Zodia fecioarelor

Din zodia fecioarelor, Tina a avut norocul să aibă prietene de mare nădejde şi de o bună calitate.

Dar atunci, în anii de şcoală, o fecioară a avut grijă zilnic s-o ducă la exasperare.
Geta cea Rea îi era profesoară şi i-a otrăvit patru ani din viaţă fiindcă trebuia s-o ţină ceva mai jos ca să-i aducă la nivel de premiu şi pe cei care cotizau sistematic cu brânză, lădiţe de roşii, miere de albine, făină, cremă de eugenia, produse chinezeşti de papetărie la mare căutare, ori mezeluri, carne şi alte bunătăţi de la abator.
Iar Tina, junghiul care învăţa bine şi care nu cotiza cu nimic, trebuia să fie învăţată minte!
Dacă era gălăgie la geografie, Geta cea Rea îl bătea pe cel mai înalt din clasă, dacă era gălăgie la muzică îl bătea pe cel mai scund din clasă. Tina era un fel de avocat al colegilor ei şi o înfrunta de fiecare dată. Războiul era continuu. Ieşeau scântei de fiecare dată şi când notele Tinei erau departe de a fi egalate de furnizorii de brânză, eugenii ori miere de albine, Geta cea Rea a adus în clasă nişte formulare de “jocuri” cu întrebări din tezele şi rezoluţiile congresului nu-ştiu-care, a împrăştiat pe la elevi o parte din ele sărind pe unii că-s trei la părinţi ori chiar dacă erau unici, c-ar avea situaţie mai grea şi cele câteva care i-au mai rămas i le-a pus Tinei pe bancă.
Tina a zis că le primeşte numai dacă-s gratis, că atâţia bani n-are, părinţii ei erau singurii divorţaţi din cartier şi erau trei copii care o duceau greu. Putea Geta cea Rea să rateze ocazia excelentă să-i tragă o palmă şi să-i scadă nota la purtare ca s-o scoată din cursa pentru premiul I ?
Războiul lor nu se termina niciodată şi pentru că era violentă, bătând adesea copii şi luînd măsuri ciudate şi abuzive, o urau chiar şi cei ce cotizau şi-i cumpărau favorurile, “alintând-o” Geta cea Rea ori Vrăjitoarea.
Era de notorietate că-şi petrecea multă vreme în compania maistrului de atelier şi uneori ieşea roşie la faţă şi smotocită de la el, o clădire aparte în curtea şcolii în laterala terenului de fotbal.
Într-o zi, fiind la atelier, igliţa, scula aia ciudată cu care trebuia să croşeteze şi care-i era Tinei foarte antipatică i-a intrat sub unghie şi a rămas blocată acolo. Durerea a fost leşinătoare şi maistrul de la băieţi i-a scos-o după multe minute de durere vie.
A doua zi, cu degetul pansat cât un cartof, îşi făcea de lucru prin curtea şcolii.
S-a gândit c-ar fi frumos să-i mulţumească maistrului care-o ajutase şi-a traversat curtea spre atelier.
A intrat şi a văzut fusta cloş, în carouri a Getei într-o poziţie nefirească şi picioarele ei cam grase şi cam umflate de reumatism, strânse ca nişte salami în şosete trei-sferturi, culoarea piciorului, alternativa economică a dresurilor. Nu văzuse niciodată oameni făcând sex şi nu era deloc graţios ce vedea. A închis uşa pe care imprudenţii iubăreţi o uitaseră deschisă şi a ieşit.
Pe terenul de fotbal VII-A-ul juca cu B-ul şi restul şcolii era adunată de jur-împrejur la galerie.
Nu avea decât să facă semn respectivilor, în jur de o sută de copii, să schimbe spectacolul de la teren cu spectacolul amoros.
Ticăloasa zbura pe la vreo şcoală la altă periferie de oraş ori poate la alt capăt de ţară. Cu restul cancelariei Tina era în relaţii excelente. Era salvată!
S-a sprijinit de peretele gri al atelierului şi soarele i-a învăpăiat şi mai tare obrajii.
A privit meciul de fotbal din ce în ce mai liniştită: în sfârşit putea să se răzbune pentru toate nedreptăţile, pentru scandalurile neîncetate!
A trecut o profesoară simpatică cu care avea o relaţie excelentă. A întrebat-o de ce i-au luat foc obrajii. De emoţie nu putea vorbi: a arătat cu bărbia spre terenul de sport.
Atunci a înţeles ce are de făcut!
Stătea în puterea ei să se răzbune pentru toate mizeriile zilnice. A stat sprijinită de zidul zgrumţuros, a recitat căţeluşul şchiop şi a privit finalul meciului din ce în ce mai liniştită.
Avea de ales: să scape de ea sau… să mai recite o dată căţeluşul şchiop.
Într-un târziu Geta cea Rea a ieşit roşie la faţă şi smotocită.
-Ce cauţi aici?
-Mă joc de-a Dumnezeu?!!!
-Marş în clasă!- a zbierat după obicei.
Până la sfârşitul clasei a opta a urmărit-o cu privirea intrând şi ieşind îmbujorată de la maistrul de atelier. Putea să i-o coacă oricând dar faptul că n-a făcut-o a făcut să se simtă cu adevărat bine şi s-o înfrunte pe mai departe.
O nedumerire a avut totuşi, fiindcă Geta cea Rea nu era chiar proastă.
Replica Tinei de câte ori Geta cea Rea bătea un coleg: “un om cu cât este mai inteligent cu atât este mai bun” s-a transformat în “un om cu cât iubeşte, cu atât este mai bun”! Ochii mici i se micşorau şi mai tare şi o privea insistent.
După terminarea clasei a VIII-a, Tina a scăpat de satrap dar Geta a rămas să mănânce ficaţii altor generaţii de elevi dar şi colegilor de cancelarie.
Un singur gând a sâcâit-o pe Tina permanent: la ce băiat frumos era maistrul de atelier, merita o amantă mai de soi!
Totul este o problemă de alegere!

Una blondă, alta brunetă

Era imposibil să nu le remarci în liceu: cea mai frumoasă blondă prietenă cu cea mai frumoasă brunetă. Am plecat la facultate şi le-am pierdut din vedere. Mulţi ani mai târziu m-am întânit din întâmplare cu blonda într-o cofetărie.


A fost bucuroasă că mă vede şi-a început să mă viziteze frecvent la birou. Evident am întrebat de frumoasa brunetă. Au fost nedespărţite şi-n facultat, apoi bruneta a plecat în străinătate, corespondent de război. Au ţinut legătura dar bruneta a trădat şi s-a măritat cu… un bărbat. Filmul trădării a fost povestit cu patimă şi inevitabil am zis:

-Oops! Doare rău! Şi tu, un iubit, ceva?

-Aa, nu mă interesează bărbaţii! Sigur, am o relaţie pur sportivă cu Johnny.

-Şi aveţi intenţia să vă căsătoriţi?

-Dumnezeule! Cu Johnny? Cu maimuţoiul de Johnny? Nimeni nu se căsătoreşte cu Johnny!

-Şi atunci de ce-ţi pierzi timpul cu el?

-Mens sana in corpore sano!

-Aha!

Încet-încet blonda a început să-mi facă avansuri vârtos. Acum, când un bărbat îmi face avansuri, dacă nu e cretin sau grobian tratez problema cu umor şi refuzul este ferm dar elegant. În fond, avansurile unui bărbat sunt un omagiu, o formă de testare a succesului şi charmului personal. Dar când primeşti avansuri de la o femeie?

O vreme te faci că nu pricepi dar poţi să cazi de toantă… dacă-o refuzi rişti să se sinucidă. O vreme o dai pe glume: replici de genul sunt oleacă măritată sau am un defect grav, îmi plac bărbaţii uneori nu înseamnă nimic pentru o blondă încăpăţânată. Dar la un moment dat se impune o discuţie tranşantă.

Din fericire afaceri importante m-au ţinut câteva luni bune în alt colţ de ţară. La întoarcere blonda dispăruse din peisaj. Aproape uitasem povestea când, într-o zi m-am întâlnit cu mama blondei care avea chef de găvărit. Frumoasa blondă… născuse. Oho! Era de bine!

Se vede că mama era oarecum la curent cu năstruşniciile fetei. Blonda rămăsese însărcinată nu se ştie cu cine, ea poate ştia dar refuza să spună şi Johnny se considera în zodia norocoasă căci se oferise să recunoască copilul şi fusese acceptat. Lucrurile se aranjaseră cum nu se poate mai bine pentru el fiindcă o iubea nebuneşte dar ea respinsese hotărâtă ideea căsătoriei ani buni.

Am luat un costumaş frumos de bebeluş şi m-am dus în vizită. Blonda era nedormită, necăjită, prinsă în cursă.

Se măritase de ochii lumii cu maimuţoiul de Johnny(după părere mea chiar un bărbat prezentabil), ca să repare prestigiul părinţilor, în fond personalităţi de vază ale urbei dar, gândurile ei zburau în zona de război la jeep-ul din care-şi făcea transmisiunile frumoasa brunetă. Timpul vindecase durerea trădării. Rămăsese doar arşiţa iubirii şi dorul disperat…

FARMECUL ADULTERULUI

Prin ’95 curieratul era în fază de pionierat şi singura cale de aprovizionare era pe cont propriu. Plecam împreună cu Florin pe la cinci dimineaţa şi pe la şapte eram deja în buricul Bucureştiului.
Pe atunci cârciumile lăsau de dorit şi singurul loc unde se mânca bine şi la preţuri civilizate era Shorley. La Gogoşaru se mânca binişor dar era o jale să achiţi nota. Dar la şapte dimineaţa cârciumile erau închise şi cotizam ca fraierii la Mc’ Donalds unde ne otrăveam sistematic. Apoi plecam la firma Eurom, undeva pe Dobrogeanu-Gherea şi aşteptam în maşină cam o oră jumate până se deschidea firma. La birourile de la etaj era ceva mişcare dar poarta nu se deschidea înainte de zece. Când se deschidea firma eram primiţi cu multă prietenie, ne tratau cu ceaiuri şi cafele iar eu le arătam poze cu Ingrid, bebeluşul meu de câteva luni. Relaţia noastră era mai mult decât amicală şi uneori surprindeam între angajaţii firmei priviri complice cărora nu le înţelegeam rostul. Cert este că atunci când veneau Florin şi doamna Popescu, adică noi, pentru ei era o zi specială.
Fotografiile copilului treceau din mână-n mână şi toţi aveau ceva de comentat şoptit, apoi pufneau în râs şi-şi făceau compici cu ochiul. Nu-mi băteam capul fiindcă bebeluşul era splendid şi nici cârcotaşii nu aveau cum să-i găsească niciun cusur.
Într-o zi îi prindem în inventar şi ne roagă să revenim pe seară. Era decembrie şi se pusese de ninsoare. Ne întoarcem la ora stabilită şi în timp ce Florin încărca marfa cu oamenii lor, eu aşteptam factura în birou.
Florin vine cătrănit:
-Am scăpat verigheta-n zăpadă şi o caut de juma’ de oră? Ce mă fac?
-Lasă Florine, că şi-aşa n-ai nevoie de ea!-zice doamna Silvia zâmbind insinuant.
-Cum adică n-am nevoie de ea?- se burzuluieşte Florin.

