Citeşte romanele Comisia ZÜRICH şi DUMNEZEU ERA-N VACANŢĂ, autor DOINA POPESCU-BRĂILA

 

Loading...
.

miercuri, 31 martie 2010

TRIPTIC DIVIN

Am primit acest text la poşta redacţiei de la Ariane împreună cu o serie de fotografii superbe. 
Nu mi-am permis nicio intervenţie pe text dar am organizat fotografiile într-o mică galerie.

Tripticul Divin-Manastirile Rupestre -Corbii de Piatra, Namaiesti si Cetatuia-Negru Voda


Motto:


Da, sunt un soldat al acestui oras! Un “soldat”,inregimentat in Fortareata Bucuresti –unde timpurile astea fierbinti duhnesc, aerul incremeneste , smenarii - cu scoala sau fara- danseaza flegmatic, iar lipsa firescului e mod de viata….Sufocant! Dezertez macar pentru O ZI!


Vreau sa Respir…! Fug spre lumina… Cautandu-L!


Si mereu,prin EL, ma regasesc –e aici,, in inima MEA!” Ariane-1 August 2009





“Dezertarea” a debutat cand soarele nu sfichiuia nimicitor asfaltul si betoanele gri ale marelui oras .La orele 6:30, dimineata, alergam serpuitor pe Autostrada Bucuresti –Pitesti (nu va speriati: nu eram cu”motorul” si nici cu masina de curse -doar evitam micile “vai si dealuri” de pe autostrada, plus “smecherii” ce nu cunosc notiunea de a semnaliza, de a trece prudent de pe o banda pe alta, de a nu tripla, etc.…cred ca multi mergeau la Pitesti sa aduca “ofrande” celor ce i-au investit…cu carnetul de sofer … )


Depasim Pitestiul si relativ usor, gratie noului inel de centura, bine gandit si construit, ne indreptam spre Curtea de Arges pe DN7C.


Intram in zona de muscele si raman uimita si incantata de frumusetea zvelta a caselor argesene, de caldura cu care oamenii te indruma, de iubirea lor multicolora pentru flori . Oameni gospodari!


In fuga, permisa de viteza admisibila (si nu admisa!), imortalizez, in gand, “amprenta” orasului Curtea de Arges –oras al “regilor Romaniei” –orasul Basarabilor , cei “datatori de legi si datini” si ne indreptam spre est, spre Campulung Muscel , pana la Domnesti (aprox.22 KM) parasind drumul national (spre stanga- spre Nucsoara ). Cam dupa 11 Km ajungem in localitatea Corbi.


Si aici se intampla prima UIMIRE!


Corbii de Piatra


Un complex straniu de stanci din care straluceste izbitor de ALB , manastirea rupestra Corbii de Piatra atestata documentar in anul 1512, in fapt fiind mult mai veche ( legendele spun ca e o veche asezare dacica). Ca tipologie, apartine lumii bizantine a sec.X –specific fiind un naos si doua altare - “inrudindu-se ” cu bisericile rupestre din Capadocia. In naos, se intrezaresc, ca un alfabet uitat, picturile initiale (printre cele mai vechi picturi religioase din tara), nerestaurate inca. Semiintunericul, atmosfera stranie, te ajuta pentru o clipa –prin regresie atemporala – sa simti zbaterile vremurilor trecute, cand fiii lui Zamolxis si-au ingemanat credinta lor cu Dreapta Credinta Ortodoxa, cand , aici, in aceasta vatra Corvinestii incepeau sa-si scrie propria lor istorie - se spune ca in aceste locuri isi avea castelul Voicu Corvin, tatal lui Iancu Corvin de Hunedoara, cel ce si-a pastrat pe blazonul sau un Corb cu Crucea in cioc. Aceasta manastire a fost si loc de refugiu impotriva invadatorilor , adapostind si ocrotind “sufletele locului” .


Deasupra lacasului, incastrata in stanca tasneste spre cer o cruce alba de piatra de la 1700. Gasesc Calea si urc spre aceasta .De sus, o noua perspectiva, intreaga asezare se distinge in lumina, o casuta albastra ca din poveste chiar langa aceste stanci, iar noi carari ma fac sa parcurg intreg complexul de piatra. Am “intalnit” si flori salbatice, cu aer meridional si un drum al Pinilor si stranii sculpturi in piatra daltuite de trecerea timpului. Pe o poteca cobor spre o formatiune de roci “ravasite” de vant, iar la baza acestora, sub un tavan de piatra, in tihna si fara spaime descopar o “adunare” de cai, cu puii lor, animale simbol ale libertatii. Da aici miroase a Libertate Fara Fraie si fara Constrangeri!.


