sticla de ulei din dreapta fiindcă dacă năclăiam sacoşa de ulei eram prinse.

Cum spuneam şi în povestea “De-a râsul calului”, obsesia mea de-a călări se transformă în boală grea.

Unchiul meu, Beleaua era una din vedetele satului, având o pereche de cai frumoşi la căruţă. Cum în sat nu avea nimeni maşină, culmea tehnologiei era trăsurica preşedintelui CAP, şareta lui nea Sava, brigadierul de la vaci şi cele trei căruţe din care una a lui Beleaua.

Caciorât la suflet, Beleaua mă înjura din zori că-i mănânc pâinea de pomană şi când nevastă-sa, tanti Vasilica, femeie blândă şi de omenie îmi punea o cană de lapte dimineaţa, venea şi mi-o bea el zicând că nu merit nimic fiindcă mama se distrează la oraş şi m-a trimis pe capul lui să-i aduc sărăcia la uşă.

Nici eu nu aveam gura cusută şi-i ţineam piept, fiindcă mama mă trimetea la bunica, nu la el, cu nişte sacoşe mai mari decât mine şi ar fi fost de-ajuns să hrănească un cârd de copii ca mine- 21 de kile bucata- cât o oaie de contract cum zicea văru’ Enache. Dar el, Haplea, venea la bunica şi rădea tot din primele două zile şi de răutate şi lăcomie mă înjura toată ziulica.

Pe la el trebuia să mă duc de cele mai multe ori la clacă, fiindcă avea o boierie-n el şi mereu avea nevoie de un argat fără simbrie, ba la căpiţe, ba la ciocănei ori lucernă. Cu tanti Vasilica mă duceam de drag la vânturat grâul sau la vaci să dau apă şi mâncare. Tanti Vasilica, ştiindu-l neam prost, îmi punea o cană de lapte-n faţă şi după ce o bea ticălosul, se uita după el până se pierdea în grădină sau se liniştea colbul din uliţă dacă pleca cu căruţa. Apoi scotea din masă- aşa zicea ea la dulapul cu vase pe care se mânca- scotea altă cană cu lapte sau o farfurie de lapte cu colărezi. Mâncam plângând.

Deci, cum ziceam, am aşteptat să-l prind în toane bune pe Beleaua şi l-am rugat să mă înveţe să călăresc.

M-am ales cu alt poptop de-njurături şi, iute de picior cum eram, am şters-o repejor, că nebunul vroia să-nmoaie biciul pe mine.

Căutând o cale să călăresc, într-o zi, când toată lumea era ocupată cu mulsul vacilor dădu norocul peste mine. Între grajduri, pari strâmbi delimitau nişte ţarcuri unde erau scoase vacile la aer. Ţarcurile erau delimitate cu alţi pari în ţarcuri mai mici, fiindcă vacile, viţeluşii şi taurii stăteau în incinte separate. Într-un ţarc, spre norocul meu erau doi mânji. Dintr-o dată-mi era clar. Un copil atât de mic trebuia să călărească un mânz. Eram sigură că şi mânjii au chef de joacă şi se vor bucura se ne-mprietenim.

Nu era nimeni să mă vadă aşa că am sărit veselă împrejmuirea de pari, am trecut de o curticică, mai aveam una şi eram lângă mânji.

Oops! Săr, înaintez vreun metru jumate, poate doi şi belea! De la ploaie şi urina vitelor, zona era ca o mlaştină şi m-am afundat brusc până la chiloţi. Eram prinsă-n capcana urât mirositoare. Am strigat până am ameţit, am dat din mâini dar toată lumea mulgea vacile şi nu mă auzea nimeni. Când disperarea era la apogeu şi capul mă durea de la atâta ţipat, un taur pe care nu-l văzusem până atunci se ridică din curticica în care eram şi eu venind spre mine. Strigam din ce în ce mai panicată, când văd că taurul se opreşte şi mugeşte furios. Simţise şi el că se scufundă şi probabil era frustrat. Era clar că dacă încerca să se apropie se va afunda şi el dar frica nebună mă făcea să strig şi mai tare.