-O ai pe doamna Popescu!
-O am, o am, da’ verigheta-i verighetă!
-Oricum nu are nicio valoare!- nu se lasă doamna Silvia râzând şugubăţ.
-Doamnă, verigheta pentru mine-i foarte valoroasă!
-Sigur, gold, nici n-am zis că-i tinichea, dar recunoaşte că nu dai doi bani pe nevastă şi pe căsnicie!
-Doamnă, nu ştiu ce vreţi să spuneţi, dar pentru mine nevasta şi căsnicia sunt foarte importante!- zice Florin tot mai iritat.
-Florine, mă laşi cu gogoşile! Una la mână-i că Ingrid seamănă cu tine cap tăiat şi a doua e că dimineaţa, până deschidem firma stăm câte-o oră în birou şi vă privim pe geam cum vă giugiuliţi ca doi porumbiţei în maşină! Şi nu v-am văzut numai eu! Toată firma v-a văzut şi, nu o dată! Pentru tine, nevastă-ta, pe care-o compătimesc, nu face nici cât o ceapă degerată şi e clar ca lumina zilei că tu ai ochi doar pentru doamna Popescu! Băiatule, n-ai nevoie de verighetă, nu te mai frământa atâta! Şi ca simplu obiect de inventar, îţi cumpără şefa alta, că are de unde! Oricum, nu eşti primul angajat care se-ncurcă cu patroana dar, tu eşti chiar simpatic fiindcă te văd îndrăgostit ca un puşti!
Florin pleacă nervos să-şi caute verigheta în timp ce eu mai aveam puţin şi mă tăvăleam de râs. Ele se priveau triumfătoare.
-Doar nu s-a supărat Florin! Oricum, el s-a dat de gol de data trecută când eu am zis c-a pus şi el un picior la Ingrid şi el fără să-şi dea seama a zis că le-a pus pe amândouă. Sunteţi nişte zăpăciţi dar, vă stă chiar foarte bine împreună!- zise Silvia conciliantă încercând să dreagă busuiocul.
-Nevasta pe care-o compătimiţi atâta sunt eu!- le spun dar, nu pricepe nimeni ce zic. Repet: nevasta lui Florin sunt eu!

Nu vorbeam în străineză dar, nimeni nu pricepea! Ce-i atât de greu de priceput? Suntem căsătoriţi de vreo şapte ani! Unul cu altul! Adică eu cu Florin şi Florin cu mine!
Dacă scoteam un cârd de iepuraşi din joben şi nu i-aş fi şocat atât de rău!
Florin veni triumfător cu verigheta şi întinse Silviei buletinul: Popescu!
-Ei nu că asta-i prea de tot! E coincidenţă de nume! V-am văzut cu ochii mei când vă sărutaţi!
-Şi ce, oamenii căsătoriţi nu se sărută?
-Dacă sunt deja căsătoriţi? De ce? Unde-i hazul?
Dezamăgiţi sincer şi definitiv că suntem căsătoriţi, din acel moment au început să ne trateze cu indiferenţă. Ceaiurile, cafelele şi zâmbetele au dispărut. Relaţiile au devenit oficiale spre reci.
Nici noi n-am mai simţit nevoia să traversăm Bucureştiul şi să rupem maşina în bucăţi pe o stradă pe care parcă explodaseră bombe, ca să fim trataţi cu semiostilitate.
Acum, recunosc, căsătoria noastră a dezamăgit pe mulţi: fetele din Liceul pedagogic Bucureşti generaţiile ’86-’91 care-au suspinat după el şi l-au pierdut definitiv fiindcă l-am adjudecat eu, piloţii de la aeroclubul Clinceni fiincă m-a suflat el…
Evident, cele mai multe riduri pe chestia asta le face… soacră-mea!

DUSTER - CEL MAI BUN DINTRE DACI

De câţiva ani buni, firma Apan-Brăila ne-a învăţat cu lansări spectaculoase, fiecare maşină fiind promovată inedit şi surprinzător.
De fiecare dată spectacole amănunţite care au încântat-o şi pe exigenta Sabrina dar astăzi am fost însoţită de Ingrid.
Evenimentul a debutat la orele 17 şi chiar dacă eram nerăbdătoare, bănuind o mare îmbulzeală m-am dus premeditat la spartul târgului, adică după socoteala mea pe la 18,30.
Moderatorul evenimentului a fost Mihai Mitoşeru. Plin de vervă, a dat savoare spectacolului. Ne-a făcut plăcere, îl mai aşteptăm pe la Brăila!
Se-nserase, se lăsase frigul dar, curioşii veneau încă şi dinspre Brăila şi dinspre Galaţi,cei mai curajoşi făcând şi un drive-test iar după un popas scurt la grătarul cu mici se-mprăştiau goniţi de frig.
Eu am înfruntat frigul mai bine de-o oră fiindcă am avut de ce.
Pe un teren accidentat, proiectat şi realizat de profesionişti specializaţi în amenajarea traseelor de off-road pentru concurs, din câte am înţeles singurul din ţară de acest gen, doi "DACI", unul argintiu şi unul brun au arătat ce pot.
Şi chiar pot! Treceri peste buşteni,peste borduri, zone de pietre, noroaie, urcare pe parapeţi, pante abrupte şi senzaţia maximă: rampa basculantă.
Am testat şi 4x2-ul şi 4x4. Acelaşi comportament ferm la ambele variante şi la toate încercările.
S-au dus vremurile când era de mare actualitate bancul ăla cu Mercedes, maşini şi Dacii.
Dacă Loganul are succes şi în interiorul şi în afara graniţelor, Duster-ul este o maşină serioasă, frumoasă şi cu capabilităţi excepţionale la preţuri accesibile.
La o piaţă concurenţială atât de aglomerată, de regulă elementele de design se mai preiau de la o marcă la alta. Am căutat şi pe caroseria DUSTER-ului elemente preluate şi spun cu bucurie că nu le-am identificat.
Hayonul chiar are o tăiere în trapez răsturnat ce-l individualizează, aşa cum acelaşi trapez se regăseşte pe ancadramentele stopurilor.
La preţurile afişate mă aşteptam la un interior spartan dar în mod surprizător nu mai întâlnim habitaclu "de Dacie" ci un ambient atrăgător, cu finisaje de mare fineţe, planşa de bord fiind deosebită, tonuri de negru combinate cu brun strălucitor la varianta 4x4.
Deşi am dat în lăcomie şi am făcut 3 drive-teste, cu ochii la terenul spectaculos de accidentat n-am remarcat scaunele, fiindcă petrec mult timp la volan şi le dau mare importanţă. Dar dacă era ceva în neregulă, probabil aş fi remarcat. Oricum, mâine mai merg o dată să înregistrez toate detaliile.
Ar fi multe de spus şi nu sunt zgârcită la complimente, DUSTER-ul le merită din plin dar imaginile sunt mai convingătoare decât vorbele şi din cele vreo 200 de fotografii am postat doar 40 ca să nu-mi blochez blogul.
Dacă aveţi dificultăţi la vizionare vă rog să mă anunţaţi, fiindcă din dorinţa de a evidenţia toate detaliile nu m-am îndurat să le reduc prea mult din rezoluţie.
Pot paria că Duster-ul va repara mândria noastră naţională greu încercată şi mai mult decât atât, pot spune că de la Nadia Comănici n-a mai avut România un astfel de campion valoros.
Galerie foto DUSTER

http://www.torent-press.ro/

OCHELARII LUI JAMES BOND

Eram studentă şi încercam să-i fac surorii mele mai mici o reţetă de ochelari. Bugetul îmi impunea restricţii şi toate ramele aveau preţuri piperate rău. Singura ramă de care mă puteam apropia era neagră. Vânzătoarea îmi simte ezitarea şi mă încurajează negustoreşte:

-Este un model robust şi bine vândut, domnişoară!  Sir Roger Moore, care joacă în SFÂNTUL şi în JAMES BOND, tot modelul ăsta-l poartă. Dă un aer bărbătesc…

-Eu vreau o ramă pentru o fetiţă fragilă de 12 anişori.

-Atunci, chiar de ăştia are nevoie: să devină mai impunătoare.

Nu că m-ar fi convins aburelile ei dar, atâţia bani aveam şi am luat ochelerii lui SFÂNTUL.

În familie disperare mare: drăcoşii de copii râdeau de sora mea strigând după ea OCHELARISTA şi ARAGAZ CU PATRU OCHI.

Necăjită, mama se duce la şcoală să vorbească cu diriginta, o profesoară de biologie foarte de treabă, care fusese şi profesoara mea.

-Ei, asta-i bună!- zice uimită doamna dirigintă. Doar pentru atâta vă faceţi sânge rău? Vedeţi-vă de treabă! Mie dracii ăştia-mi zic SCROAFA!

