Citeşte romanele Comisia ZÜRICH şi DUMNEZEU ERA-N VACANŢĂ, autor DOINA POPESCU-BRĂILA

 

Loading...
.
Create your own banner at mybannermaker.com!

luni, 28 iunie 2010

Uite cine face sex

Lângă biroul meu este o farmacie amenajată într-un apartament de bloc . Cu vreo trei-patru ani în urmă, intru să iau o reţetă. Spaţiu de la tejghea la uşă, cam un metru jumate. Mă aşez la rând după un domn în vârstă care mirosea bine a moş.


Când ajunge la tejghea izbugneşte nervos:-Da’ pleacă duduie din sufletul meu, că poate vreau să comand ceva special şi mă jenez de dumneata. Eu am trăit în străinătate şi lumea stătea civilizat, la trei metri în spate. Românie de rahat!

-Domnule, îmi cer scuze, dar trei metri în spate aici înseamnă să mă duc în staţia de autobuz. Cumpără liniştit ce doreşti că nici nu te cunosc, nici la medicamente nu mă pricep dincolo de aspirină şi algocalmin.

-Da’ poate vreau să comand Viagra!

-Ei, în cazul ăsta ar trebui să fii mândru, domnule, nu să te ascunzi! Angajatul meu de 26 de ani s-a dus la Revelion c-o blondă periculoasă şi când l-a tras blonda în altă cameră şi-a sărit pe el s-a scuzat că… e prea frig…

Brusc înveselit, cetăţeanul comandă 4 cutii de Viagra.

-Mă scuzaţi, dar Viagra se cumpără cu pastila, că-i 300000 de lui( adică 30 de lei, dar încă erau banii vechi).

-Duduie, ştiu cât este dar vreau 4 cutii, să fie, fiindcă mi-e jenă să cumpăr mereu şi vânzătoarele mă iau la mişto.

-Dar n-am atât de multe poate vreo 2 cutii şi ceva.

Nu ştiu câte a luat până la urmă dar a plătit vreo 6 milioane. Eu am făcut reţeta şi cum virilul se deplasa cu paşi mărunţei, târându-şi cu greu băşinile, cum se spune în popor, aproximativ discret i-am scos pe toţi din firmă să vadă fenomenul. Un tip şi-a făcut milă de el şi l-a luat de braţ ajutându-l să traverseze.

În week-end mă vizitează o prietenă şi-i povestesc. Rămâne consternată:

-Draga mea, eu am 36 de ani şi fac amor de două ori pe an! Deja i-am zis şi soacră-mi că nu mai suport!

-Şi soacră-ta ce-a zis?

-Că nu-i problemă, că nici ea nu mai face de vreo două luni, că moşu-i greu şi-o dor picioarele!

duminică, 20 iunie 2010

Necazurile copilăriei

În fiecare an, vara, mama-mi dădea nişte sacoşe de pânză cât mine de mari încărcate cu zahăr, orez, ulei şi câte şi mai câte şi mă trimetea la ţară.


Se lăcomea să pună cât mai multe, bucuroasă de trăinicia sacoşei fără să-i treacă prin cap că-mi smulge mâinile din umeri. Eu nu comentam de frică să nu mă trimită la Satana, bunica teroristă din partea tatălui, de la Stăncuţa.

Fiind isteaţă, ştiam drumul: cu autobuzul 4 până la gară, de la gară la autogară pe jos preţ de o staţie şi, de acolo îmi cumpăram juma de bilet iar cu o cursă tutuca până la Cotu-Lung.

Dar, în fiecare an eu şi bunica aveam un secret. Fiind mititică, în fiecare an sacoşa din stânga, piatră de moară ca şi cea din dreapta de altfel, o plezneam de-o bordură foarte înaltă din autogară şi spărgeam borcanul de 800 de grame cu gem de vişine. Bunica arunca gemul şi cioburile, spăla sacoşa şi nu ne ştia nici vântul nici pământul. Mereu eram bucuroasă că salvam sticla de ulei din dreapta fiindcă dacă năclăiam sacoşa de ulei eram prinse.

Cum spuneam şi în povestea “De-a râsul calului”, obsesia mea de-a călări se transformă în boală grea.

Unchiul meu, Beleaua era una din vedetele satului, având o pereche de cai frumoşi la căruţă. Cum în sat nu avea nimeni maşină, culmea tehnologiei era trăsurica preşedintelui CAP, şareta lui nea Sava, brigadierul de la vaci şi cele trei căruţe din care una a lui Beleaua.