După un timp, cât mă priveam ochi în ochi cu taurul, eu ţipând spre iritarea lui, el mugind spre groaza mea, a apărut Şoşu.

Şoşu, bâlbâitul satului, care trăia ca cel mai sărac într-un sat de săraci, la marginea cătunului, având nevastă pe Fonfăita şi mare avere un măgar şi o colibă fără gard, veni şi-mi făcu vesel cu mâna apoi plecă. Socoteam că a plecat după ajutoare dar nu mă puteam linişti căci privirea ucigaşă a taurului mă umplea de disperare.

După o vreme am priceput că mintea Şoşului era prea odihnită să priceapă speţa mea şi-mi pierdui speranţa-n ajutor din partea lui.

Din puţinele mele puteri mă apucai să strig iar. La o vreme, o vădană ştiută de Curva satului, expresie care-mi suna rău chiar dacă nu ştiam ce-nseamnă, dădu cu ochii de mine şi nu se mai opri din râs. Pe cât râdea ea de tare, pe-atât mi se înteţea mie plânsul!

Se-ndură să strige:

-Fa, Vasilicî, fa, fetişoara asta di Brăilî-i toatî-n câcat fa! Ia di scoati-o c-o mănâncî turbăciunea ista di taur balţat!

Încet încet, femeile din grajduri veniră în roiuri şi pun-te pe râs! Ele râdeau să se prăpădească, eu plângeam de nu mai aveam aer şi tanti Vasilica, la care-mi era toată speranţa nicăieri.

Când îşi făcură ţaţele porţia de râs, apăru şi tanti care fusese-n biroul veterinarului, o încăpere coşcovită în grajd, puţind ca vai de lume dar în care era un preţios microscop.

Îşi puse mâinile-n cap şi-mi întinse o cobiliţă ca să mă ţin de ea ca să mă extrag. Oricine s-ar fi aventurat să mă scoată ar fi păţit ca mine şi femeile vociferau neputincioase fiindcă nu era chip să mă extrag din noroi doar ţinându-mă de cobiliţă.

Taurul fu mânat în alt ţarc de unde mugea şi-mi arunca priviri ucigaşe.

După vreo jumate de ceas de încercări, când teama mi se risipise dar plângeam de umilinţă şi necaz, veni maşina ICIL-ului şi lumea mă abandonă ca să măsoare laptele şi să-l dea în primire. Meditând la o soluţie de a ieşi din rahat şi la propriu şi la figurat, îmi încolţi o idee. Când s-a întors cârdul de muieri hlizite planul era gata. Le-am zis să scoată una din uşile duble de la grajd din balamale, treabă de altfel simplă, uşile de grajd fiind numai nişte scânduri însăilate şi să o pună ca un podeţ peste mocirla vâscoasă ca femeile să se poată apropia de mine.

În câteva minute eram scoasă pe uscat dar scânceam necăjită fiindcă nămolul cleios amestecat cu rahat şi pişălău de vacă îmi făcuse nişte pantalonaşi oribili şi cucoanele delicate care râneau la coada vacii o făceau pe sensibiloasele şi pufneau deranjate de duhoarea pe care-o emanam.

Tot tanti Vasilica m-a scos la vopsea, frecându-mă cu paie pe picioare şi spălându-mă cu apa din vreo trei balerci. Tenişii şosetele, patalonaşii scurţi şi chiloţii au ajuns în balercă la-nmuiat. În curul gol şi departe să miros a primăvară am alergat într-un suflet prin grădini, prin spatele caselor până la bunica acasă unde am intrat direct în copaia de lemn şi m-am spălat cu săpun de casă.