Ajung la casuta albastra. Un domn ne insoteste binevoitor (apoi am aflat ca este un profesor pensionar – iubitor de taine, mistere si legende) prezentandu-ne alte poeme ale stancilor de la Corbii de Piatra- piciorul unui urias fixat in piatra, sub cornisa muntelui, ce avea calcaiul iesit in afara si coapsa culcata ca a unui om adormit, baia din piatra , invelisul spart a unui cocon etc. Dar va las sa continuati legendele si prin imagini …


Am parasit acest loc mirific si m-am intors in comuna Domnesti indreptandu-ma spre apoi Campulung Muscel . La aprox.10 km inainte de Campulung, descopar o a doua UIMIRE, intr-o padure de fagi amestecati cu conifere:


MANASTIREA NAMAIESTI


Locul nu mai este atat de salbatic, are mai multi pelerini si vizitatori. In plus, aici se afla o comunitate inchegata de maici. Privelistea din jur este usor prea “civilizata”, dar intrand in biserica de piatra am reverberat din nou cu trecutul sacru al acestui spatiu.


Afara a inceput o ploaie incruntata, inauntru am gasit Lumina!.Si am avut parte si de o mare fericire!


Legenda spune ca Apostolul Andrei, propavaduitorul Evangheliei lui Hristos, parasind Dobrogea si indreptandu-se spre Dacia Superioara, a facut popas aici, unde se afla un templu dacic, in cautarea unui preot slujitor al lui Zamolxis, pe care sa-l Increstineze…dar grota era goala …”NEMO EST” ar fi spus Apostolul tovarasilor de drum –“Nu este Nimeni!” ( de aici si etimologia denumirii satului –Namaiesti) .Si totusi, coborand printr-un horn (actuala turla a lacasului) –Apostolul Andrei, ne-a lasat un dar minunat noua, Icoana Maicii Domnului , facatoare de minuni – pictata se spune de Sfantul Apostol Evanghelist Luca. Potrivit legendei, Maica Domnului i-a cerut acestuia sa picteze 12 astfel de icoane pentru fiecare dintre Apostoli, atunci cand vor pleca spre Propavaduire, sa aiba o astfel de icoana pentru a fi lasata acolo unde vor simti ca MERITA A FI LASATA. Pictura pe lemn, adusa din Orient, a fost acoperita de timpuri.


Maica Domnului a aparut in visul unor pastori ai locului indicandu-le spatiul unde se afla aceasta icoana asa aparand prezentul locas de inchinare si Slava. In prezent, icoana este imbracata in argint, ferecata intr-un spatiu incastrat in sticla. Toata lumina se concentreaza imprejurul acesteia, iradiind bucurie.


Si darul pentru tot ce eram in acea zi, la acea ora si in acel loc, a fost minunat…maica detinatoare a cheilor a desferecat Icoana, lasand-o spre atingere… Superba si Cu Energii de Lumina!


Am atins-o cu Veneratie si Sfiala , m-am rugat pana la lacrimi pentru toti cei pe care-i iubesc, m-am rugat sa le fie liniste zilele si drumul lin…si stiu ca m-a ascultat …Apoi am reusit sa plec impacata, pe nori.


Am parasit asezamantul monahal , in ploaie alba de vara – dar m-am sumetit -Cati oare au avut o astfel de Onoare ?…iar Dumnezeu mi-a dat un semn. Un trasnet “deget aprins de lumina” a lovit, la aproximativ 80 de metri pe unde treceam, un transformator care a sfarait pe loc (cred ca a decedat “saracul” – bine ca-i lucru!). Concluzia –“ Numai prin Umilinta gasesti treptele spre Cer “ (bun invatator , buna lectia!).


Din nou la drum spre Campulung Muscel, apoi spre Targoviste intr-o zona montana, pe Valea Dambovitei, dupa Comuna Cetateni mi se arata cea de a Treia UIMIRE :


Manastirea Cetatuia –Negru Voda


Drumul nu are nici un indicator. Trebuie sa stii de existenta acesteia, sa intrebi, sa descoperi… Si intr-un tarziu am inteles de ce…din cauza unor maini de copii, prea insistente, care trag de tine: “da-mi orice, numai da-mi ceva”.


Dupa ce treci un pod se desfasoara stranii forme de stanci si o carare care urca, nu stii cat, pana unde si ce te asteapta la sfarsitul drumului…Cat de aproape de Cer poti sa fii?.


Istoria acestui drum anevoios ce are din loc in loc cate o Troita (14 in total) imi reaminteste de Via Crucis… E mult mister si ai senzatia ca nu mai izbandesti, trebuie sa-ti dozezi Energia.
  • Primele trepte le urc cu sfiala….si apoi deslusesc o inscriptie “<<Calatorule, aminteste-ti de moarte>>” (eu chiar am simtit ca-mi dau Sufletul…acolo pe trepte!) .N-am vrut sa ma gandesc la adevarul din mesaj …dar am simtit fiori reci pe sira spinarii…
  • Curtea de interior a Manastirii un amestec de modern (prea multa …gresie si faianta !?) si vechi –si bineinteles ca am intrat in biserica veche din piatra . Aici aceeasi tainica bucurie si surpriza…in Altar se afla un Izvor de leac cu apa sfanta…) Se pare ca acest izvor miraculos incepe sa curga in fiecare an in data de 16 aprilie din spatele Sfintei Mese si se opreste pe 15 august. Preotii veneau si daruiau dramuit din aceasta apa …doar celor ce aveau norocul sa detina un recipient. Ne-am descurcat., ca tot Romanul!
Locul acesta musteste de mistere si legende, ce-ti sunt dezvaluite tainic si-n soapta de cei ce le pastreaza in memoria afectiva ….aratandu-le cu zgarcenie….