45.292389 27.969120

DE ULTIMĂ ORĂ

Am câştigat procesul cu Banca Transilvania. Eu am avut dreptatea, ei aroganţa, lăcomia şi tupeul!
Dac-o vrea Dumnezeu, astăzi îmi apare romanul Dumnezeu era-n vacanţă

Amănunte la Cartea prin poştă
http://doinapopescu.wordpress.com/cartea-prin-posta/

ŞAMPANIE LA PET

    Nişte amici de-ai mei sunt invitaţi la o nuntă cu sclipici în capitală. Cum viaţa românului nu curge pe un program riguros ca al neamţului, în dimineaţa nunţii s-au adunat toate nerezolvatele anului.

         Ea la coafor, el în târg, au ratat pe rând cununia civilă, biserica şi fotograful şi gata-gata să rateze şi o parte din masă.

         Întrând în Bucureşti, aglomeraţie pe DN1, jale! Pe la Băneasa calculează că le-ar lua o veşnicie să meargă la nişte prieteni în Berceni să se schimbe. Ochesc o stradă largă, pustie şi hotărăsc că este locul perfect pentru schimbat în haine de gală: nici nu-i vede careva, nici nu-i jefuieşte. Pentru siguranţă blochează uşile.

         Cam fiţoşi ei de felul lor dar, ce să-i faci: timpul îi presa şi se mişcau în grabă fără se se mai formalizeze. Se dezbracară în mare viteză. Locul strâmt, disconfort maxim: ia sutienu’, dă-mi cămaşa.

         El rămâne în chiloţi, doamna în bichini şi sutien drăgălaş. Se privesc şi îi umflă râsul.

         -Iubito, dacă n-am fi aşa de presaţi de timp, n-ai scăpa!

         -Cred că oricum nu scăpăm nici unul!- zice ea privind pe geamul şoferului cum opreşte o maşină de poliţie.

         Un poliţist negricios se apropie ţinând o staţie mobilă într-o mână şi bastonul de Garcea veritabil în cealaltă:

         -Actele la control şi mâinile la vedere pe volan!

         -Vedeţi cam multe filme! Aveţi impresia că scot vreun pistol?- întrebă amicul.

         -Nu, mi-e frică să nu-i scoţi duduii sutienul, că aşa a făcut unu’ acu’ un sfert de oră?

         -Hai, dom’le, fii serios, ce-s nebun?

         Între timp, amica copleşită de penibilul situaţiei dă se să îmbrace.

         -Nooo! Nici o mişcare până nu vin jandarmii şi nu se fac fotografii!

         -Eşti nebun, dom’le? Ce fotografii? Ce vrei de la noi?- zice ea alarmată.

         -Ce vreau? Ce vreau? Adică încercaţi să mă mituiţi?- zice Garcea cu ochii în buletinul amicului.

         -Nu dom’le dar, uită-te mai repede în acte şi vezi-ţi de drum!

         -Băi, mie să nu-mi vorbeşti aşa! Vă fac poze, vă duc la secţie şi vă întocmesc proces-verbal !- zice poliţaiul important deschizând şi buletinul ei. După un moment de stupoare poliţaiul vorbeşte la staţie: Bă, nu mai veniţi cu duba, că perverşii ăştia nenorociţi sunt căsătoriţi! Da, ştiu, toţi sunt căsătoriţi, da’ ăştia sunt căsătoriţi între ei! Da, anulăm! Nici presă, nici nimic! N-are haz!

         -Şi tu, calicule, data viitoare să vii cu o paraşută, că noi nu ne pierdem timpul de pomană în dispozitiv! Valea!

         Fără să priceapă mare lucru, s-au îmbrăcat în viteză, bucuroşi că au scăpat cu darul întreg.

         Amicul îşi privea cu coada ochiului nevasta, necăjit de umilinţa îndurată dar, nu zise nimic până la restaurant, de teamă să nu-i cedeze nervii şi să o vadă plângând.

         Ajuns la nuntă, după două pahare, el, bun prieten cu naşul mare o scapă:

         -Naşule, să-ţi spun drept, mare mirare că am ajuns, că era gata-gata să ne petrecem noaptea la poliţie. Şi-i spuse povestea pe îndelete.

         Naşul, ciupit bine şi căpiat de râs îi spune:

         -Băiete, ai scăpat ieftin!  Pe mine m-au prins săptămâna trecută cu o ciută de 19 ani şi am decartat 300 de euro ca să nu cheme duba şi televiziunea! M-am zgârcit să mă duc la un hotel, că în Bucureşti  ăştia au preţurile nesimţite şi m-a pişcat potera de m-a zvântat! Cu banii ăştia o cotoiam pe Gladiola de zece ori!

         Naşul răsturnă un pahar de whisky pe gât şi întrebă mirat: Auzi, da’ poliţistul avea dreptate! Eşti cam pervers, tăticu’! Ce dracu’ căutai cu nevasta acolo? Nu te-ai îndurat la două-trei bonuri de masă pentru ceva prospătură?

         -N-ai înţeles, dom’le că am oprit să ne schimbăm la festiv pentru nuntă?

         -Ştii ce? L-ai prostit pe tăntălău’ de Garcea, da’ cu mine nu ţine flăcău! Adică vii tu din fundul ţării şi nimereşti din întâmplare taman în fieful amorului liber ales! Mă laşi! Pe faţa mea scrie că beau şampanie la pet?

Mai vrei? Proză afurisită şi alte răutăţi la http://doinapopescu.wordpress.com

PRIMUL CÂŞTIG DIN VIAŢA MEA

Din anii copilăriei, cele mai grozave amintiri le am din vacanţele petrecute la bunica mea, Mihaica, într-un sătuc  cu câteva case,  pe malul Siretului.

Nu pot spune c-au fost doar maci şi lilieci, fiindcă unchiul meu- zis pe motive temeinice Beleaua -tare-n clanţă şi de o zgârcenie  apăsată, mi-a mâncat sufletul!

Dar, la un inventar serios, bucuriile rămân pe plus. În micul cătun erau copii puţini şi din ce ştiam eu, eram singura orăşeancă zglobie care sălta colbul uliţelor. Într-un an, în vacanţa dintre clasa I-a şi a II-a, locul de vedetă de oraş îmi fusese luat de un fraier cu ochelari.  Eu m-am bucurat sincer şi zgomotos fiindcă fetele din sat  ba aveau de spălat  albii de rufe, ba de dat apă şi mâncare la animale, ba de făcut căpiţe de fân sau câte un cuptor cu pâine, aşa că joaca rămânea pe ultimul loc.

Orăşeanul mi-a transmis hotărât că strada şcolii este strada lui şi-mi porunceşte să nu calc prin glodul lui personal, că mă rupe în bătaie.

Zău? La mine-n cartier eu eram şerifa! Serios!- aveam şi-o insignă de tinichea, aşa că mesajele verbale transmise de bătăios nu mă-nspăimântau…

Eu nu aveam decât întâmplător drum pe-acolo însă supremaţia s-a rezolvat la trântă. L-am bătut cu metodă, până l-au scos babale din mâinile mele.

O vreme ne-am jucat suportându-ne cu dinţii strânşi, apoi armistiţiul a fost violat: mitocanul a zis “puţa”!

Morala a fost inutilă, ghiaurul era setat şi repeta ca un retardat. Până seara l-am bătut de vreo 4 ori. Când eram călare pe el şi-i dădeam mai vârtos, neaşteptat se schimbă  raportul de forţe. Apare un zdrahon, unchi sau bunic şi-l recuperează.

Mă aşteptam să mi-o fur vijelios dar, spre uimirea mea, zice: dacă-l faci să nu mai zică cuvântul de ruşine fără să-l învineţeşti îţi dau un pepene roşu.

Nu voi înţelege niciodată de ce pepenilor verzi li se zice pepeni roşii.

Mă duc acasă la bunica să-i cer părerea. Era evident că bunica avea toate răspunsurile! Până ajung acasă mă răzgândesc… Cum să-i zic bunicii despre “puţă”? Pistă închisă!

Mănânc fără chef şi adorm cu greu. Tâlharul era imposibil de oprit şi cu bătaia, dar cu vorba bună! A doua zi, boul nu stia decât un refren: “puţă,  puţă!”

Mă abtin cu greu, îl mai tăvălesc de vreo două ori, gândul paşnic mă ocolea şi pace.

Trece nenea Pepenaru’ pe drum şi mă întreabă:

-Ei, domnişoară, cum e? Ţa’ Mihaica mi-a zis că eşti deşteapta lumii! Ai rezolvat problema?

În momentele dramatice, cele mai grele întrebări îşi găsesc răspunsurile. Zic sigură pe mine:

-A mai zis şi-n dimineaţa asta, dar l-am numărat! Dacă mai zice de 18 ori atinge suta şi toată lumea ştie că dacă zice cuvântul ăla de 100 de ori i se usucă şi-i pică! După ce o să rămână fără, o să râdă tot satul de el! Nu se zice că fiecare pasăre pe limba ei piere?

Băiatul, care nu era urâţel deloc, a bolovănat nişte ochi, mai-mai să-i crape lentilele:

-Nene, e adevărat? Mi se usucă şi-mi pică?

-Mă, da’ caraghiosu’ ăla de tac’tu ce face mă, la Brăilă? Te-a făcut numa’ să se distreze, vericule! Când eşti tată de băiat, dacă ai ceva glagorie-n cap, ăsta-i primu’ lucru’ pe care i-l spui!

-Nene, să pune şi dacă zic în gând?

-Sigur!

-Ău! Atunci nu mai am 18! Ne priveşte îngrozit: poate cel mult trei!

Nea Pepenaru’, om de cuvânt, s-a prezentat cu trei pepeni la bunica-n bătătură.

-Ţine, ţa Mihaică, asta-i prima simbrie pe iscusinţa nepoatei mata!

-Atunci să fie pe sufletu’ lu tactu’ şi-a lu’ măta!- zice bunica, neştiind istoria.

-Ba nu, ţa’ Mihaică, asta nu-i pomană, asta-i plată la-nvoială. Asta mi-a fost tocmeala cu nepoata!