Bunica a fiert pelin, fruze de nuc, muşeţel, coada calului şi tot felul de cozi şi m-am spălat îndelung ca să mă dezinfectez şi să scap de miros, apoi m-a frecat cu nişte flori sălbatice direct pe picioare şi m-a băgat iar într-o fiertură până am scăpat de mirosul iute.

Cum niciun adulter şi nicio înmormântare nu tulbură liniştea satului, până vara următoare cotulungenii aveau ce trăncăni. Dar, peste tabăra batjocoritorilor, fericiţi că au de ce “se râde”, acum mai apăruse una, destul de numeroasă, a celor care reţinuseră ideea copilului de 21 de kile,-cât o oaie de contract,- de-a ieşi din rahat cu ajutorul uşii de la grajd.

CINE EŞTI, DOMNULE AGHIUŢĂ?

Mergeam cu trenul şi în compartimentul încins era un tânăr student năpădit de hormoni, o puştoaică nostimă care-l ignora teatral şi un popă de ţară, gras şi transpirat, după accent din părţile Galaţiului.

Tânărul înciudat că puştoaica nu-l bagă în seamă îl înghesuia pe sărmanul popă cu întrebări de teologie. Părinţelul probabil că moştenise parohia, ori în tinereţe doar prinsese muşte cu Ceaslovul, fiindcă se vedea clar că întrebările studentului îl cam depăşesc.
-Părinte! Este penibil că Paştele şi Învierea Domnului se sărbătoresc separat la ortodocşi şi catolici, ca şi când Mântuitorul ar fi murit cu repetir, ca să le facă pe plac unor derbedei de episcopi şi patriarhi cu sete de putere. Ca preot, convinge-mă că Mântuitorul a făcut manevra de două ori ca să împace orgoliile tuturor!
-Fiule, astilea le-au rânduit sfinţii părinţi în vremuri vechi, nu niscai calici… zicea părinţelul moale.
-Când în vremuri vechi, părinte, când?
-Eh, pe la sfintili sinoadi!
-Adică când?-nu se lăsa studentul zâmbind sadic şi superior.
-Ei, nu te născusei nici mătăluţî, nici eu, pacatili meli…
-Nici Ştefan cel Mare, nici Mircea cel Bătrân, părinte!
-Ei, nici aşa di diparti!-zice preotul nesigur.
-Ba încă şi mai şi! Marea Schismă a fost la 1054!-zicea tânărul trăgând cu ochiul spre puştoaică.
-Hai, hai, cî te-ai încins la şagî! Parcă poa’ sî ştie cineva ceasurili vechi. Cini crezi cî avia atâta minti-n vremia aia să le zapisuiascî pi toati celea. Le-a mai scris unii din cap mai acuşa vremi şî mai şăguieşti, da’ aşa le-am prins şî aşa li ducim, ci vrei, mata? Io, un popî di ţarî sî fac rost şi legi nouî la Mitropolii?
Fata rumega o gumă obosită privind fără interes pe geam, dar ignorând total discuţiile.
Părintele scotea o batistă aproximativ curată şi se ştergea metodic pe faţă, gât şi ceafă.
-Părinte dar Domnul Aghiuţă cine-i?
-Satana, cini vrei să fii!- zice popa vădit iritat.
-Părinte, dar am învăţat la şcoală că Aghiţă este moştenit de la daci!
-Da’ putea să ne lase şi ei ceva mai acătării moştenire, nu taman un drac!
-Dar, părinte, pe Satana şi pe Draci îi avem din creştinism. Aghiuţă nu poate să fie drac că e prea bătrân!
-Oof, ce mă dor şelili şi butucile istea de pişoari şi mătăluţî mă omori cu dracii ceia! Mai sloboadi-mă, nepoati!
-Părinte, ştii că mahomedanii o venerează pe Fecioara Maria?
-Pâi s-o venerezi, nepoati, s-o venerezi! Acuma ce-ai avea mătăluţî împotrivî?
-Ah, dar n-am nimic împotrivă, doar că noi credem în Dumnezeu şi ei în Alah şi nu prea-s lămurit!
-Ei, da ce-i aşa di greu di nu pricepi, nepoati? Acuma că-i zici Dumnezeu ori Alah, vezi bini cî-i tot un drac!
Părintele scoase iar batista şi repetă ritualul de anihilare a broboanelor de transpiraţie în timp ce eu şi tânărul nu mai aveam aer de râs. Puştoaica, zâmbind subţire se hotărî în sfârşit să intre în vorbă:
-Părinte, aveam de gând să mă mărit cu-n preot dar văd bine că ori un popă ori derbedeul ăsta de student cu gura mare tot un drac! Şi tu, tocilarule, nu mai necăji omu’ ca să mă impresionezi pe mine! Hai pe culoar la o ţigare!
Părintele mă privi nedumerit:
-Ha? Nepoata asta îndrăzneaţî oari pi mini m-o făcut drac?