Povestea spune cae NegruVoda, pe la 1290, ar fi traversat muntele din tara Fagarasului, ar fi trecut pe aceste meleaguri si, stabilindu-se la Curtea de Arges sau la Campulung, ar fi intemeiat voievodatul.


Cetatuia ar fi construita de catre acesta pe un vechi lacas de cult dacic. Sapaturile arheologice din zona ar fi adus marturii ale existentei culturii dacice aici, in varf de munte.


O alta poveste spune ca manastirea are doua altare: unul ortodox si unul catolic, acesta din urma fiind sapat de Marghita , sotia lui Negru Voda, pentru a fi aproape de sotul sau, de religie ortodoxa si de a se inchina alaturi de acesta.


Am urcat in varful stancii de la manastire spre Troita , aparata de 4 cerberi –ciobanesti, care s-au potolit ca prin farmec cand le-am vorbit linistit si calm , la sfarsit fiind buni prieteni ( dulaii cu chef de joaca!). Ajungi aici pasind pe stanci lustruite de ploaie si vant pe trepte daltuite in piatra muntelui, alaturi de marturii de pasi mici si pasi mari, barbatesti (legenda spune ca piatra s-ar fi topit sub pasii voievodului si a doamnei sale Marghita).


Troita se rdica semeata spre CER si Simti ca aici Dumnezeu Te Mangaie pe crestet prin sunet de clopot si fuioare de vant. Si esti incarcat cu forta si credinta.


Povestea nu e spusa pana la capat…Va las pe voi sa cercetati …si sa veniti cu alte Marturii!


************************************


Epilog:


In prima zi a lui Gustar am evadat spre locuri tainice de Trezie a Inimii, Locuri in care crestinismul se propovaduia discret, iar Iubirea de Dumnezeu se striga in mare Taina prin deschiderea Sufletului tau cu ruga pana la lacrimi.


Sa evadati si voi, dragii mei “soldati “, din fortareata cotidianului , pentru ca acest Triptic nu va ofera decat echilibru si forta!”


Cu drag Ariane.


.



marți, 30 martie 2010

Post-it Comisia ZÜRICH

În blogul meu din Wordpress, Doina Popescu's Blog am postat şi capitolul al II-lea din romanul COMISIA ZÜRICH. Spor la citit!
http://doinapopescu.wordpress.com/romanul-comisia-zurich/capitolul-al-ii-lea-cartea-railor/

luni, 22 martie 2010

UNGUROAICA ŞI MAIORUL

Eram datoare cu o poveste nouă despre întâmplări vechi cu Ody (ştiu că se scrie Ady, dar îmi sună mai familiar aşa). Deci, eram în convocare la armată, undeva pe la Dâmbul Morii, pe unde-i un Mc acum şi o benzinărie garnisită cu cele mai urâte curve. Ba nu, am văzut la Budapesta unele chiar mai slute.

Cum spuneam , împărţite pe plutoane şi la oareşce distanţă unele de altele, teoretic, ne făceam exerciţiile.

Durerea era evident pasul de defilare, fiindcă urma să depunem jurământul. Toate plutoanele erau în vervă maximă şi comandantele de pluton dovedeau cât de scârbe pot fi cu propriile colege.

Stăteam cu fetele la umbră; ele fumau şi eu spuneam bancuri cu sau fără sex, mirându-ne cât erau de fugărite celelalte. Ştiam că toţi ştabii sunt în zonă dar, îmi imaginam că sunt normali la cap şi stau la umbră.

Din senin apare un Aro de armată şi în dreptul nostru ia curba strâns în timp ce frânează. Se înclină spectaculos dar dă Dumnezeu şi nu se răstornă.

Maiorul Mitroi, ţigănos, mărunţel dar bărbăţoi, cu binoclu de gât şi centură cu diagonală, de parcă era aterizat din filmul ŞOSEAUA NORDULUI începe să urle:

-De două ore aştept să vă vină mintea la cap şi voi vă hliziţi într-una. Vă arăt eu ce-nseamnă armată şi disciplină! Facem instrucţie până mâine în zori! Pluton, comanda la mine!

Ne aliniem cu chiu cu vai, luăm bază, ne foieşte puţin şi strigă:

-Studenta Dumitru, te însărcinez…

-Aici, în faţa plutonului?- îşi pune Ody mâinile-n şolduri…

-E şaij’de lei o cameră curată la hotel!- se mai aude-o voce.

Enervat, Mitroi urlă spre unguroica poznaşă:

-Te învăţ eu disciplina: salt înainte!