Caciorât la suflet, Beleaua mă înjura din zori că-i mănânc pâinea de pomană şi când nevastă-sa, tanti Vasilica, femeie blândă şi de omenie îmi punea o cană de lapte dimineaţa, venea şi mi-o bea el zicând că nu merit nimic fiindcă mama se distrează la oraş şi m-a trimis pe capul lui să-i aduc sărăcia la uşă.

Nici eu nu aveam gura cusută şi-i ţineam piept, fiindcă mama mă trimetea la bunica, nu la el, cu nişte sacoşe mai mari decât mine şi ar fi fost de-ajuns să hrănească un cârd de copii ca mine- 21 de kile bucata- cât o oaie de contract cum zicea văru’ Enache. Dar el, Haplea, venea la bunica şi rădea tot din primele două zile şi de răutate şi lăcomie mă înjura toată ziulica.

Pe la el trebuia să mă duc de cele mai multe ori la clacă, fiindcă avea o boierie-n el şi mereu avea nevoie de un argat fără simbrie, ba la căpiţe, ba la ciocănei ori lucernă. Cu tanti Vasilica mă duceam de drag la vânturat grâul sau la vaci să dau apă şi mâncare. Tanti Vasilica, ştiindu-l neam prost, îmi punea o cană de lapte-n faţă şi după ce o bea ticălosul, se uita după el până se pierdea în grădină sau se liniştea colbul din uliţă dacă pleca cu căruţa. Apoi scotea din masă- aşa zicea ea la dulapul cu vase pe care se mânca- scotea altă cană cu lapte sau o farfurie de lapte cu colărezi. Mâncam plângând.

Deci, cum ziceam, am aşteptat să-l prind în toane bune pe Beleaua şi l-am rugat să mă înveţe să călăresc.

M-am ales cu alt poptop de-njurături şi, iute de picior cum eram, am şters-o repejor, că nebunul vroia să-nmoaie biciul pe mine.

Căutând o cale să călăresc, într-o zi, când toată lumea era ocupată cu mulsul vacilor dădu norocul peste mine. Între grajduri, pari strâmbi delimitau nişte ţarcuri unde erau scoase vacile la aer. Ţarcurile erau delimitate cu alţi pari în ţarcuri mai mici, fiindcă vacile, viţeluşii şi taurii stăteau în incinte separate. Într-un ţarc, spre norocul meu erau doi mânji. Dintr-o dată-mi era clar. Un copil atât de mic trebuia să călărească un mânz. Eram sigură că şi mânjii au chef de joacă şi se vor bucura se ne-mprietenim.

Nu era nimeni să mă vadă aşa că am sărit veselă împrejmuirea de pari, am trecut de o curticică, mai aveam una şi eram lângă mânji.

Oops! Săr, înaintez vreun metru jumate, poate doi şi belea! De la ploaie şi urina vitelor, zona era ca o mlaştină şi m-am afundat brusc până la chiloţi. Eram prinsă-n capcana urât mirositoare. Am strigat până am ameţit, am dat din mâini dar toată lumea mulgea vacile şi nu mă auzea nimeni. Când disperarea era la apogeu şi capul mă durea de la atâta ţipat, un taur pe care nu-l văzusem până atunci se ridică din curticica în care eram şi eu venind spre mine. Strigam din ce în ce mai panicată, când văd că taurul se opreşte şi mugeşte furios. Simţise şi el că se scufundă şi probabil era frustrat. Era clar că dacă încerca să se apropie se va afunda şi el dar frica nebună mă făcea să strig şi mai tare.

După un timp, cât mă priveam ochi în ochi cu taurul, eu ţipând spre iritarea lui, el mugind spre groaza mea, a apărut Şoşu.

Şoşu, bâlbâitul satului, care trăia ca cel mai sărac într-un sat de săraci, la marginea cătunului, având nevastă pe Fonfăita şi mare avere un măgar şi o colibă fără gard, veni şi-mi făcu vesel cu mâna apoi plecă. Socoteam că a plecat după ajutoare dar nu mă puteam linişti căci privirea ucigaşă a taurului mă umplea de disperare.

După o vreme am priceput că mintea Şoşului era prea odihnită să priceapă speţa mea şi-mi pierdui speranţa-n ajutor din partea lui.

Din puţinele mele puteri mă apucai să strig iar. La o vreme, o vădană ştiută de Curva satului, expresie care-mi suna rău chiar dacă nu ştiam ce-nseamnă, dădu cu ochii de mine şi nu se mai opri din râs. Pe cât râdea ea de tare, pe-atât mi se înteţea mie plânsul!