Seara am ajuns acasă şi bunica a tăiat un pepene:

-I-a şi mănâncă fată, că mi-a zis Pepenarul c-ai rânit pentru ei!

Am lăsat treburile aşa: cum era să-i zic bunicii că primul câştig din viaţa mea l-am produs cu “puţa”?!

Dacă ţi-a plăcut, citeşte proză afurisită la http://doinapopescu.wordpress.com/2010/01/30/o-cafea-cu-zoe-ceausescu/

În pat cu un PAPĂ-LAPTE

Aveam vreo 4 ani şi bucuria mea când eram la ţară era să mă joc cu Neluţu a lu' Paraschiv, un băieţel frumuşel foc.

Într-o seară, tanti Voica, mama lui Neluţu, ne anunţă că a vorbit cu ţa' Mihaica, bunica mea şi că mă lasă să dorm la ei.

Emoţie mare!

Ne-am aşezat în pat şi Neluţu a adormit imediat...

Eu eram atât de pătrunsă de eveniment, că n-am dormit toată noaptea.

Chiar dacă habar n-aveam de sex şi ce fac fetele cu băieţii în pat, mi se părea o noapte istorică.

Prima noapte din viaţa mea când dormeam cu un băiat în pat!

Dimineaţă, când abia pusesem geană pe geană, Neluţu s-a sculat fercheş şi odihnit. Eu, nedormită eram destul de mârâită.

Tanti Voica mă întreabă bănuitoare:

-Dar de ce eşti supărată, fetiţă?

-Pentru că Neluţu s-a întors cu faţa la perete şi a adormit imediat!

-Te înţeleg, draga mea!- zice tanti Voica râzând în hohote. Se izbeşte leit lu' tac'su, ce să-i faci! Eu aşa păţesc de 20 de ani cu Paraschiv! Pune fundu la mine şi adoarme imediat! Pe Titi şi Neluţu nici nu ştiu cum i-am făcut! N-are ştofă, draga mea! Neam de Papă-Lapte!

Şi aşa, tanti Voica m-a făcut vedetă. Cine trecea pe drum, era informat în gura mare despre prima mea  decepţie cu un mascul în pat şi de ignoranţa lui Neluţu-bolovan ca tac'su.

Cum în afară de un pui de curcă călcat de tractor nu se găsi un eveniment care să-mi depăşească păţania, toată vara satul a avut ce trăncăni.

Alte poveşti afurisite la http://doinapopescu.wordpress.com

SĂ NU DEZAMĂGEŞTI FEMEILE!

Un comentariu al prietenului meu, Mesagerul, mi-a adus aminte de un banc de acum 30 de ani.

O tipă trage la hotel dar, din lipsă de locuri este cazată cu un domn în cameră. Recepţionerul o linişteşte că patul, deşi matrimonial, este despărţit pe lung de o scândură de 30 de centimetri care asigură intimitate.

Cei doi se întind în pat, sting lumina şi se perpelesc până dimineaţă, fără să treacă de “baricadă”.

Dimineaţă, tipul o invită cu eleganţă la micul dejun, apoi la un cinematograf la matineu.

Ieşind de la film, tipa îi smulge pălăria din cap şi o aruncă peste un gard înalt de doi metri. Din două mişcări, tipul se repede la gard să-şi recupereze pălăria. La care doamna apucându-l de poalele lodenului:

-Stai domnule, binişor! Adică azi-noapte n-ai fost în stare să sări o pârlită de scândură de 30 de centimetri şi acum vrei să sări un gard de doi metri?

45.292389 27.969120

---

 DoinaPopescu's Blog

Categoria:

DESPRE SEX ÎN GURA MARE

Etichete:

 beletristică, Brăila, Comisia ZÜRICH, CUVINTE POTRIVITE, Doina Popescu, poveştile mele, sex, umor, utile pentru sufletul tău, ZÂMBETE

OUĂ PRINSE-N PORTIERĂ

OUĂ PRINSE-N PORTIERĂ


Eram clasa a XI a şi împlineam 18 ani. Chiar dacă eram conştientă că nu avem bani de o petrecere, îmi doream cu ardoare măcar un tort. Pentru că un tort pe comandă la cofetărie era devastator de scump, mi-am făcut calculul că un tort meşterit de noi în bucătărie n-o fi la fel de aspectuos dar va fi gustos şi rezonabil la costuri.

Mama nu s-a opus, calculând că este imposibil să găsesc ouă.

Sigur că dacă vrei ouă, cauţi nişte găini dar, locuiam în buricul târgului şi nu aveam zburătoare. De fapt cumpărasem o raţă însă, eu şi sora mea ne-am împrietenit cu Matilda şi n-am fost capabile să o punem pe varză. Poţi să-ţi mănânci prietena friptă?Asta până la Sfântu’ Ion, când vecinul nostru Ionel, care, evident, nu se-mprietenise cu ea a mâncat-o fără greţuri.

Sigur că n-a recunoscut dar, am văzut penele în bucutăria lor.

Casă naţionalizată, ce vrei! Ştiam şi de câte ori a râgâit jupânul după raţa cu varză…

Fuse, fuse şi se duse! Ajunsesem deja în toamnă.

Mă simpatiza o tipă la o cofetărie şi am rugat-o de opt ouă pentru tort. Fiindcă matricola mea de la liceul Bălcescu o intimida, a aşteptat să se mai subţie populaţia şi în locul celor opt ouă la preţ de bişniţă, mi-a dat un carton se ouă la preţ de mercurial, împachetat astfel să pară un tort de comandă.

Cofetăria era pe strada Republicii spre piaţă şi îi ziceam la Groapa, că se cobora într-un fel de cramă.

Urc emoţionată scările şi când să ies, izbeşte un năvleg uşa şi dă peste mine.

Strig cu disperare:

-Domnule, domnule, vă rog, ouăle mele! Se poate, sunteţi vandal?

-Da’ ce, şi dumneata ai ouă?- întreabă tipul năucit. Îmi pare rău! Te-ai înroşit la faţă! Te doare rău? Eşti ca o fetişcană…

Şi eu m-am lovit cu portiera maşinii şi nu mi s-au desumflat încă! Ai grijă măcar să nu strici tortul!

Am râs vreo săptămână de faza asta dar, cine râde la urmă râde mai bine.

Ouăle le-am mâncat omletă, pritocite pe gazieră, fiindcă n-am avut butelie la aragaz ca să coc blatul.

Mi-am făcut însă TURTALACEA LU’ STELA. N-aţi auzit? Posibil! E o reţetă cu circulaţie intensă în familie.

În vremuri demult apuse, înainte să se-apuce papaşa de gagicăreli şi scandaluri crunte, pe la diverse zile onomastice se reunea toată familia. Înainte să i să năzară vreuneia din surori câte ceva şi să pună de-un pui de ceartă, o soră mai mare a tatălui se lăuda cu tortul făcut de ea. Taică-miu se băga-n ciorbă curios:

-Mă, Stela, numai te lauzi cu torturile astea faimoase dar, nu ne serveşti niciodată! Numa’ gura de tine! Se vede că eşti neam cu Papuc!( Papuc era o rudă a bunicului, cizmarul satului, lăudăros fără pereche)

La care intervenea ţăţica, sora cea mai mare:

-Tu pe ce lume trăieşti, frate? Stela nu face tort! Ea face o turtalace şi o mănâncă singură, că-i e târşă s-o arate la cineva! Tu n-ai auzit de celebra TURTALACE A LU’ STELA?

De atunci, când tortul de mere sau se biscuiţi iese mai chinuit zicem că-i reţeta familiei.

Colegii mei mi-au cumpărat o pălărie roşie şi o păpuşă: prima păpuşă pe care am primit-o în viaţa mea!

În buna tradiţie a familiei, Turtalacea lu’ Stela arăta dezastruos şi am mâncat-o singură.


 Mai multe poveşti la  CUIBARUL CU OUĂ 
http://doinapopescu.wordpress.com/category/cuibarul-cu-oua/

DEVALIZAREA PAL-ului şi ACARUL PĂUN

Oraşul Brăila se putea mândri cu firma PAL, -un prestigios combinat de prelucrare a lemnului care până în 2003 exporta mobilă din lemn masiv în toată Europa, la mobila de bucătărie era pe locul I pe ţară la toate târgurile şi expoziţiile de profil şi după închiderea fabricii de la Gherla era singurul producător de chibrituri.


Ei bine, în 1997, când fabrica era pe val, statul a găsit de cuviinţă să o privatizeze dar nu prin vânzarea către un partener tradiţional din branşă, care ar fi putut să susţină şi să dezvolte activitatea ci firmei Merona controlată de un samsar evreu de origine română, Dobriţa, care avea peste 80 de ani şi care a făcut achiziţia în scopuri strict imobiliare.

Pentru că în contractul cu FPS-ul îşi luase angajamentul să facă o investiţie nouă şi profitabilă, în valoare de 5 milioane de euro, a luat cu câteva sute de mii de euro o instalaţie de chibrituri de la o firmă din Rusia, instalaţie nouă ce-i drept dar, care zăcea de ani buni în cutii în zăpadă în curtea unei fabrici şi a montat-o la Pal, prezentând facturi false din Insulele Cayman de zece ori mai mari.

Prin această înşelătorie, în primul rând au fost prejudiciaţi micii acţionari fiindcă a făcut o mărire de capital frauduloasă şi şi-a mărit participaţia de la 50 la 90 la sută.

Un inginer de la investiţii mi-a povestit încă din 2001 că a anunţat SRI-ul în legătura cu devalizarea Pal-ului de către propriul patron dar, Dobriţa a mituit cu largheţe la toate nivelurile, inclusiv presa centrală şi nimeni nu i-a tulburat ingineriile financiare.

În acest timp, a instituit în fabrică un regim de şantaj şi de teroare, disperând personalul la toate nivelurile. A sfidat cu consecvenţă legile din România, pretinzând că legile româneşti sunt prost făcute, deci nu îl interesează.