-Cine ? Ioooo? – zice Ody mirată. Salt înainte? Ia ascultă băi, maioraşule! Io am venit din Ardeal tocmai la Bucureşti la facultate ca să fiu studentă, nu să mă dau cu ţâţele de pământ! Şi ele la fel! Nu se dă nimeni cu ţâţele de pămât, e clar fetelor?

Maioraşul s-a întors cu spatele, a urcat în Aro şi dus a fost, nu înainte ca celălalt ofiţer care-l însoţea, un colonel libidinos, care-nghesuise o colegă cu câteva zile înainte, să ne ameninţe că ne pune să repetăm convocarea.

Între convocare şi jurământ a fost o săptămână liberă. Am fost pe munte cu soţul meu dar, soacră-mea i-a dat o conservă expirată şi ne-am intoxicat amândoi, fiind internaţi la spitalul Victor Babeş, eu la etajul I, el la II. O colegă mi-a adus hainele de armată, m-am schimbat în budă, am forţat geamul şi-am fugit din spital ca să depun jurământul.

La jurământ, colonelul libidinos a venit cu un coş de flori ca să premieze plutonul care bate cel mai bine pasul de defilare.

Noi, drăcoasele am luat coşul de flori dar, nu ne-am lăsat pupate. Eu am bănuit că moşul a adus florile de sanchi, ca să aibă pretext să-şi depună balele pe noi, aşa că

le-am instruit puţin pe fete cum să se eschiveze.

Cum se obişnuia atunci, erau aduşi cu forţa o mulţime de soldaţi, sportivi şi oameni ai muncii să asiste şi să aplaude. Trecea libidinosul prin dreptul nostru, întindea floarea şi când dădea să ne sărute, arătam spre musculoşii de la Steaua:

-Vă rog, nu mă sărutaţi că sportivul acela este prietenul meu şi-i gelos rău: ne bate pe amândoi! Toate, aceeaşi poveste…

După faza asta maiorul Mitroi trebuia să ne ridice în grad. A refuzat cu pumnii strânşi.

Un general de gaşcă a venit să ne pună tresele personal. Operaţiunea a început cu mine, fiindcă la armată au o fixaţie cu şefia:

-Domnule general, vă rugăm să ne sărutaţi apăsat pe amândoi obrajii, că nu se ştie dacă mai apucăm să ne pupăm cu vreun general vreodată în viaţă!

-Onoarea e de partea mea domnişoară, că la vârsta mea nici eu nu mai am şanse să pup fete de 19 ani!

Nu am informaţii certe dar, probabil libidinosul s-a sinucis!

M-am întors la spital şi am intrat senină pe poartă declarând că vin în vizită la… mine!

duminică, 14 martie 2010

APA-UN MIRACOL

Dacă nu aţi văzut acest film este timpul să-l vedeţi. Iar dacă l-aţi văzut, îl veţi înţelege mai bine dacă-l mai vedeţi încă odată. Vizionare plăcută!

ENGLEZII NU AU SOACRĂ?

Savanţii englezi au stabilit în urma unui studiu că omul, mai bine spus creierul uman  este bombardat zilnic cu aproximativ 10000 de cuvinte!

ATÂT DE PUŢIN?

Domnule dar, englezii nu au soacră?

Sigur, admitem că sunt stabili financiar şi soacrele fac croaziere în jurul lumii la preţ redus sau îşi beau ceaiul cu rom în case de bătrâni fericiţi.

Dar mie estimarea tot mi se pare eronată. Se compară englezoaica acră şi scrobită cu gureşa româncă sau cu neobosita italiancă?

V-aţi certat vreodată cu o franţuzoaică? Păzea! N-o să ţineţi ritmul!

V-aţi uitat la Copii spun lucruri trăznite? Aţi văzut ce-i la gura lor?

Să vedem studiul  de caz pe latini cu accent pe români, pe italieni şi mai discutăm!