Se-ndură să strige:

-Fa, Vasilicî, fa, fetişoara asta di Brăilî-i toatî-n câcat fa! Ia di scoati-o c-o mănâncî turbăciunea ista di taur balţat!

Încet încet, femeile din grajduri veniră în roiuri şi pun-te pe râs! Ele râdeau să se prăpădească, eu plângeam de nu mai aveam aer şi tanti Vasilica, la care-mi era toată speranţa nicăieri.

Când îşi făcură ţaţele porţia de râs, apăru şi tanti care fusese-n biroul veterinarului, o încăpere coşcovită în grajd, puţind ca vai de lume dar în care era un preţios microscop.

Îşi puse mâinile-n cap şi-mi întinse o cobiliţă ca să mă ţin de ea ca să mă extrag. Oricine s-ar fi aventurat să mă scoată ar fi păţit ca mine şi femeile vociferau neputincioase fiindcă nu era chip să mă extrag din noroi doar ţinându-mă de cobiliţă.

Taurul fu mânat în alt ţarc de unde mugea şi-mi arunca priviri ucigaşe.

După vreo jumate de ceas de încercări, când teama mi se risipise dar plângeam de umilinţă şi necaz, veni maşina ICIL-ului şi lumea mă abandonă ca să măsoare laptele şi să-l dea în primire. Meditând la o soluţie de a ieşi din rahat şi la propriu şi la figurat, îmi încolţi o idee. Când s-a întors cârdul de muieri hlizite planul era gata. Le-am zis să scoată una din uşile duble de la grajd din balamale, treabă de altfel simplă, uşile de grajd fiind numai nişte scânduri însăilate şi să o pună ca un podeţ peste mocirla vâscoasă ca femeile să se poată apropia de mine.

În câteva minute eram scoasă pe uscat dar scânceam necăjită fiindcă nămolul cleios amestecat cu rahat şi pişălău de vacă îmi făcuse nişte pantalonaşi oribili şi cucoanele delicate care râneau la coada vacii o făceau pe sensibiloasele şi pufneau deranjate de duhoarea pe care-o emanam.

Tot tanti Vasilica m-a scos la vopsea, frecându-mă cu paie pe picioare şi spălându-mă cu apa din vreo trei balerci. Tenişii şosetele, patalonaşii scurţi şi chiloţii au ajuns în balercă la-nmuiat. În curul gol şi departe să miros a primăvară am alergat într-un suflet prin grădini, prin spatele caselor până la bunica acasă unde am intrat direct în copaia de lemn şi m-am spălat cu săpun de casă.

Bunica a fiert pelin, fruze de nuc, muşeţel, coada calului şi tot felul de cozi şi m-am spălat îndelung ca să mă dezinfectez şi să scap de miros, apoi m-a frecat cu nişte flori sălbatice direct pe picioare şi m-a băgat iar într-o fiertură până am scăpat de mirosul iute.

Cum niciun adulter şi nicio înmormântare nu tulbură liniştea satului, până vara următoare cotulungenii aveau ce trăncăni. Dar, peste tabăra batjocoritorilor, fericiţi că au de ce “se râde”, acum mai apăruse una, destul de numeroasă, a celor care reţinuseră ideea copilului de 21 de kile,-cât o oaie de contract,- de-a ieşi din rahat cu ajutorul uşii de la grajd.

CINE EŞTI, DOMNULE AGHIUŢĂ?

Mergeam cu trenul şi în compartimentul încins era un tânăr student năpădit de hormoni, o puştoaică nostimă care-l ignora teatral şi un popă de ţară, gras şi transpirat, după accent din părţile Galaţiului.