În 2003, la expirarea celor cinci ani cât prevedea contractul cu FPS-ul a blocat activitatea de producţie şi a început să concedieze angajaţii, începând cu conducerea. Pe directori i-a purtat timp de trei ani prin procese, ca să pară că închiderea fabricii ar avea vreo legătură cu prestaţia acestora dar, spre cinstea instanţelor brăilene de la acel moment, banii lui murdari nu au avut trecere. Dobriţa a pierdut toate procesele intentate foştilor angajaţi, fiindcă singurele lui argumente au fost lăcomia şi tupeul.

La o şedinţă a Consiliului de Administraţie al Acţionarilor, Dobriţa, tiranul paranoic de peste 80 de ani, în faţa unei săli întregi, în timp ce urla demenţial, gesticulând într-un discurs comparabil cu al lui Hitler, s-a oprit derutat, a fugit spre uşă dar, după câteva secunde s-a oprit dezarmat. Un miros fetid a umplut sala. A spus stins:

-Am mâncat dude!

Un fost securist, omul lui de bază, care l-a băgat pe filieră ca să cumpere PAL-ul şi care l-a sprijinit permanent din funcţia de consilier sau chiar de director, a ridicat privirile spre sală:

-Domnul Dobriţa a mâncat dude! Phuu! Dumnezeule, în ce hal miroase!- zice securistul ateu.

Diareea a năclăit eleganţii pantaloni de la costumul de peste 1000 de euroi şi nici măcar pantofii elveţieni n-au scăpat de scârbăciune.

Slugile patronului au adus feţele de masă de la protocol şi, înfăşat a ieşit din sala de consiliu, făcând dâre de rahat până la hotelul Sport unde era cazat.

Securistul s-a plâns a doua zi că a fost obligat să-i spele rahatul pe picioare pe Herr Dobriţa.

În 2006, directorul Esrig, evreu de origine, cel care se-ntâlnise cu Dobriţa de două ori la Viena şi o dată la ZÜRICH ca să pună la punct vânzarea PAL-ului în condiţii dubioase, a murit cu disperarea în suflet că l-a ajutat pe Dobriţa să distrugă PAL-ul. Înainte de a muri, a vrut să ceară iertare oraşului pentru că distrugând PAL-ul, a ucis ceva din gloria şi vigoarea acestui oraş. Remuşcările teribile ale directorului Esrig n-au plătit facturile celor 1500 de familii rămase pe drumuri după intrarea Pal-ului pe mâna lui Dobriţa.

Esrig, un tip cinstit în felul lui, balanţă, a avut naivitatea să-şi imagineze că toţi evreii sunt cinstiţi ca el…

2006 a fost anul dreptăţii, anul în care-au murit tiranii, torţionarii şi, în mod firesc n-a mirat pe nimeni moartea lui Dobriţa, sau a lui Sadam Hussein. Odată cu moartea lui Dobriţa s-au oprit şi şpăgile care blocau dosarele privind activitatea sa infracţională.

Vama a cerut un proces penal pentru recuperarea prejudiciului cauzat de facturile din insulele Cayman dar, moştenitorii au fost lăsaţi să vândă în voie activele, inclusiv o parte din terenurile PAL-ului către XXL.

Poprire s-a instituit pe bunurile a trei angajaţi de la serviciu export.

Astăzi, fiind la tribunal am aflat întâmplător că acest mare infractor, Dobriţa le-a mai dat angajaţilor pe care i-a terorizat atâţia ani şi o teribilă lovitură după moarte:

Cei trei angajaţi de la serviciul export, acarii Păun care-au avut sau nu acces la facturilor mătrăşite de Dobriţa, lucrând pe salarii meschine şi care n-au avut parte decât de urlete şi injurii din partea patronului şi niciun beneficiu personal au fost condamnaţi la trei ani de închisoare.

Moştenitorii lui Dobriţa îşi papă liniştiţi în Elveţia milioanele devalizate de la Pal şi de la statul român, statul a rămas cu ţeapa, PAL-ul a fost distrus şi puşcărie face ACARUL PĂUN.

Dreptatea umblă încă o dată cu capul spart în România!

Citiţi mai multe pe DoinaPopescu's Blog http://doinapopescu.wordpress.com/

PUTEREA BLESTEMULUI

fragment din romanul ARDEI IUŢI

autor DOINA POPESCU
ISBN 978-606-92308-2-4

Amicul meu, Matei, trecea prin momente dramatice. Bela era plecată pentru şase luni la o perfecţionare în Olanda şi viaţa lui intrase în vrie.Bela îl exaspera, răspunzându-i rar la telefon, lucra în gol la un proiect la care se suspendase finanţarea pentru un termen nedefinit şi viaţa lui trecea monoton şi mizerabil. Măcar dacă ar fi băut i-ar fi fost mai uşor dar,  o problemă congenitală la fiere nu-i lăsa nici măcar această bucurie.Avea o singură pasiune: nuci, alune, fistic, seminţe, orice în coajă! Bela îi spunea că în altă viaţă precis a fost veveriţă. Dotat, ca un mare pasionat, avea un ciocănel de argint,  o bijuterie rară. Plătise o avere la Consignaţia pe Covaci, achiziţie de când era student. O vază albastră, un cobalt reuşit cu un medalion cu un conte şi o contesă, o piesă frumoasă din timpul primului Imperiu în care depozita cojile la ce ronţăia peste zi sau peste noapte şi o scrumieră masivă cu rol de nicovală.

Când intri în sezonul dezastrelor îţi mănânci amarul până la capăt.  Într-o seară trage de laptop şi veioza masivă cade de pe noptieră taman peste preţioasa vază care-şi avea locul ori în pat ori lângă pat.

Resemnat dar, neconsolat, plecă prin consignaţii după altă vază. Ori chinezisme de doi bani, ori piese indecent de scumpe, nu se atinse de nimic. Rătăcind pe străzi, nimeri într-un magazin cu mobilă sh din Olanda. Fără un scop anume, intră curios fiindcă de la plecarea Belei avea parcă o superstiţie cu Olanda. La preţuri modice, în jur de-un milion bucata, găsi o farfurie enormă, o cană de bere şi-o vază, toate din alamă şi cu model asemănător, marfă frumoasă, lucrată probabil de ciocănari în alt veac.

Bucuros de achiziţie, ajunse grăbit acasă, puse platoul pe noptieră şi îl umplu de alune, vaza lângă pat dar, mai bine-n pat şi-n cană ultimii trandafiri aduşi Belei care se uscaseră încântător. Când părea că viaţa s-a întors în tipare cunoscute, un telefon aiuritor îi strică iar liniştea.

Singura lui rudă apropiată în viaţă, o mătuşă elegantă, încă damă bine, cu mult potenţial în multe privinţe, la 69 de ani suferise o cădere psihică. Motivul probabil: apariţia unor discrete riduri pe gât, condimentate cu o  decepţie în amor.

De la dezastruasa descoperire în oglindă până la amarnica faptă nu poate nimeni aprecia dacă au fost clipe, minute sau ore, cert e că funia a fost de calitate şi procedura a fost îndeplinită cu succes: moarte prin spânzurare.

Singur, zguduit, derutat şi lipsit de experienţă, a lăsat-o în frigider la morgă până în ziua înmormântării. Un amic preot i-a vândut un pont, aşa că a înmormântat-o aproape gratis la ţară, într-o margine de cimitir, fiindcă sinucigaşii nu sunt nişte morţi model şi nu au loc pe aleile centrale. O hâtră de verişoară de-a II-a, ştiind-o pe tanti plină de aur, a forţat capacul copârşeului în speranţa unui chilipir.

O figură hâdă ca de vrăjitoare, vînătă, cu nasul descărnat şi cu zăpadă în gură le-a îngheţat sângele în vine. Groparii au bătut capacul în cuie zdravene de cinci şi toţi au răsuflat uşuraţi. Când s-a aruncat pământ, după datină, un zdruncinat de nepot, sătul de aerele de şefă a familiei cu care tartoriţa terorizase tot clanul, a luat un bolovan uriaş de pământ negru la vreo cinci kile şi-n pas de vals s-a apropiat de groapă şi la aruncat artistic. Probabil că toţi au avut un impuls să aplaude dar, prezenţa popii i-a domolit.

Matei nu se-aştepta să-i pese, fiincă mătuşa îşi urmărise scopurile ei cu cerbicie şi faţă de nepoţi avea oricând doar o răutate pe limbă sau o palmă după ceafă dar, nopţile nu putea să pună geană pe geană fiincă chipul fioros, descompus şi cu zăpadă la gură îi exploda în retină. După multe nopţi nedormite înţelese că la morgă se extrăseseră dinţii din aur de 24 de carate ai mătuşii şi i se umpluse gura cu zăpadă, tocmai ca să taie cuiva cheful să se uite mai atent şi să constate sinistrul jaf. Fuse şi se duse! Concluziile nu-i aduseră nopţi mai liniştite şi se simţea hăituit. La câte răutăţi făcuse tanti, mare brânză să-l bântuie puţin. În fond, negăsind niciun motiv serios şi plauzibil ca tanti să fi reacţionat ca o liceeancă nevricoasă la o banală decepţie în amor, se întreba dacă nu se spânzurase tocmai ca să-l poată teroriza mai bine şi în viitor. Amintirile răvăşitoare din copilărie şi adolescenţă, când tanti intra peste el în baie şi îl freca cu piatra ponce pe tot corpul până-i dădea sângele, interdicţia de a folosi lumina la toaletă că doar nu te pişi pe bani sau gamela de un chil cu ceai cu pelin pe care i-o turna zilnic pe gât erau doar châteva din răutăţile pe care i le servise regulat.

Într-o noapte îşi aduse aminte: avea în şifonier un pulover tricotat de ea! Dumnezeule! Şi un volum în bibliotecă: Biblia hazlie.

Deschise repezit geamul la dormitor, aruncă puloverul la întâmplare şi cartea bine ţintit pe garajul unui vecin să nu facă vreun pocinog la un parbriz şi în sfârşit adormi liniştit, pentru prima dată după câteva săptămâni.