Citiţi Proză Afurisită şi pe http://doinapopescu.wordpress.com

sâmbătă, 13 martie 2010

BĂTUT ŞI CU CAPUL SPART

Prima zi de tabără. Fierbeam de nerăbdare să ne cunoaştem între noi, să plecăm pe munte dar, înţepeniţi în uniformele de pionier, prezentam onorul la drapel.
De la dormitoarele de la etajul unu se aude un răgnet: Pişatuleee, tu mi-ai luat centura, bă? Lasă gluma!
O profă de română de la altă şcoală, care demonstrase în tren că era o scorpie absolută preia problema: investigaţii anchete, îl bagă pe nefericitul Georgică la izolare pentru trei zile. Pedeapsa era criminală, tabăra ţinea şapte zile!
Au încercat alţi profesori să intervină, a plâns băiatul de-a leşinat, profa a rămas pe poziţii. Izolarea era o cameră lângă spălător în care erau închişi eventualii nefericiţi depistaţi cu păduchi.
A  doua zi la masă, un alt elev povestind faza, repetă infamul cuvânt: Pişatu’…
Oricum era o erezie să vorbeşti la masă dar să spui şi cuvântul interzis… Belea!
Evident, spre bucuria lui Georgică, Păun îi ţinu companie.
Profesorii fierbeau dar, acritura era nevasta unui tovarăş şi nu îndrăznea nimeni să-i sufle-n ciorbă.
Noi ceilalţi, am recuperat şi pentru izolaţi cu drumeţiile pe munte, am dansat am jucat tenis de masă, până când pedepsiţii au fost eliberaţi strict la termen dar nu oricum ci sub supravegherea Ghionoaiei.
O învăţătoare ne spusese de ce avea profa de română bătăturile atât de sensibile: feciorul ei avea o disfuncţie şi făcea noaptea pe el.
Cum în armată colegii îl batjocoreau, puştiu’  şi-a cam pierdut minţile şi a strâns  pe unu’ de gât.  În final tipul a fost salvat după trei săptămâni de spitalizare dar feciorul a fost condamnat. Se pare că acesta era motivul pentru care profa îl apăra pe Valentin. Îl ţinea numai după ea, îi curăţa mărul de coajă, îi cumpăra napolitane.
Cu o seară înainte de plecare, la focul de tabără, Georgică, pedepsitul din prima zi vine alergând:
-Tovarăşa, tovarăşa, Pişatu’ are capu spart!
Apare şi Valentin plângând, cu tâmpla sângerândă.
-Idiotule, marş la izolare pentru trei zile!- strigă profa isterizată la Georgică.
O profă de franceză se bagă-n vorbă:
-Ho, madam, rămâi cu el aici sau îl iei acasă la tine, că mâine se termină tabăra!
Profa de română face ochii mici şi se întoarce spre Valentin:
-Ia ascultă, mă! Cum ziceai că te mai cheamă?- întreabă profa de română cu ochii ei de aligator.
-Pişatu’ Valentin, clasa a VI-a C.
-Aha, şi bătut de soartă şi cu capul spart!- zice profa de franceză. Profa de română-şi înghiţise cuvintele.
Noroc că Pişatu Valentin avea numai o zgaibă la tâmplă, că nu-l mai băgă nimeni în seamă.
A doua zi în tren o auzim  pe profa de română strigând ieşită din minţi:
-N-ai făcut niciodată pe tine?
-Poate când eram foarte mic, nu mai ţin minte!
-Niciodată, niciodată?
-Niciodată!
-Atunci îmi datorezi 15 lei pentru napolitane şi doi lei pentru pufuleţi!