Tânărul înciudat că puştoaica nu-l bagă în seamă îl înghesuia pe sărmanul popă cu întrebări de teologie. Părinţelul probabil că moştenise parohia, ori în tinereţe doar prinsese muşte cu Ceaslovul, fiindcă se vedea clar că întrebările studentului îl cam depăşesc.
-Părinte! Este penibil că Paştele şi Învierea Domnului se sărbătoresc separat la ortodocşi şi catolici, ca şi când Mântuitorul ar fi murit cu repetir, ca să le facă pe plac unor derbedei de episcopi şi patriarhi cu sete de putere. Ca preot, convinge-mă că Mântuitorul a făcut manevra de două ori ca să împace orgoliile tuturor!
-Fiule, astilea le-au rânduit sfinţii părinţi în vremuri vechi, nu niscai calici… zicea părinţelul moale.
-Când în vremuri vechi, părinte, când?
-Eh, pe la sfintili sinoadi!
-Adică când?-nu se lăsa studentul zâmbind sadic şi superior.
-Ei, nu te născusei nici mătăluţî, nici eu, pacatili meli…
-Nici Ştefan cel Mare, nici Mircea cel Bătrân, părinte!
-Ei, nici aşa di diparti!-zice preotul nesigur.
-Ba încă şi mai şi! Marea Schismă a fost la 1054!-zicea tânărul trăgând cu ochiul spre puştoaică.
-Hai, hai, cî te-ai încins la şagî! Parcă poa’ sî ştie cineva ceasurili vechi. Cini crezi cî avia atâta minti-n vremia aia să le zapisuiascî pi toati celea. Le-a mai scris unii din cap mai acuşa vremi şî mai şăguieşti, da’ aşa le-am prins şî aşa li ducim, ci vrei, mata? Io, un popî di ţarî sî fac rost şi legi nouî la Mitropolii?
Fata rumega o gumă obosită privind fără interes pe geam, dar ignorând total discuţiile.
Părintele scotea o batistă aproximativ curată şi se ştergea metodic pe faţă, gât şi ceafă.
-Părinte dar Domnul Aghiuţă cine-i?
-Satana, cini vrei să fii!- zice popa vădit iritat.
-Părinte, dar am învăţat la şcoală că Aghiţă este moştenit de la daci!
-Da’ putea să ne lase şi ei ceva mai acătării moştenire, nu taman un drac!
-Dar, părinte, pe Satana şi pe Draci îi avem din creştinism. Aghiuţă nu poate să fie drac că e prea bătrân!
-Oof, ce mă dor şelili şi butucile istea de pişoari şi mătăluţî mă omori cu dracii ceia! Mai sloboadi-mă, nepoati!
-Părinte, ştii că mahomedanii o venerează pe Fecioara Maria?
-Pâi s-o venerezi, nepoati, s-o venerezi! Acuma ce-ai avea mătăluţî împotrivî?
-Ah, dar n-am nimic împotrivă, doar că noi credem în Dumnezeu şi ei în Alah şi nu prea-s lămurit!
-Ei, da ce-i aşa di greu di nu pricepi, nepoati? Acuma că-i zici Dumnezeu ori Alah, vezi bini cî-i tot un drac!
Părintele scoase iar batista şi repetă ritualul de anihilare a broboanelor de transpiraţie în timp ce eu şi tânărul nu mai aveam aer de râs. Puştoaica, zâmbind subţire se hotărî în sfârşit să intre în vorbă:
-Părinte, aveam de gând să mă mărit cu-n preot dar văd bine că ori un popă ori derbedeul ăsta de student cu gura mare tot un drac! Şi tu, tocilarule, nu mai necăji omu’ ca să mă impresionezi pe mine! Hai pe culoar la o ţigare!
Părintele mă privi nedumerit:
-Ha? Nepoata asta îndrăzneaţî oari pi mini m-o făcut drac?

Dacă ţi-a plăcut PROZA mea AFURISITĂ, citeşte şi povestirile din ciclul COPILUL DUNĂRII
http://doinapopescu.wordpress.com/2010/06/06/comoara-turcului/
http://doinapopescu.wordpress.com/2010/06/07/furia-nemtilor/
http://doinapopescu.wordpress.com/2010/06/09/micul-partizan/
http://doinapopescu.wordpress.com/2010/06/18/gascanul/
http://doinapopescu.wordpress.com/2010/06/18/doi-negustori/
http://doinapopescu.wordpress.com/2010/06/19/trei-parale/
 
 
 