Dacă ţi-a plăcut PROZA mea AFURISITĂ, citeşte şi povestirile din ciclul COPILUL DUNĂRII
http://doinapopescu.wordpress.com/2010/06/06/comoara-turcului/
http://doinapopescu.wordpress.com/2010/06/07/furia-nemtilor/
http://doinapopescu.wordpress.com/2010/06/09/micul-partizan/
http://doinapopescu.wordpress.com/2010/06/18/gascanul/
http://doinapopescu.wordpress.com/2010/06/18/doi-negustori/
http://doinapopescu.wordpress.com/2010/06/19/trei-parale/
 
 
 

marți, 15 iunie 2010

FARMECUL ADULTERULUI

Prin ’95 curieratul era în fază de pionierat şi singura cale de aprovizionare era pe cont propriu. Plecam împreună cu Florin pe la cinci dimineaţa şi pe la şapte eram deja în buricul Bucureştiului.
Pe atunci cârciumile lăsau de dorit şi singurul loc unde se mânca bine şi la preţuri civilizate era Shorley. La Gogoşaru se mânca binişor dar era o jale să achiţi nota. Dar la şapte dimineaţa cârciumile erau închise şi cotizam ca fraierii la Mc’ Donalds unde ne otrăveam sistematic. Apoi plecam la firma Eurom, undeva pe Dobrogeanu-Gherea şi aşteptam în maşină cam o oră jumate până se deschidea firma. La birourile de la etaj era ceva mişcare dar poarta nu se deschidea înainte de zece. Când se deschidea firma eram primiţi cu multă prietenie, ne tratau cu ceaiuri şi cafele iar eu le arătam poze cu Ingrid, bebeluşul meu de câteva luni. Relaţia noastră era mai mult decât amicală şi uneori surprindeam între angajaţii firmei priviri complice cărora nu le înţelegeam rostul. Cert este că atunci când veneau Florin şi doamna Popescu, adică noi, pentru ei era o zi specială.
Fotografiile copilului treceau din mână-n mână şi toţi aveau ceva de comentat şoptit, apoi pufneau în râs şi-şi făceau compici cu ochiul. Nu-mi băteam capul fiindcă bebeluşul era splendid şi nici cârcotaşii nu aveau cum să-i găsească niciun cusur.
Într-o zi îi prindem în inventar şi ne roagă să revenim pe seară. Era decembrie şi se pusese de ninsoare. Ne întoarcem la ora stabilită şi în timp ce Florin încărca marfa cu oamenii lor, eu aşteptam factura în birou.
Florin vine cătrănit:
-Am scăpat verigheta-n zăpadă şi o caut de juma’ de oră? Ce mă fac?
-Lasă Florine, că şi-aşa n-ai nevoie de ea!-zice doamna Silvia zâmbind insinuant.
-Cum adică n-am nevoie de ea?- se burzuluieşte Florin.