Dar, zilele următoare, în ipostaze cenuşi sau violet tanti îi populă gândurile. În fond, reuşise în viaţă prin forţe proprii, banii nu fuseseră niciodată o problemă, avusese amanţi celebri, cântăreţi de operă şi muzică uşoară şi cam toţi directorii importanţi din oraş. Ştia ce vrea şi dacă avea un interes dărâma munţii. Prototipul învingătorului care trece peste un hectar de cadavre ca să-şi atingă scopul.

Dar, frumoasă, pedantă şi de o eleganţă înnăscută şi-a greşit epoca sau oraşul. La Paris ar fi ajuns cineva. De ce nu a ajuns la Paris? E o poveste-ntreagă!

Bunica dinspre tată, altă tartoriţă, era o ghicitoare de succes. Ele două, ca două pietre tari, se repezeau şi-şi ziceau vorbe grele cam la fiecare întâlnire. Se evitau instinctiv dar, evenimente majore dintr-un clan, nunţi, înmormântări, botezuri le aduceau inevitabil faţă-n faţă şi atunci să te ţii!

La un parastas, mai voinică, tanti îi dădu Satanei, aşa o alinta amicul meu pe babă, cum ziceam îi dădu Satanei un brânci meşterit. Când se repoziţionă bătrâna faţă de linia orizontului, să te ţii strigături. S-au zis multe vorbe grele dar, una i-a rămas lu’ tanti în urechi şi i-a controlat toată viaţa: o să mori în aer, bestie!- a şuierat bătrâna, altă viperoaică.

Aşa că a cunoscut tanti un medic neamţ la Călimăneşti şi era gata-gata să se mărite la MÜNCHEN prin ’80 dar’ , gândul de a pleca cu avionul a spulberat scurt planurile matrimoniale.

Că de, ginerica fiind capitalist, nu avea voie să circule ca vodă prin lobodă şi cum avea bilete dus-întors pe avion, la ambasadă i-au atras atenţia că în România comunistă nu-i loc de tangouri şi trebuie să plece musai cu avionul, nu se face niciun rabat.

Rămasă solo şi la sol şi prinzând gustul străinilor laibări la pungă, anul următor a găsit un antreprenor francez dar, ghinion, şi franţuzul avea bilet dus-întors de avion şi s-a lăsat păgubaşă!

Ştia că scorpia de babă avea performanţe în domeniu şi se temea cumplit că va muri în aer, motiv întemeiat să nu urce nici măcar în telecabină vreodată.

Năucitor! Să cultivi din anii ’70 Aloe vera pe balcon şi să-ţi prepari singură geluri, când toată lumea ştia numai de ceaiul de mentă şi de banalul muşeţel!

Să iei trenul la clasa a II-a ca o biată provincială ca să-ţi iei Ginko-BILOBA din parcul Libertăţii, astăzi Carol, în ironi subţiri  sau hohotele  leşinătoare, pe la spate evident, ale verişoarelor care azi îşi toacă pensia pe Tanakan?

Să bei an de an saci întregi de ceaiuri de pelin, rostopască, angelică, brânca ursului şi anghinare asortate cu două ore zilnice de exerciţii fizice, ca să ce?

Dă te declare nea Costică de la morgă cel mai sănătos mort care i-a trecut prin mână în 30 de ani de carieră?

Lipsit de spirit mercantil, la câteva săptămâni după înmormântare, la prima strigare, Matei  a vândut apartamentul dichisit al bătrânei complet mobilat lăsând de izbelişte cojoace, blănuri şi ce mai avea tanti prin şifonier. O fracţiune de secundă zăbovi cu regret în faţa bibliotecii, se uită cu jind la cristalurile sclipitoare care precis valorau o avere, la covoarele manuale de mare preţ pe care defuncta le adora.

Nu, decât să-l bântuie toată viaţă, mai bine nu! Oricum, din copilărie îi era groaznic de frică de morţi.

Îşi petrecu timpul chinuit de dorul Belei şi de nopţi nedormite, de coşmaruri cu morţi chirciţi şi ştreangul mov lucios, atârnând de ţeava de apă caldă.

Ce ironie: tanti se spânzurase cu un jnur mov, strălucitor, probabil stabilind un nou standard al eleganţei în materie de spânzurătoare! Dar, mai ales, murise în aer!

Singura bucurie, alune, nuci, seminţe. Mai erau două zile până la venirea Belei şi îşi făcu un tricou mişto cu un veveriţoi spărgând o nucă. Spre marea lui bucurie, Bela se întoarse acasă cu o zi mai devreme.

Câte nu aveau să-şi povestească!

Bela inventarie camera mulţumită că veveriţoiul era ordonat şi toate erau la locul lor, mângâie trandafirii apoi, ca muşcată de şarpe se întoarse spre el?

-Iubi, ce-i trăznaia aia-n patul nostru.

Matei se uită mirat: a, vaza asta? Am spart vaza primul Imperiu şi am luat frumuseţea asta de la un magazin de mobilă sh olandez. Veveriţoiul tău prăjeşte alune, seminţe… Doar mă ştii- singurul viciu! Ogrinjile, cum le spui tu, le pun aici.  Să ştii că am dormit cu ea în pat. Matei strânse vaza la piept şi veni spre Bela dansând: Eşti geloasă, iubi?

Lividă, Bela articulă stins: avea şi gazda mea una la fel. Era urna funerară a familiei. Îi prăjeau pe cetăţeni şi ogrinjile le puneau acolo…

Alte poveşti din seria PISICA NEAGRĂ găsiţi la pisica-neagra 

http://doinapopescu.wordpress.com/category/pisica-neagra/

45.292389 27.969120

---

DE CE E GREU SĂ TE MĂRIŢI

Dacă ne gândim la excedentul feminin de pe planetă, am răspuns deja la întrebare şi discuţia este închisă!Să fie oare atât de simplu ?

Nicio abordare legată de femei nu este simplă dar, dacă întrebi un bărbat, rişti să primeşti răspunsuri încifrate, care să-i mascheze propria dilemă legată de sexul zis frumos sau propriile angoase.
Ce spune trubadurul?
“Femei, femei, e plină lumea de nebune,
De ce v-aţi mai născut pe lume?
Ca să ne-nebuniţi pe noi!”
Mai interesant este să vedem ce motive au găsit femeile pentru a se eschiva să se mărite…
Întâlnind o colegă de liceu trecută bine de 35 de ani şi nemăritată mi-a răspuns scurt că multe femei rămân nemăritate fiindcă au un simţ estetic dezvoltat.
Suspectând-o că trişează, i-am amintit că am văzut-o numai în compania unor masculi remarcabili. Şi-a păstrat calmul şi mi-a replicat că pe undeva am dreptate, dar a avut parte numai de frumoşi dar săraci, bine-situaţi dar însuraţi şi destui frumoşi şi bogaţi cărora le miroseau picioarele!
Părerea Crenguţei, nemăritată până la 29 de ani:
Gelu?Amărâtul n-avea nici cojoc!
Nicu? M-a lăsat în drum şi a intrat să urineze în tufiş.
Traian? S-a scobit în nas în faţa părinţilor mei.
Sotir? M-a plimbat tot oraşul şi nu mi-a dat un suc!
Pavel? Era atât de bogat că nu m-am mai uitat la amănunte! M-am botezat urgent pe vechi în biserica lipovenească şi nu-mi lipsesc icrele negre la micul dejun. Mişto!
Teodora: Căsnicia părinţilor mei, de tot rahatul, m-a speriat atât de tare că am hotărât din start să nu mă mărit niciodată. Dar, pe la 29 de ani, îmi era deja imposibil s- o mai suport pe mama şi dintr-o dată am decis că singura soluţie este măritişul. Am zis, am făcut! M-am măritat imediat! La început mi s-a părut important să fiu măritată! Am făcut doi copii, apoi am divorţat pentru că mi s-a părut esenţial să fiu fericită!
Miky a fost fatală din liceu. Am rămas surprinsă să o întâlnesc nemăritată la 36 de ani. Dar are argumente serioase: Mi-am dorit un bărbat care să dea din coate, să răzbească în viaţă. Am găsit destui bărbaţi frumoşi şi interesanţi dar, am luat viteză de fiecare dată, fiindcă am avut baftă numai de pretendenţi interesaţi numai să dea din pleoape la televizor!
Adesea fetele se plâng de ce nu le-a dat bărbaţii…
Nu mi-a adus mărţişor!
Nu mi-a adus flori!
M-a plimbat tot oraşul şi nu mi-a dat o îngheţată!
Nu mi-a dat telefon de ziua mea!
Dar când ei dau, ele tot nemulţumite! Cum, ce dau?
Bătăi de cap, mâncărimi, palme peste ochi, copii în burţi, papucii…
Şi totuşi, părerea generală e că vinovate sunt femeile! De ce ? De orice!
Probleme? Cherchez la femme!
Nu mai încercaţi să daţi tot răul din lume pe femei! Statistic, procentul de bărbaţi ucişi de soţii sau amante este nesemnificativ. Bărbaţii au fost de-a lungul istoriei decimaţi în războaie - şi, recunoaşte-ţi: nu toate războaiele au fost pornite de femei! Dar, trebuie să admit că atunci când au făcut-o n-a mai rămas piatră de piatră!(Vezi Războiul Troiei!)
Dar, nu vă amăgiţi! Femeia a fost doar pretextul! Adevăratul motiv au fost bogaţiile Troiei! Homer a vrut să dea o notă eroică şi romantică poveşti, praf în ochi pentru a distrage atenţia de la marele jaf!
Traian nici nu s-a deranjat măcar să inventeze pretexte: poate îi lipsea rafinamentul lui Homer sau poate că falimentul imperiului bătea la uşă! Ori, poate, mult mai plauzibil, fiindcă îi plăceau băieţii şi nu i-a dat prin cap să se încurce în poveşti gen Paris şi Elena!
La şcoală, pe vremuri, o profesoară stupidă, nu-i dau numele ca să n-o fac vedetă, ne vorbea despre Traian-eroul civilizator!
Nu! Traian a jefuit aurul şi argintul Daciei, (dar nu tot, a mai rămas şi pentru jaful austro-ungar şi pentru Gabriel Resource- vezi scandalul Roşia Montana).
A distrus piatră de piatră cetăţile dacilor, a ucis şi a luat sute de mii de suflete în robie. La nivelul întregului imperiu, urgia romană poate fi comparabilă cu victimile lui Hitler.
Dar, miopie a istoriei sau neglijenţă a oamenilor, Traian are busturi în toată România! Sigur, ne mai răzbună porumbeii…
Dar, revenind la tema noastră: de ce ne mărităm mai greu ? În fond chiar nu sunt calificată să abordez această temă. M-am măritat în prima lună de facultate! Cum? La o oră după ce mi-am întâlnit ursitul!
De unde am ştiut că este el? Eu n-am fost prea sigură, intenţionam să mai copilăresc dar, el n-a avut niciun dubiu şi m-a cerut imediat!
Soacră-mea a zis aprig: nu, nici peste cadavrul meu! Dar, se vede treaba că atunci când vrea Dumnezeu, nici cadavrul soacrei nu impresionează! Ce-i drept, după ce am cunoscut-o pe soacră-mea, cel mai crâncen exemplar de soacră de pe planetă, mi-am zis: Hitler, Traian? Nişte cotei!
Dacă ţi-a plăcut citeşte şi
MONA NU MULGE VACA  http://doinapopescu.wordpress.com/2010/02/02/mona-nu-mulge-vaca/

OUĂ DE ŢĂRAN AVEŢI?