marți, 15 iunie 2010

FARMECUL ADULTERULUI

Prin ’95 curieratul era în fază de pionierat şi singura cale de aprovizionare era pe cont propriu. Plecam împreună cu Florin pe la cinci dimineaţa şi pe la şapte eram deja în buricul Bucureştiului.
Pe atunci cârciumile lăsau de dorit şi singurul loc unde se mânca bine şi la preţuri civilizate era Shorley. La Gogoşaru se mânca binişor dar era o jale să achiţi nota. Dar la şapte dimineaţa cârciumile erau închise şi cotizam ca fraierii la Mc’ Donalds unde ne otrăveam sistematic. Apoi plecam la firma Eurom, undeva pe Dobrogeanu-Gherea şi aşteptam în maşină cam o oră jumate până se deschidea firma. La birourile de la etaj era ceva mişcare dar poarta nu se deschidea înainte de zece. Când se deschidea firma eram primiţi cu multă prietenie, ne tratau cu ceaiuri şi cafele iar eu le arătam poze cu Ingrid, bebeluşul meu de câteva luni. Relaţia noastră era mai mult decât amicală şi uneori surprindeam între angajaţii firmei priviri complice cărora nu le înţelegeam rostul. Cert este că atunci când veneau Florin şi doamna Popescu, adică noi, pentru ei era o zi specială.
Fotografiile copilului treceau din mână-n mână şi toţi aveau ceva de comentat şoptit, apoi pufneau în râs şi-şi făceau compici cu ochiul. Nu-mi băteam capul fiindcă bebeluşul era splendid şi nici cârcotaşii nu aveau cum să-i găsească niciun cusur.
Într-o zi îi prindem în inventar şi ne roagă să revenim pe seară. Era decembrie şi se pusese de ninsoare. Ne întoarcem la ora stabilită şi în timp ce Florin încărca marfa cu oamenii lor, eu aşteptam factura în birou.
Florin vine cătrănit:
-Am scăpat verigheta-n zăpadă şi o caut de juma’ de oră? Ce mă fac?
-Lasă Florine, că şi-aşa n-ai nevoie de ea!-zice doamna Silvia zâmbind insinuant.
-Cum adică n-am nevoie de ea?- se burzuluieşte Florin.

-O ai pe doamna Popescu!
-O am, o am, da’ verigheta-i verighetă!
-Oricum nu are nicio valoare!- nu se lasă doamna Silvia râzând şugubăţ.
-Doamnă, verigheta pentru mine-i foarte valoroasă!
-Sigur, gold, nici n-am zis că-i tinichea, dar recunoaşte că nu dai doi bani pe nevastă şi pe căsnicie!
-Doamnă, nu ştiu ce vreţi să spuneţi, dar pentru mine nevasta şi căsnicia sunt foarte importante!- zice Florin tot mai iritat.
-Florine, mă laşi cu gogoşile! Una la mână-i că Ingrid seamănă cu tine cap tăiat şi a doua e că dimineaţa, până deschidem firma stăm câte-o oră în birou şi vă privim pe geam cum vă giugiuliţi ca doi porumbiţei în maşină! Şi nu v-am văzut numai eu! Toată firma v-a văzut şi, nu o dată! Pentru tine, nevastă-ta, pe care-o compătimesc, nu face nici cât o ceapă degerată şi e clar ca lumina zilei că tu ai ochi doar pentru doamna Popescu! Băiatule, n-ai nevoie de verighetă, nu te mai frământa atâta! Şi ca simplu obiect de inventar, îţi cumpără şefa alta, că are de unde! Oricum, nu eşti primul angajat care se-ncurcă cu patroana dar, tu eşti chiar simpatic fiindcă te văd îndrăgostit ca un puşti!
Florin pleacă nervos să-şi caute verigheta în timp ce eu mai aveam puţin şi mă tăvăleam de râs. Ele se priveau triumfătoare.
-Doar nu s-a supărat Florin! Oricum, el s-a dat de gol de data trecută când eu am zis c-a pus şi el un picior la Ingrid şi el fără să-şi dea seama a zis că le-a pus pe amândouă. Sunteţi nişte zăpăciţi dar, vă stă chiar foarte bine împreună!- zise Silvia conciliantă încercând să dreagă busuiocul.
-Nevasta pe care-o compătimiţi atâta sunt eu!- le spun dar, nu pricepe nimeni ce zic. Repet: nevasta lui Florin sunt eu!