-O ai pe doamna Popescu!
-O am, o am, da’ verigheta-i verighetă!
-Oricum nu are nicio valoare!- nu se lasă doamna Silvia râzând şugubăţ.
-Doamnă, verigheta pentru mine-i foarte valoroasă!
-Sigur, gold, nici n-am zis că-i tinichea, dar recunoaşte că nu dai doi bani pe nevastă şi pe căsnicie!
-Doamnă, nu ştiu ce vreţi să spuneţi, dar pentru mine nevasta şi căsnicia sunt foarte importante!- zice Florin tot mai iritat.
-Florine, mă laşi cu gogoşile! Una la mână-i că Ingrid seamănă cu tine cap tăiat şi a doua e că dimineaţa, până deschidem firma stăm câte-o oră în birou şi vă privim pe geam cum vă giugiuliţi ca doi porumbiţei în maşină! Şi nu v-am văzut numai eu! Toată firma v-a văzut şi, nu o dată! Pentru tine, nevastă-ta, pe care-o compătimesc, nu face nici cât o ceapă degerată şi e clar ca lumina zilei că tu ai ochi doar pentru doamna Popescu! Băiatule, n-ai nevoie de verighetă, nu te mai frământa atâta! Şi ca simplu obiect de inventar, îţi cumpără şefa alta, că are de unde! Oricum, nu eşti primul angajat care se-ncurcă cu patroana dar, tu eşti chiar simpatic fiindcă te văd îndrăgostit ca un puşti!
Florin pleacă nervos să-şi caute verigheta în timp ce eu mai aveam puţin şi mă tăvăleam de râs. Ele se priveau triumfătoare.
-Doar nu s-a supărat Florin! Oricum, el s-a dat de gol de data trecută când eu am zis c-a pus şi el un picior la Ingrid şi el fără să-şi dea seama a zis că le-a pus pe amândouă. Sunteţi nişte zăpăciţi dar, vă stă chiar foarte bine împreună!- zise Silvia conciliantă încercând să dreagă busuiocul.
-Nevasta pe care-o compătimiţi atâta sunt eu!- le spun dar, nu pricepe nimeni ce zic. Repet: nevasta lui Florin sunt eu!

Nu vorbeam în străineză dar, nimeni nu pricepea! Ce-i atât de greu de priceput? Suntem căsătoriţi de vreo şapte ani! Unul cu altul! Adică eu cu Florin şi Florin cu mine!
Dacă scoteam un cârd de iepuraşi din joben şi nu i-aş fi şocat atât de rău!
Florin veni triumfător cu verigheta şi întinse Silviei buletinul: Popescu!
-Ei nu că asta-i prea de tot! E coincidenţă de nume! V-am văzut cu ochii mei când vă sărutaţi!
-Şi ce, oamenii căsătoriţi nu se sărută?
-Dacă sunt deja căsătoriţi? De ce? Unde-i hazul?
Dezamăgiţi sincer şi definitiv că suntem căsătoriţi, din acel moment au început să ne trateze cu indiferenţă. Ceaiurile, cafelele şi zâmbetele au dispărut. Relaţiile au devenit oficiale spre reci.
Nici noi n-am mai simţit nevoia să traversăm Bucureştiul şi să rupem maşina în bucăţi pe o stradă pe care parcă explodaseră bombe, ca să fim trataţi cu semiostilitate.
Acum, recunosc, căsătoria noastră a dezamăgit pe mulţi: fetele din Liceul pedagogic Bucureşti generaţiile ’86-’91 care-au suspinat după el şi l-au pierdut definitiv fiindcă l-am adjudecat eu, piloţii de la aeroclubul Clinceni fiincă m-a suflat el…
Evident, cele mai multe riduri pe chestia asta le face… soacră-mea!

marți, 8 iunie 2010

COCOŞ FĂRĂ RANDAMENT

În postarea VACANŢĂ CU VACI am scris cuvântul “randament” şi mi-am adus aminte de una bună din copilărie.


Eram la ţară şi coana Moaşa, “telectuala” satului umbla cu un cocoş sub braţ.

Un moş, trecând pe uliţă o întreabă:

-Ce faci, coană Moaşă cu cucoşul?

