DECÂT GHEBOS, MAI BINE NEBUN

Se înnoptase vârtos. Cerul prădat de stele, arăta ca o coală de sugativă, pătată de cerneală sinilie. Luna plină, palidă şi încercănată, rânjea obscen, ca o codoaşă parşivă când îşi capătă arginţii. Îi era bine. Câştigase 720000 de franci, şi clinica mergea grozav. Kefra opera nemţi cu bani la foc automat, iar planul pus la cale cu Borin, anunţa milioane grele, cu efort subţire. Iar din bâzdâcul lui Edith cu săpunurile ieşeau lunar o roabă de bani. Se extinsese şi la pastă de dinţi, şi producea şi apă de gură. Contractul cu armata crescuse de 10 de ori în valoare. Distribuţia se întinse şi la internate şi hoteluri. Pe muierea asta o ducea capul, nu glumă!


Doar că în scutece nu se mai întâlniseră niciodată. De la împuşcătura ticălosului de Meyer, se pare că nu i se mai scula, neam. Se întreba dacă nu era Edith de vină, că nu îl mai atrăgea. Privirea tăioasă şi spiritul ei critic, îl tuflea de fiecare dată. Era o singură cale să afle. O prostituată ieşea din discuţie, fiindcă obsesia lui pentru curăţenie îl inhiba. Din liceu, când colegii lui se duceau înfriguraţi la un bordel ieftin de mahala, el zicea pas, văzând în prostituate doar latrine publice. Şi ciudatul ăsta de Borin Alois, ce imbecil!. În afară de armata de metrese, pe care o întreţinea cu mare cheltuială, bălea după toate curvele stridente prin şantanuri, şi-şi petrecea viaţa, mai mult cu dânsa-n băţ şi cu izmenele la glezne. De mult pusese ochii pe Lida. Fusese ziua ei liberă. Numai de nu s-o fi culcat, sau mai rău, să nu fie călare cu vreun golan. Locuia într-un apartament cochet, într-o anexă izolată în spatele clinicii. Frumoasă şi focoasă, asta îl va scula şi din morţi!

O găsi singură, abia ieşită de sub duş, uscându-şi părul cu un prosop moale. Aburul îi rumenise obrajii, şi pielea mătăsoasă avea o coloraţie superbă. Îi zâmbi cu dinţii ei frumoşi, părând fericită că îl vede. Dobritza întoarse cheia în uşă, cu o mişcare febrilă, şi tăbărî pe ea, fără nicio introducere.

Lida, fierbinte şi pisicoasă, se lăsă în voia lui, de parcă-l aştepta.

– Ce dracu’! Intră mai mult în mine decât în toanta asta! Curvă de doi lei, nu eşti în stare de nimic! Credeam că eşti în stare! Cum să mi se scoale, când stai capră, la toţi derbedeii târgului! Barem, ţi-a scăpat vreunul? Sigur că nu, te-ai întins cu toţi, vită încălţată! Poate iau vreo boală de la tine, scârbă ordinară! Ştefan şuiera şi gâfâia în zadar, ca un ceainic rusesc, ce dădea în clocot. Neputinţa lui era totală. To-ta-lă! Şi, acum, uite că tâmpita asta îi ştia secretul. De umilinţă şi furie o strânse de gât, până o simţi cârpă moale. O privi îndelung cât era de frumoasă şi se miră, cât de repede murise. Se simţea puternic şi stăpân pe situaţie, dar puţin ostenit. O împinse pe covor, şi se lungi pe pat.

Gândul i se duse la Luiza, fata directorului şcolii. Era spre sfârşitul clasei a şaptea, şi primăvara le dădea hormonii în clocot. Toţi băieţii vorbeau numai de fete, şi de fantezii deocheate. Toţi îl tachinau, că nu are nici o iubită. Era cel mai bun din clasă la învăţătură, dar era terorizat de coşuri, prea slab, înalt şi adus de spate ca un cocostârc. Ca să iasă deasupra, se grozăvi că iubita lui secretă este Luiza, frumoasa blondă pistruiată, pe care o plăceau toţi. Începuseră să îl privească, unii cu admiraţie, alţii pieziş şi cu invidie ascunsă, ca pe un mascul periculos. Mai erau două săptămâni până la Balul Primăverii şi parcă dăduse strechea în toţi. Vorbeau măscări şi se lăudau cu aventuri închipuite şi furtunoase partide de amor şi probabil asta le mai estompa complexele. Era în curtea şcolii cu toţi băieţii şi Luiza trecu zveltă pe lângă ei. El îşi umflă pieptul băţos. Doar trecea iubita lui secretă!

Cornel, un derbedeu chipeş şi plin de tupeu, repetent a doua oară, îi ţinu calea Luizei:

– Luiza, este adevărat, că tu eşti iubita secretă a lui Dobritza?