Nu vorbeam în străineză dar, nimeni nu pricepea! Ce-i atât de greu de priceput? Suntem căsătoriţi de vreo şapte ani! Unul cu altul! Adică eu cu Florin şi Florin cu mine!
Dacă scoteam un cârd de iepuraşi din joben şi nu i-aş fi şocat atât de rău!
Florin veni triumfător cu verigheta şi întinse Silviei buletinul: Popescu!
-Ei nu că asta-i prea de tot! E coincidenţă de nume! V-am văzut cu ochii mei când vă sărutaţi!
-Şi ce, oamenii căsătoriţi nu se sărută?
-Dacă sunt deja căsătoriţi? De ce? Unde-i hazul?
Dezamăgiţi sincer şi definitiv că suntem căsătoriţi, din acel moment au început să ne trateze cu indiferenţă. Ceaiurile, cafelele şi zâmbetele au dispărut. Relaţiile au devenit oficiale spre reci.
Nici noi n-am mai simţit nevoia să traversăm Bucureştiul şi să rupem maşina în bucăţi pe o stradă pe care parcă explodaseră bombe, ca să fim trataţi cu semiostilitate.
Acum, recunosc, căsătoria noastră a dezamăgit pe mulţi: fetele din Liceul pedagogic Bucureşti generaţiile ’86-’91 care-au suspinat după el şi l-au pierdut definitiv fiindcă l-am adjudecat eu, piloţii de la aeroclubul Clinceni fiincă m-a suflat el…
Evident, cele mai multe riduri pe chestia asta le face… soacră-mea!

marți, 8 iunie 2010

COCOŞ FĂRĂ RANDAMENT

În postarea VACANŢĂ CU VACI am scris cuvântul “randament” şi mi-am adus aminte de una bună din copilărie.


Eram la ţară şi coana Moaşa, “telectuala” satului umbla cu un cocoş sub braţ.

Un moş, trecând pe uliţă o întreabă:

-Ce faci, coană Moaşă cu cucoşul?

-Mi l-a dat Frosina lu’ Ion Albu să-l bag în probe ca să văz ce brânză face!

-Da’ cucoşu’ pestriţ ce-are?- zice moşul cu mirare.

-L-am băgat demult la supă, că nu mai dădea randament!

Mie mi-a plăcut cuvântul randament dar m-a derutat tare mult aia cu brânza: eram eu mică dar cucoş care să facă brânză, zău că nu văzusem.

M-am dus la mamaia Mihaica dar, avea ograda plină de babe, că făcea plăcinte la cuptor în bătătură şi după obicei, sătura tot satul.

Bucuroasă că pot să zic “randament” de faţă cu toată lumea, am povestit isprava cu cocoşul.

Babele, nu chiar proaste, stăteau mai bine decât mine cu neologismele şi înţelegând cam ce le povestesc s-au îndoit de râs.

Până s-au liniştit, hop şi coana Moaşa, care locuia vis-s-vis de mamaia Mihaica.

-Babelor, iar aţi tăbărât pe plăcintele lu’ ţa’ Mihaica?

-Ho, că nu te păgubim pă tine! Dă şi ea de sufletul lu’ Ilie!

-Ei, ba de-a lu bâtu, bâtica, a lu’ mamica şi-a lu’ nenica, mai slăbiţi-mă cu Ilie!-zice mamaia Mihaica, după trai urgisit cu moş Ilie, cu care fusese măritată cu sila de familie.

Coana Moaşa care se voia vedetă se bagă în vorbă:

-Uite, mi-am luat cucoş tânăr, în mare putere, că Bălţatu’…

-Ştim, ştim, nu dădea randament!- strigă babele în cor.

Eu, fără să pricep cum e cu randamentul cocoşului am povestit toată vara în sat povestea cu cucoşul şi toată lumea asculta cu gura căscată, apoi dă-i râs.

Într-o zi, hop mama, vine să mă ia acasă! Acum, ce-i drept, cât de mică, la ţară mergeam singură dar de întors, venea cineva după mine, că altfel nu mă urneam. Că cine-i ăla să-şi lase cuibul cald de bună-voie?

Îi spun şi mamei povestea cu randamentul şi mama, ca să deturneze sensul discuţiei zice către bunica:

-Mamică, da’ de unde ştie coana Moaşa de randament?

-Păi, ea-i femeie cu multă şcoală, nu ca noi! Şi abonată la revista Femeia… Şi ca să smintească urechile babelor, îşi frânge limba cu vorbe de mare boiereală: randament, ultra, evident! Da’ ea ce să zică săraca? Că a luat un cucoş plocon?

Îşi pune moţatu’ la supă şi se văicăreşte c-a rămas fără cucoş!

Acuma, ce-i un cucoş colea? Dacă coana Moaşa-ţi zice de la obraz, o laşi să-şi aleagă pintenatul. Cu vorbele-astea meşterite din reviste mi-a mâncat şi mie vreo trei frumuşei!

-Te-ai lăsat mata păcălită?- întreb eu necăjită.

-Evident!- zice bunica râzând.
 
TORENT PRESS | DOINA POPESCU BLOG | LA TANTI ELVIRA | Micul Scriitor