joi, 11 martie 2010

PANAIT ISTRATI-geniul învins

Participând la două târguri de carte, am fost plăcut impresionată de interesul efervescent al cititorilor pentru viaţa şi opera lui Panait Istrati, scriitorul român tradus în peste 30 de limbi.
Am ales să postez acest material al lui Cristian Neagu din Oglinda Literară, pentru a reda condiţia scriitorului român într-o lume în care toate valorile sunt răsturnate. Nu vreau să fac alte consideraţii, textul este relevant.
"Atras de nonconformismul şi opera sa, am urmat calea bibliotecilor,
ajungând în cele din urmă să mă intereseze omul Panait Istrati.
Nu mă voi opri asupra datelor biografice, atât de cunoscute distinsului
cititor, dar voi căuta să redau cât mai exact suferinţa (fizică şi spirituală)
resimţită de nefericitul cărturar aflat în bezna capătului de
drum, al unui destin presărat cu trădări, ignoranţă, şi multă singurătate.
Dacă în rândul poeţilor, tragismul eminescian impresionează la
modul superlativ, la acelaşi mod vom putea considera profunzimea
tragismului istratian în rândul prozatorilor, chiar dacă există un moment
fericit al impulsionării creaţiei sale, (după tentativa de sinucidere
din 1921) atunci când Romain Rolland îi întinde o mână şi care, -după
ce îi va citi Chira Chiralina semnându-i prefaţa- îl va numi „Gorki al
Balcanilor”.
Aşadar, urmând etapele fireşti ce se impun întru obţinerea
aprobării accesului la documentele arhivate, iată-mă în sala de studiu
a instituţiei ce deţine filele confesiunilor-jurnal, bătute la maşina
de scris cu exact 74 de ani în urmă, de chiar Panait Istrati. Pe prima
pagină iese în evidenţa spaţiului rămas, o notă scrisă de mână, adresată
lui Mihail Sadoveanu: „ Mihai. Eu n-am să pot la Iaşi, nu
vorbi, dar nici măcar citi ceva. Aşa că, am să te rog pe tine să citeşti
în locul meu paginile acestea cari îmi par a fi potrivite momentului.
Al tău, Panait” Trebuie menţionat faptul că ne aflăm în
1934, an în care Istrati ducea povara unui T.B.C. în ultima fază, abia
întors din pribegia Franţei. Contestat în Bucureşti de Cuzişti şi gazetari,
aflase totuşi cu oarecare mulţumire –prin intermediul lui Sadoveanu-
că la Iaşi i se pre- gătea sărbătorirea celor cincizeci de ani ai
vieţii, fără a şti pe mai departe că adversarii săi organizau în capitala
moldoveană o contrademonstraţie a evenimentului care n-a mai avut
loc şi astfel, fără a mai fi citite, rândurile în care palpită de nedefinire
şi remuşcări sufletul lui Panait Istrati, aveau să fie sortite arhivei.
Mărturisesc starea afectivă la care m-a supus lectura jurnalului,
constatând cât de nedreaptă poa- te fi câteodată Posteritatea, dând
uitării asemenea esenţe ale filosofiei de viaţă, specifică –în mare
parte- condeierului care îşi înfruntă destinul, rămânând credincios purităţii
literare, ducând sinceritatea slovei, -după cum vom vedea în
cazul lui Istrati- până la autocondamnare. Rog cititorul să-şi imagineze
camera insalubră unde, un schelet în piele al unui bărbat încărunţit,
zace într-un pat de fier cu aşternutul numai petice, aşezat în
dreptul unicei fărâme de fereastră prin care nici lumina zilei nu mai
are loc să intre de atâţia soli ai morţii. Suflă greu şi la fiecare acces de
tuse, caută cu înfrigurare ghemotoacele de cârpă ascunse sub
pernă, spre a-şi opri podiditul sângelui pe gură. Priveşte îndârjit
catre măsuţa „şchioapă” pe care se află maşina de scris, şi după
câteva momente de relaxare depune efortul „supraomenesc” de a
se ridica, sprijinindu-se în tablia patului. Îşi trage scaunul confecţionat
rudimentar din scândură brută, şi cu degetele mâinilor tremurânde
porni ţăcănitul rar în salturile uniforme ale benzii de tuş:
„ August 1934. Luna aceasta la 10 sau 11, împlinesc cincizeci
de ani. Mărturisesc c-am ţinut mult, în timpul din urmă, să ating
această jumătate de secol de existenţă. Am ţinut, tocmai fiindcă de
trei ani sunt greu bolnav. Exact acum trei ani, în august 1931, pe când
mă plimbam într-o zi pe malul mării, la Menton, am simţit brusc un
gol în inimă, apoi imediat mi s-au înmuiat picioarele şi a trebuit să mă
aşez pe o bancă, spunând soţiei mele, care mă întovărăşea: „ Iată
ceva nou!” Era „ceva nou” în sensul că, deşi mă simţiam din ce în ce
mai slăbit, dela întoarcerea mea din Rusia, în februarie 1929, încă
nu mă considerasem, până atunci, un om cu adevărat bolnav, ci
numai aşa cum fusesem mai întotdeauna, un debil, un slăbănog pe
picioare, consecinţă a unei grave pneumonii, urmată de un început
de tuberculoză, de care suferisem pe la vârsta de 18 ani. Această
debilitate însă nu mă împiedicase, timp de 30 de ani, să fiu un om rezistent,
să cutreer o bună parte a pământului, şi să execut adesea
muncile cele mai grele, trăind, mai toată vremea, rău hrănit şi rău
adăpostit. Şi deodată, iată-mă căzând din picioare, în ziua aceea, la
Menton, tocmai când opt ani de viaţă scriitoricească, adică de „autor
cu succes” cum se spune, mi-ar fi dat dreptul să mă aştept la cu totul
altceva, poate chiar la mai multă sănătate.
Din acea zi de august 1931, am început să suflu greu şi n-am
mai putut să urc o scară, decât făcând popas la fiecare treaptă. Câteva
luni mai târziu am căzut la pat, de unde şi azi nu mă ridic decât
atunci când nevoile mă obligă, ceea ce e o mare tristeţe pentru un om
a cărui primă pasiune din copilărie a fost să hoinărească din zori şi
până în noapte, pe drumuri fără sfârşit.......”
Ochii i se umplură de lacrimi, gemând sfâşietor de neputinţă,
fapt care îi accentua tremurul mâinilor, şi numai după ce se lăsă preţ