Luiza îi cuprinse cu privirea poznaşă, flutură genele lungi, care îi dădeau atâta farmec şi rosti răspicat:

– Dacă Dobritza e tocilarul ghebos dintr-a şaptea, piei drace! Şi Luiza se îndepărtă râzând.

Hohotele ticăloşilor, unele grohăite, altele stridente, l-au urmărit până acasă. A alergat năuc, într-un suflet, direct în spatele coşarului, şi-a lipit călcâiele şi umerii de perete şi cu cartea de latină pe cap, a mers până târziu în noapte. Aşa şi-a petrecut fiecare moment liber din zi, luni în şir, cu voinţă încrâncenată, până şi-a corectat mersul. A început să se supravegheze şi nu a mai mers niciodată ghebos. Cum venea de la şcoală, punea cartea pe cap, pleca în poziţie corectă de la coşar şi trecea de grădina de legume, traversa via, straturile de lucernă, trecea de căpiţe, sărea pârleazul de la marginea gospodăriei lor şi trecea pe izlazul satului, fără oprire şi fără să scape cartea de latină din cap. Când îşi lua seama, cerceta speriat, să nu-l vadă careva, să nu ajungă în gura satului.

Fiind cel mai bun din clasă la învăţătură, directorul îi făcu onoarea, să îl ia în cancelarie, staroste, de ajutor la corectat tezele la română, celor din clasele mai mici. Toţi râvneau să ajungă staroste, dar norocosul era unul singur. Pentru Dobritza, era onoarea maximă ce putea să o capete în şcoală. Terminând corectatul, merse cu directorul în clasă, să împartă tezele şi să comunice elevilor notele. Călca apăsat în urma directorului, simţindu-se cu adevărat important. Intrând în clasă, stupoare. Toţi şcolarii, cu cărţile pe cap într-o linişte deplină, într-un du-te-vino prin clasă, de ziceai că-s apucaţi. Directorul, îşi scoase ochelarii tacticos, şi vorbi cu glas abia stăpânit.

– Poate cineva să-mi explice degrabă, ce ritual satanic se petrece aici ? Elev Dima, spune tu!

– Domnule director, ora următoare avem teză grea la matematică şi ne băgăm lecţiile în cap.

– Îmi zici mai pe scurt cum vine asta? Directorul era la limita răbdării.

– Cel mai bun la învăţătură, din clasa a şaptea este elevul Dobritza. Şi el aşa îşi bagă lecţiile în cap, în fiecare zi, prin grădină şi pe izlaz, ore în şir. Vrem şi noi să luăm note mari la matematică şi ne-am luat după el.

Directorul se întoarse siderat.

– Este adevărat, elev Dobritza?

Acuma decât ghebos, mai bine nebun. Cum era să se umilească într-atât, şi să aducă vorba de gheb? Recunoscu cu nod în gât şi glas alb-pierit.

– Adevărat, domnule director!- zise Dobriza încercând să-şi ţină curajul.

– Dobritza, m-ai dezamăgit definitiv! Nu mă mai pot baza niciodată pe tine! Nu meriţi să fii staroste, elev Dobritza! Nu credeam să fi un ţicnit de doi bani… Barbu îţi va lua locul. Şi îi întoarse spatele cu dispreţ făţiş.

Nenorocirea era deplină! Nu ştia să fi încercat umilinţă mai mare, niciodată în viaţă. Şi toate, stârnite numai de scârba de Luiza. Se visă cum o strânge de gât. Ar fi vrut să o pună să-şi ceară iertare în genunchi dar, era atât de plăcut să-i zdrobească gâtul fragil în mâinile lui puternice, că nu se mai putea opri. Lacrimile fetei i se prelingeau pe mâini şi el strângea mai tare şi mai tare, strivind oscior după oscior, până fata dispăru cu totul între palmele sale.

Se trezi târziu, în faptul nopţii, odihnit şi înviorat. Ascultă cu atenţie mişcările nopţii. Linişte desăvârşită!

O cără pe Lida la automobil, uşoară fulg şi o azvârli neglijent în portbagaj.

Pentru o clipă, jarul unei ţigări înţepă noaptea, dar nu-i luă seama.

Precaut, merse cu farurile stinse, până la anexele din spatele gaterului şi, cu manivela autoturismului sfărâmă lacătul. Căută între scule un hârleţ şi îl luă în portbagaj. Trase uşa cât să nu stea dată de perete şi să atragă atenţia. După aproape o oră de mers spre nord, opri într-o pădurice. O îngropă departe de drum, adânc şi fără grabă, apoi acoperi locul cu frunze şi crengi.

Lida şi Luiza, două stricate, le îngropase pe amândouă!

Mulţumit de treaba bine făcută, se întoarse în Geneva fără să privească în urmă. Se făcuse dimineaţă. Intră într-o cafenea şi servi micul dejun. Avea o foame de căpcăun.
 
CINE ŞI-A ÎNŞELAT NEVASTA, HAI SUS, HAI SUS, HAI SUS!