O duduie proaspăt măritată, delicată ca o mimoză şi preţioasă nevoie mare, descinde la casa soacrei, într-o comună răsărită şi cu oameni gospodari din judeţul Argeş.Soacra nefiind acasă şi punând preţ pe noră cam cât pe o ceapă degerată ori ceva mai puţin, nu-şi bătu capul să lase mâncare făcută.La o vreme, înghesuită de foame, duduia pleacă prin sat să cumpere nişte ouă. Vede un ţăran într-o curte şi îl întreabă pisicos:

- OUĂ DE ŢĂRAN aveţi?

-Avem, duduie!

-Şi cum le daţi?

-Cu tot cu P*LĂ!

Şoc şi groază. Izbucneşte în plâns şi aleargă la casa soacrei să-i povestească de neobrăzarea ţăranului. Între timp, ajunge şi soacra acasă înpreună cu o mătuşă. Leşinată de plâns, mimoza noastră povesteşte păţania şi mătuşa apucă o sapă să se răfuiască cu vecinul pentru grozava ofensă. Pe drum, bătrână nu-şi poate stăpâni mirarea că moş Sava, un tip de ispravă şi cu gura cam cusută a dat-o de gard, apoi îi încolţeşte o idee: Ia mai zi fată odată ce i-ai cerut, că moş Sava nu-i de-ăia!

- OUĂ DE ŢĂRAN aveţi?- aşa l-am întrebat politicos, şi el a zis că are…

-Zău, şi ce-ai mai zis?

-Am întrebat politicos… CUM LE DAŢI?

-Auzi fată, ia hai înapoi acasă, că mă cert cu rumânul de pomană! Aşa întrebare, aşa răspuns!

Ne întâlnim cu fătuca înlăcrimată în Bucureşti şi mergem la o terasă. Cu lacrimi de crocodil îşi termină de povestit  întâmparea şi cât studiem meniurile, hop lângă noi chelnerul:

-Cu ce vă servesc?

Soţul meu cere o ceafă, eu iau un şniţel, vine şi rândul ei şi spune cu gingăşie:

-Eu mă gândeam la  ficăţei de păsărică!

-Duduie, gândeşte-te la ficăţeii de la păsărica ta cât vrei! De perverse sunt acrit!

Mie să-mi comanzi din meniu: ceafă, şniţel sau vită la tavă!

---

CINE ŞI-A ÎNŞELAT NEVASTA, HAI SUS, HAI SUS, HAI SUS!

Prietena mea, o frumuseţe cu ochi verzi se angajează într-o bancă pe la începuturile anilor ‘90. Pe muncă îndârjită se menţine în bancă şi urcă în ierarhie copăcel-copăcel până la posturi cu greutate în centrală. După vreo zece ani de carieră, motanul, răsfăţatul casei, s-a văzut concurat. Cunoaşte un tip bine din presă, director de ştiri la un trust puternic şi în scurt timp se căsătoresc. Nuntă cu ştaif, invitaţi din high-life cât să umple vreo două reviste colorate. Suntem plasaţi la masa prietenilor buni şi de nădejde şi evident, ne cunoaştem toţi între noi, cu bune şi rele. Între mâncăruri alese şi băuturi pe care le-am ignorat discutăm ca fetele. La dreapta mea o nevastă înlăcrimată că-l prinsese pe domnul soţ în offsaid. La stânga, se plânge şi cealaltă nevastă că soţul ei, cam pierde sume mari de bani la poker şi mai calcă şi pe de lături. Eu le explic senină că n-am probleme de genul ăsta, soţul meu nici nu bea niciodată, nu-mi produce nici alte supărări şi fetele se uită cu jind la exemplarul meu de soţ model, unic şi nemaiîntâlnit. Pe la trei dimineaţa se schimbă ritmul muzicii şi după ce zice maestrul Gică Petrescu câteva, orchestra bagă un cântecel pe care îl cântam în copilărie prin tabere: Cine-i născut în ianuarie, hai sus, hai sus, hai sus! Ajunge şi la decembrie, apoi continuă cu cine şi-a înşelat nevasta, hai sus, hai sus, hai sus!


Din cei vreo 300 de nuntaşi, singurul care se ridică, fericit, cu paharul sus şi făcând bezele la toată nunta, cine credeţi? Soţul meu, exemplarul de soţ model unic şi nemaivăzut. Nu-mi aduc aminte să fi avut altă dată în viaţă o surpriză mai mare. Sute de întrebări veneau buluc peste mine năucindu-mă: Cum? De când? Cu cine? O cunosc? Accidental? Permanent? În hoteluri scumpe? Pe centură? De plăcere? Pe bani? E îndrăgostit de alta? Viciu ? Voi divorţa? Dar, copii? Mi se mişca linia orizontului, făcusem temperatură instantaneu, urechile îmi pulsau înroşite. Mă uitam la fericirea de pe chipul lui, la seninătatea din priviri şi nu puteam să cred iubitul meu soţ a ales o astfel de cale să mă anunţe că marea iubire a murit. Nefericirea mea era în crescendo, mireasa nu-şi putea crede ochilor, mama miresei, prietena noastră de suflet avea lacrimi în ochi iar nuntaşii aplaudau curajul perfect bărbătesc şi evident singular.

Orchestra continuă odiosul cântec Mă hotărăsc rapid. Decât să-i scot un ochi după şi să-l torturez cu întrebările, decât să mă umilesc cerşind răspunsuri mai bine-i bag şi eu jăratec sub fund! Iau paharul în mâini, îmi ascund disperarea şi mă ridic surâzând. Salut masa miresei şi apoi pe toată lumea. Sala aplaudă frenetic. Evident, sunt singura în balans şi orchestra, încântată de spectacolul savuros reia refrenul şi continuă lălăiala minute bune. Soţul meu, senin şi relaxat discută cu un nuntaş şi ridică paharul spre mine zâmbind fericit. Mă aşez . Aplauzele se potolesc şi soţul meu îmi dă un pupic. Cu dragoste! – Mă întreabă senin: auzi, da’ tu nu eşti născută la nouă luni? – Poftim? – Puteam să jur că eşti născută la nouă luni! – Bineînţeleds că sunt născută la nouă luni! -Şi atunci de ce te-ai ridicat în picioare? – Ca să fac unu’ la unu’, iubire! Preferai să-ţi rup un picior? – Mami, ai băut ceva? – Doar apă plată cu lămâie! – Şi dacă nici nu eşti născută la şapte luni şi nici nu te-ai pilit de ce te-ai ridicat? – Dar, tu de ce te-ai ridicat, dragule? – Da’ ce, tu nu ştii că sunt născut la şapte luni? – Poţi să-mi spui cam ce are sula cu prefectura? – De ce vorbeşti urât, nu-i stilul tău? Nu înţeleg de ce eşti supărată! – Pentru că preferam să-mi spui în alt context că m-ai înşelat. – Sigur n-ai băuit nimic? Cum să te înşel? – Atunci de ce te-ai ridicat iubire în picioare, când a întrebat orchestra cine şi-a înşelat nevasta? – Eu? M-am ridicat numai la aprilie şi la cine s-a născut la şaste luni! N-am înţeles de ce te-ai ridicat tu că doar eşti născută la nouă luni! Dar, ai văzut ce special este soţul tău? Din atâta popor sunt singurul născut la şapte luni şi m-au aplaudat toţi! Dar şi pe tine… Ciudat… Vine mirasa şi ne ia la rost: Măi zdruncinaţilor! Mă aşteptam la oricare de aici dar, nu la voi! Jumătate din nuntaşi trebuiau să fie în picioare! Dar, voi? Amicul de la masă cu care soţul meu dezbătuse intens toata seara politică internaţională explică zâmbind: – Lasă-l dragă, că a dansat pe muzica proprie pe care o ştie din tabără, de când era pionier. Este născut la şapte luni! Mireasa, fără să priceapă speţa, pleacă la altă masă zicând peste umăr: sunteţi sonaţi cu toţii! Altădată nu vă mai pun băutura pe masă! Ţăcăniţilor!

0.000000 0.000000

--------------------------------------------------------------------------------

About this entry

You’re currently reading “CINE ŞI-A ÎNŞELAT NEVASTA, HAI SUS, HAI SUS, HAI SUS!,” an entry on DoinaPopescu's Blog

DECÂT GHEBOS, MAI BINE NEBUN

Se înnoptase vârtos. Cerul prădat de stele, arăta ca o coală de sugativă, pătată de cerneală sinilie. Luna plină, palidă şi încercănată, rânjea obscen, ca o codoaşă parşivă când îşi capătă arginţii. Îi era bine. Câştigase 720000 de franci, şi clinica mergea grozav. Kefra opera nemţi cu bani la foc automat, iar planul pus la cale cu Borin, anunţa milioane grele, cu efort subţire. Iar din bâzdâcul lui Edith cu săpunurile ieşeau lunar o roabă de bani. Se extinsese şi la pastă de dinţi, şi producea şi apă de gură. Contractul cu armata crescuse de 10 de ori în valoare. Distribuţia se întinse şi la internate şi hoteluri. Pe muierea asta o ducea capul, nu glumă!