-Mi l-a dat Frosina lu’ Ion Albu să-l bag în probe ca să văz ce brânză face!

-Da’ cucoşu’ pestriţ ce-are?- zice moşul cu mirare.

-L-am băgat demult la supă, că nu mai dădea randament!

Mie mi-a plăcut cuvântul randament dar m-a derutat tare mult aia cu brânza: eram eu mică dar cucoş care să facă brânză, zău că nu văzusem.

M-am dus la mamaia Mihaica dar, avea ograda plină de babe, că făcea plăcinte la cuptor în bătătură şi după obicei, sătura tot satul.

Bucuroasă că pot să zic “randament” de faţă cu toată lumea, am povestit isprava cu cocoşul.

Babele, nu chiar proaste, stăteau mai bine decât mine cu neologismele şi înţelegând cam ce le povestesc s-au îndoit de râs.

Până s-au liniştit, hop şi coana Moaşa, care locuia vis-s-vis de mamaia Mihaica.

-Babelor, iar aţi tăbărât pe plăcintele lu’ ţa’ Mihaica?

-Ho, că nu te păgubim pă tine! Dă şi ea de sufletul lu’ Ilie!

-Ei, ba de-a lu bâtu, bâtica, a lu’ mamica şi-a lu’ nenica, mai slăbiţi-mă cu Ilie!-zice mamaia Mihaica, după trai urgisit cu moş Ilie, cu care fusese măritată cu sila de familie.

Coana Moaşa care se voia vedetă se bagă în vorbă:

-Uite, mi-am luat cucoş tânăr, în mare putere, că Bălţatu’…

-Ştim, ştim, nu dădea randament!- strigă babele în cor.

Eu, fără să pricep cum e cu randamentul cocoşului am povestit toată vara în sat povestea cu cucoşul şi toată lumea asculta cu gura căscată, apoi dă-i râs.

Într-o zi, hop mama, vine să mă ia acasă! Acum, ce-i drept, cât de mică, la ţară mergeam singură dar de întors, venea cineva după mine, că altfel nu mă urneam. Că cine-i ăla să-şi lase cuibul cald de bună-voie?

Îi spun şi mamei povestea cu randamentul şi mama, ca să deturneze sensul discuţiei zice către bunica:

-Mamică, da’ de unde ştie coana Moaşa de randament?

-Păi, ea-i femeie cu multă şcoală, nu ca noi! Şi abonată la revista Femeia… Şi ca să smintească urechile babelor, îşi frânge limba cu vorbe de mare boiereală: randament, ultra, evident! Da’ ea ce să zică săraca? Că a luat un cucoş plocon?

Îşi pune moţatu’ la supă şi se văicăreşte c-a rămas fără cucoş!

Acuma, ce-i un cucoş colea? Dacă coana Moaşa-ţi zice de la obraz, o laşi să-şi aleagă pintenatul. Cu vorbele-astea meşterite din reviste mi-a mâncat şi mie vreo trei frumuşei!

-Te-ai lăsat mata păcălită?- întreb eu necăjită.

-Evident!- zice bunica râzând.