de câteva minute împietrit liniştii, spre a se reculege, continuă să
scrie:
„ Dacă n-ar fi fost decât această suferinţă, -trei ani de zăcere
la pat, cu ochii în tavan şi cu răni la şolduri!- şi încă ar fi fost de-ajuns
să-mi doresc moartea, şi chiar să mi-o dau. De ce atunci, această
nebănuită şi nejustificată dorinţă de a trăi, de a continua? Zic dorinţă,
dar cuvântul e greoi. Era, nu o dorinţă, erau două braţe descărnate
ce implorau în singurătatea lor, pe cineva pe care-l bănuiau tot atât
de singur. Şi acum, iată-mă în miezul
acestei spovedanii, sau profesii
de credinţă.......”
PANAIT ISTRATI
(jurnalul confesiunii faţă de moarte)
Îndrăznesc a-l identifica aici
pe Istrati, conceptului filosofic
enunţat de Albert Camus în eseul
„Le Mithe de Sisyphe, - 1942, unde
acesta se străduieşte a fundamenta
viaţa, şi nu sinuciderea; ca
atare, deşi prizonier între „ziduri absurde”
omul de ţinută morală nu
acceptă sinuciderea. Dar să continuăm:
„Mai întâi, de ce voiam să se realizeze această epocă a
existenţei mele: august 1884- august 1934? Ce avea să se întâmple
la împlinirea acestor cincizeci de ani ai mei? De remarcat că nu
voiam să trăiesc, decât să ating august-ul 1934, şi asta mi-am dorit-o
mai ales, în zilele de grea încercare, trăite la Monăstirea Neamţu,
(iunie 1932 – ianuarie 1933), când nici nu mai puteam să mă spăl fără
ajutorul soţiei mele; mult am întins, de nimeni văzutele mele braţe
către nevăzutul meu cineva, căruia nu-i ceream nimic. Trebue să
spun numai decât că acest cineva nu era nici unul din Dumnezeii pe
cari oamenii i-au închis între pereţii unui templu, făcând din ei, când
o teroare, când nişte nedrepţi distribuitori de bunuri pământeşti şi cereşti.
Nu. Credinţa într-un suflet de Dumnezeu am pierdut-o încă din
copilărie, când vedeam zilnic în juru-mi preoţi, 9din 10, rugându-se
fără pietate şi trăind într-o nepotrivită îmbelşugare, fără milă de
aproapele lor........”
Din astfel de convingeri publică în 1933, eseul „ L`homme
qui n`adhere a rien”, confundându-se personajului racinian, „
Aman”,prin care Istrati, trăieşte în adâncimea tragediei regretul unui
orgoliu avut cândva faţă de Dumnezeu, şi aidoma eroilor din vechea
tragedie profană, el refuză să fugă, să părăsească tragedia, confirmând
funcţionalitatea teologiei raciniene de mântuire inversă: omul
fiind acela care îl răscumpără pe Dumnezeu, când El, dă omului dreptul
de a fi vinovat, culpabilitatea eroului fiind o necesitate funcţională:
dacă omul este pur, atunci Dumnezeu este impur şi lumea se destramă.
Numai că, iată ce mărturiseşte în continuarea jurnalului său:
„ Despre socialism nu citisem încă nimic, dar în urma unor mari
mişcări muncitoreşti în portul nostru, (Brăila,- n. a.) auzisem că el înseamnă
„dreptate” pentru cei obidiţi, şi văzusem un om ucis în bătaie
la poliţie, fiindcă fusese socialist. Puţin după aceasta am asistat
la câteva întruniri socialiste, şi am înţeles că socialismul cuprinde în
sânul lui toate virtuţile pe cari în zadar le căutam în faptele servitorilor
lui Dumnezeu: dreptate, bunătate, cinste, şi mai presus de orice,
o adevărată înfrăţire cu cel învins de viaţă. Iată care avea să fie noua
mea religie, adoptată de mentalitatea adolescentului aflat pe drumul
maturizării. Apoi, mult mai târziu, - după un sfert de veac de practică
conştientă a nouei mele religii,- viaţa avea să-mi dovedească cu cruzime
că credinţa în Dumnezeu nu poate fi înlocuită cu nimic pământesc,
ori cât ar fi de sublim, că omul murdăreşte cu mâinele, tot ce
creiază cu sufletul, ba chiar că e nevrednic şi de Dumnezeu, adică:
nimic nu-l poate salva şi ridica deasupra multelor şi deşertelor lui nevoi
trupeşti.
Tot viaţa mi-a dovedit că aceiaşi nemernicie ne paşte pe toţi:
că unul îşi calcă cuvântul fiindcă e împresurat de nevoi materiale, iar
altul, fiindcă îl roade viermele invidiei, dorinţa de strălucire. Şi într-un
caz şi într-altul, se face dovada că existenţa nu e posibilă decât cu
preţul unor nesfârşite abdicări. Toate acestea nu m-au împiedicat să
mă mint pe mine însumi şi să urlu în cor cu lupii flămânzi, contra
celor sătui. Pedeapsa iat-o: în ziua în care am răcnit adevărul, am
fost sfâşiat de ambele haite, ne mai rămânându-mi altă mângâiere
decât cuvintele simplei mele mame.......” Aici plânse din nou, amintindu-
şi chipul celei ce îi oferise protectoratul matern, pe care-l ignorase
în copilăria-i nefericită, şi cu vocea sugrumată de suferinţă
încecă să-şi dicteze scrierea: „.......care îmi spunea mereu: „Maică,
nimeni nu vine să-ţi lingă buzele când îţi sunt amare, afară
doar de bunul Dumnezeu !” Niciodată n-am fost aşa de singur, aşa
de părăsit... Şi doar atâta am crezut în iubirea omului pentru om !
Acum către cine să-mi îndrept privirile? Nimic nu mă mai poate întoarce
la credinţa mamei mele, şi mă simt incapabil de a lupta cu
moartea sufletului meu, care bâjbâie într-un întuneric de nepătruns.
Panait Istrati ”
După opt luni de la scrierea acestui document, -şi numai
o lună de la scrierea prefeţei franceze la romanul lui George Orwell,
„În neagra mizerie” - , Panait Istrati îşi dădea obştescul sfârşit,(
16 aprilie 1935) în sanatoriul Filaret din Bucureşti, evenimentul
fiind marcat doar de pustiul unei singurătăţi glaciale. Îngropat la cimitirul
Bellu, fără ceremonial religios, fu dăruit spiritelor pământului,
lipsit de gestul unei mâini care să-i arunce pe coşciug ţărâna.
Odihnească-se în Pace !"
Cristian Neagu
www.5222 oglindaliterara.ro
Vă aştept şi pe http://doinapopescu.wordpress.com