Doar că în scutece nu se mai întâlniseră niciodată. De la împuşcătura ticălosului de Meyer, se pare că nu i se mai scula, neam. Se întreba dacă nu era Edith de vină, că nu îl mai atrăgea. Privirea tăioasă şi spiritul ei critic, îl tuflea de fiecare dată. Era o singură cale să afle. O prostituată ieşea din discuţie, fiindcă obsesia lui pentru curăţenie îl inhiba. Din liceu, când colegii lui se duceau înfriguraţi la un bordel ieftin de mahala, el zicea pas, văzând în prostituate doar latrine publice. Şi ciudatul ăsta de Borin Alois, ce imbecil!. În afară de armata de metrese, pe care o întreţinea cu mare cheltuială, bălea după toate curvele stridente prin şantanuri, şi-şi petrecea viaţa, mai mult cu dânsa-n băţ şi cu izmenele la glezne. De mult pusese ochii pe Lida. Fusese ziua ei liberă. Numai de nu s-o fi culcat, sau mai rău, să nu fie călare cu vreun golan. Locuia într-un apartament cochet, într-o anexă izolată în spatele clinicii. Frumoasă şi focoasă, asta îl va scula şi din morţi!

O găsi singură, abia ieşită de sub duş, uscându-şi părul cu un prosop moale. Aburul îi rumenise obrajii, şi pielea mătăsoasă avea o coloraţie superbă. Îi zâmbi cu dinţii ei frumoşi, părând fericită că îl vede. Dobritza întoarse cheia în uşă, cu o mişcare febrilă, şi tăbărî pe ea, fără nicio introducere.

Lida, fierbinte şi pisicoasă, se lăsă în voia lui, de parcă-l aştepta.

– Ce dracu’! Intră mai mult în mine decât în toanta asta! Curvă de doi lei, nu eşti în stare de nimic! Credeam că eşti în stare! Cum să mi se scoale, când stai capră, la toţi derbedeii târgului! Barem, ţi-a scăpat vreunul? Sigur că nu, te-ai întins cu toţi, vită încălţată! Poate iau vreo boală de la tine, scârbă ordinară! Ştefan şuiera şi gâfâia în zadar, ca un ceainic rusesc, ce dădea în clocot. Neputinţa lui era totală. To-ta-lă! Şi, acum, uite că tâmpita asta îi ştia secretul. De umilinţă şi furie o strânse de gât, până o simţi cârpă moale. O privi îndelung cât era de frumoasă şi se miră, cât de repede murise. Se simţea puternic şi stăpân pe situaţie, dar puţin ostenit. O împinse pe covor, şi se lungi pe pat.

Gândul i se duse la Luiza, fata directorului şcolii. Era spre sfârşitul clasei a şaptea, şi primăvara le dădea hormonii în clocot. Toţi băieţii vorbeau numai de fete, şi de fantezii deocheate. Toţi îl tachinau, că nu are nici o iubită. Era cel mai bun din clasă la învăţătură, dar era terorizat de coşuri, prea slab, înalt şi adus de spate ca un cocostârc. Ca să iasă deasupra, se grozăvi că iubita lui secretă este Luiza, frumoasa blondă pistruiată, pe care o plăceau toţi. Începuseră să îl privească, unii cu admiraţie, alţii pieziş şi cu invidie ascunsă, ca pe un mascul periculos. Mai erau două săptămâni până la Balul Primăverii şi parcă dăduse strechea în toţi. Vorbeau măscări şi se lăudau cu aventuri închipuite şi furtunoase partide de amor şi probabil asta le mai estompa complexele. Era în curtea şcolii cu toţi băieţii şi Luiza trecu zveltă pe lângă ei. El îşi umflă pieptul băţos. Doar trecea iubita lui secretă!

Cornel, un derbedeu chipeş şi plin de tupeu, repetent a doua oară, îi ţinu calea Luizei:

– Luiza, este adevărat, că tu eşti iubita secretă a lui Dobritza?

Luiza îi cuprinse cu privirea poznaşă, flutură genele lungi, care îi dădeau atâta farmec şi rosti răspicat:

– Dacă Dobritza e tocilarul ghebos dintr-a şaptea, piei drace! Şi Luiza se îndepărtă râzând.

Hohotele ticăloşilor, unele grohăite, altele stridente, l-au urmărit până acasă. A alergat năuc, într-un suflet, direct în spatele coşarului, şi-a lipit călcâiele şi umerii de perete şi cu cartea de latină pe cap, a mers până târziu în noapte. Aşa şi-a petrecut fiecare moment liber din zi, luni în şir, cu voinţă încrâncenată, până şi-a corectat mersul. A început să se supravegheze şi nu a mai mers niciodată ghebos. Cum venea de la şcoală, punea cartea pe cap, pleca în poziţie corectă de la coşar şi trecea de grădina de legume, traversa via, straturile de lucernă, trecea de căpiţe, sărea pârleazul de la marginea gospodăriei lor şi trecea pe izlazul satului, fără oprire şi fără să scape cartea de latină din cap. Când îşi lua seama, cerceta speriat, să nu-l vadă careva, să nu ajungă în gura satului.

Fiind cel mai bun din clasă la învăţătură, directorul îi făcu onoarea, să îl ia în cancelarie, staroste, de ajutor la corectat tezele la română, celor din clasele mai mici. Toţi râvneau să ajungă staroste, dar norocosul era unul singur. Pentru Dobritza, era onoarea maximă ce putea să o capete în şcoală. Terminând corectatul, merse cu directorul în clasă, să împartă tezele şi să comunice elevilor notele. Călca apăsat în urma directorului, simţindu-se cu adevărat important. Intrând în clasă, stupoare. Toţi şcolarii, cu cărţile pe cap într-o linişte deplină, într-un du-te-vino prin clasă, de ziceai că-s apucaţi. Directorul, îşi scoase ochelarii tacticos, şi vorbi cu glas abia stăpânit.

– Poate cineva să-mi explice degrabă, ce ritual satanic se petrece aici ? Elev Dima, spune tu!

– Domnule director, ora următoare avem teză grea la matematică şi ne băgăm lecţiile în cap.

– Îmi zici mai pe scurt cum vine asta? Directorul era la limita răbdării.

– Cel mai bun la învăţătură, din clasa a şaptea este elevul Dobritza. Şi el aşa îşi bagă lecţiile în cap, în fiecare zi, prin grădină şi pe izlaz, ore în şir. Vrem şi noi să luăm note mari la matematică şi ne-am luat după el.

Directorul se întoarse siderat.

– Este adevărat, elev Dobritza?

Acuma decât ghebos, mai bine nebun. Cum era să se umilească într-atât, şi să aducă vorba de gheb? Recunoscu cu nod în gât şi glas alb-pierit.

– Adevărat, domnule director!- zise Dobriza încercând să-şi ţină curajul.

– Dobritza, m-ai dezamăgit definitiv! Nu mă mai pot baza niciodată pe tine! Nu meriţi să fii staroste, elev Dobritza! Nu credeam să fi un ţicnit de doi bani… Barbu îţi va lua locul. Şi îi întoarse spatele cu dispreţ făţiş.

Nenorocirea era deplină! Nu ştia să fi încercat umilinţă mai mare, niciodată în viaţă. Şi toate, stârnite numai de scârba de Luiza. Se visă cum o strânge de gât. Ar fi vrut să o pună să-şi ceară iertare în genunchi dar, era atât de plăcut să-i zdrobească gâtul fragil în mâinile lui puternice, că nu se mai putea opri. Lacrimile fetei i se prelingeau pe mâini şi el strângea mai tare şi mai tare, strivind oscior după oscior, până fata dispăru cu totul între palmele sale.

Se trezi târziu, în faptul nopţii, odihnit şi înviorat. Ascultă cu atenţie mişcările nopţii. Linişte desăvârşită!

O cără pe Lida la automobil, uşoară fulg şi o azvârli neglijent în portbagaj.

Pentru o clipă, jarul unei ţigări înţepă noaptea, dar nu-i luă seama.

Precaut, merse cu farurile stinse, până la anexele din spatele gaterului şi, cu manivela autoturismului sfărâmă lacătul. Căută între scule un hârleţ şi îl luă în portbagaj. Trase uşa cât să nu stea dată de perete şi să atragă atenţia. După aproape o oră de mers spre nord, opri într-o pădurice. O îngropă departe de drum, adânc şi fără grabă, apoi acoperi locul cu frunze şi crengi.

Lida şi Luiza, două stricate, le îngropase pe amândouă!

Mulţumit de treaba bine făcută, se întoarse în Geneva fără să privească în urmă. Se făcuse dimineaţă. Intră într-o cafenea şi servi micul dejun. Avea o foame de căpcăun.
 
CINE ŞI-A ÎNŞELAT NEVASTA, HAI SUS, HAI SUS, HAI SUS!

CONTABILA ŞI MARINARUL

Am doi buni amici: el marinar, ea economistă. Stăteau la televizor şi urmăreau un ansamblu de dans din Chişinău.


El, proaspăt întors din voiaj:

– Ce ţâţe poa’ să aibă moldovencele-astea, dom’le!

Ea mirată:

– Tu la astea te uiţi? Eu am numărat picioarele, le-am împărţit la doi şi am calculat numărul dansatorilor, am adăugat impresarul, coregraful , regizorul de scenă, regizorul de sunet şi toţi auxiliarii, închirierea camionului pentru recuzită şi am calculat cât i-a costat pe ăştia turneul în România şi cât ar fi un cost cinstit al biletelor!

Le zic: mă, ori sunteţi ţicniţi, ori faceţi bancuri cu noi!