luni, 10 mai 2010

OMLETĂ ŞI PATRU CÂRNAŢI

Locuiam în centru oraşului, asta era de bine, într-o casă naţionalizată destul de mişto, pe care o împărţeam cu mai mulţi vecini la comun, ceea ce era al naibii de nasol.
Şi de departe şi de aproape, cel mai nesuferit era Victor Iordache, fost fotograf, zis Grasu, un tip la vreo 220 de kile ori ceva mai mult.
Râdeam de chiloţii lui fiindcă nu existau în comerţ pe dimensiunea lui şi nevastă-sa îi făcea din nişte materiale cadrilate nişte enormităţi. Trei perechi de chiloţi marca Grasu încărcau o frânghie întreagă!
Vărul meu Sorin zice: ce feţe de pernă mari şi borâte au vecinii voştri!
-Nu-s feţe de pernă! Sunt chiloţii lu’ Grasu, băieţel!
Şocat, a luat un metru de tâmplărie şi seara târziu, după ce-a intrat Grasu în casă i-a măsurat. Ani de zile a povestit la tot neamul ce dihănii de chiloţi i-a fost dat să vadă!
Grasu era antipatic şi fiindcă stătea veşnic la o masă în curte şi monitoriza tot, punând etichete răutăcioase şi tachinând pe toată lumea.
Asta în momentele paşnice, fiindcă dacă întârzia poştăriţa cu pensia sau i se năzărea ceva, să te ţii scandal zile întregi.
Madam Mery, nevastă-sa, fără să fie scundă, să fi avut maxim 45 de kilograme cu ţigară şi cu portţigaret cu tot dar, era o femeie cumsecade, chiar dacă oamenii ziceau că-i slabă-aşa de-a dracu’ ce-i.
Cel mai tare mă distram când mergea Grasu la aprozar. Avea platfus şi cei 200 de metri până la colţ îi făcea în jumătate de oră.
Ca să-i fac în ciudă, îl pândeam când se-mbrăca şi ieşeam pe poartă imediat în urma lui. Treceam agilă pe lângă el, stăteam la coadă, făceam drumul de-ntoarcere şi el abia îşi târa şuncile în drum spre aprozar.
Ajungeam cu zarzavaturile acasă şi aveam timp berechet de o şuetă cu madam Mery.
Trăia rău cu răutatea lui, suferise mult, încă din tinereţe o înşelase şi-o bătuse cu sălbăticie.
Atunci îi puneam aceleaşi vechi întrebări: de ce la luat şi de ce nu l-a lăsat.
Pentru ambele întrebări avea un singur răspuns: l-a iubit!
Pentru mine era absolut incredibil.
Într-o zi a scos o cutie de pantofi şi a răsturnat-o. Un superb actor de cinema în haine elegante râdea fericit în acele poze sepia şi alb negru. Nu puteam să cred!
Victor Iordache fusese un bărbat incredibil de frumos şi elegant! Madam Mery fusese robită frumuseţii lui!
Băgând cutia la loc, văd în cămară şirul de cârnaţi şi-mi amintesc de o nedumerire mai veche:
-Doamna Mery, zic eu, dacă tot mi-aţi dezvăluit acest secret, lămuriţi-mă, vă rog, de ce cârnaţii dumneavoastră au 75 de centimetri? De ani buni mă frământă întrebarea asta!
-Eşti foarte tânără, drăguţă! Instinctiv, femeile fac cârnaţii după propriul ideal.
-Idealul dumneavoastră masculin este de şaptezeci şi cinci de centimetri?- întreb eu uluită.
La lipsa mea de informaţii de la acel moment, funcţionând doar pe presupuneri şi imaginaţie, aveam vreo 16 ani, tot ce era peste 45 era absolut inutil.
Şi dacă asta cu idealul era pe bune, deja era tragic: urmând exemplul mamei eu făceam cârnaţii de vreo cinci ori mai mici! Eram deja confuză!
-A, nu drăguţă!- zice madam Mery, eu sunt excepţia care confirmă regula. Eu fac cârnaţii de 75, pentru că Victor mânâncă o omletă cu patru cârnaţi. Adică o omletă de 16 ouă cu 4 cârnaţi.
Fac calculul şi nu-mi vine a crede:
-Adică mănâncă 16 ouă şi trei metri de cârnaţi la o masă?
-Da’ dar, când locuieşti la comun şi toţi vecinii sunt cu ochii pe tine, vezi ce firesc şi inofensiv sună ” nevastă, pregăteşte o omletă şi patru cârnaţi”?!

citeşte despre Grasu şi PUTEREA MINIJUPULUI
 
TORENT PRESS | DOINA POPESCU BLOG | LA TANTI ELVIRA | Micul Scriitor