OCHELARII LUI JAMES BOND

Eram studentă şi încercam să-i fac surorii mele mai mici o reţetă de ochelari. Bugetul îmi impunea restricţii şi toate ramele aveau preţuri piperate rău. Singura ramă de care mă puteam apropia era neagră. Vânzătoarea îmi simte ezitarea şi mă încurajează negustoreşte:

-Este un model robust şi bine vândut, domnişoară!  Sir Roger Moore, care joacă în SFÂNTUL şi în JAMES BOND, tot modelul ăsta-l poartă. Dă un aer bărbătesc…

-Eu vreau o ramă pentru o fetiţă fragilă de 12 anişori.

-Atunci, chiar de ăştia are nevoie: să devină mai impunătoare.

Nu că m-ar fi convins aburelile ei dar, atâţia bani aveam şi am luat ochelerii lui SFÂNTUL.

În familie disperare mare: drăcoşii de copii râdeau de sora mea strigând după ea OCHELARISTA şi ARAGAZ CU PATRU OCHI.

Necăjită, mama se duce la şcoală să vorbească cu diriginta, o profesoară de biologie foarte de treabă, care fusese şi profesoara mea.

-Ei, asta-i bună!- zice uimită doamna dirigintă. Doar pentru atâta vă faceţi sânge rău? Vedeţi-vă de treabă! Mie dracii ăştia-mi zic SCROAFA!

sâmbătă, 6 martie 2010

SEX ŞI UMOR ÎN CINCI MINUTE

Karla, frumoasa mea căţeluşă Rottweiler avea o problemă de sănătate- chestii femeieşti şi prietenul nostru, doctorul Căpăţână i-a interzis să facă sex pentru o vreme.

Plimbând-o prin Grădina Mare, un brac german o linge puţin, pardon de expresie exact sub coadă şi până să intervenim noi, trece la acţiune. Reuşim să le stricăm cheful dar dulăul insistă. O identific pe proprietăreasa bracului fumând în bălării în spatele muzeului şi-o abordez cu rugămintea să-l ţină pe lângă ea până reuşim să ne îndepărtăm, fiindcă între cei doi era love mare.

Tipa zice că nu se amestecă fiindcă dulăul ei este major şi poa’ să facă sex cât pofteşte.

Bracul se apropie şi tipa îi prinde capul în palme. Până să pricep ce face, stăpâna îl pupă apăsat pe bot de vreo 5-6 ori alintându-l admirativ: băieţelul meu viril, bravo, bravo! Treci la acţiune mamă!

Dau să-i explic tipei ce-a făcut virilul ei cu botul exact cu trei minute în urmă dar, mi-o taie nervos:

-N-ai decât să te porţi ca pe vremea teutonilor cu căţeaua ta, madam, dar eu sunt o apărătoare a libertăţilor sexuale!- îmi aruncă ea băţoasă.

-Să-ţi fie de bine madam dar, spală-te musai pe dinţi!- zic şi iau drumul spre casă că avusesem parte de suficientă acţiune: sex şi umor dens în doar cinci minute.

Proză afurisită găsiţi pe http://doinapopescu.wordpress.com/

marți, 2 martie 2010

INVITAŢIE FACE TO FACE

În perioada 3-7 martie 2010, vă aştept la Salonul de carte Bucureşti, ce se va desfăşura in elegantele holuri ale Muzeului National de Istorie a Romaniei.


Standul meu se află în aripa dreaptă, în capăt, lângă standul de cafea dar vă orientaţi şi după afişele de promovare ale romanelor Comisia ZÜRICH şi Dumnezeu era-n vacanţă.


Vă aştept cu romane proaspăt scoase din tipografie, fursecuri, autografe, mostre de proză afurisită live şi Ada.
Vă aştept şi pe Micul Scriitor http://miculscriitor.weblog.ro/

DE ULTIMĂ ORĂ

Am câştigat procesul cu Banca Transilvania. Eu am avut dreptatea, ei aroganţa, lăcomia şi tupeul!
Dac-o vrea Dumnezeu, astăzi îmi apare romanul Dumnezeu era-n vacanţă

Amănunte la Cartea prin poştă
http://doinapopescu.wordpress.com/cartea-prin-posta/
 
TORENT PRESS | DOINA POPESCU BLOG | LA TANTI ELVIRA | Micul Scriitor