PANAIT ISTRATI-geniul învins

Participând la două târguri de carte, am fost plăcut impresionată de interesul efervescent al cititorilor pentru viaţa şi opera lui Panait Istrati, scriitorul român tradus în peste 30 de limbi.
Am ales să postez acest material al lui Cristian Neagu din Oglinda Literară, pentru a reda condiţia scriitorului român într-o lume în care toate valorile sunt răsturnate. Nu vreau să fac alte consideraţii, textul este relevant.
"Atras de nonconformismul şi opera sa, am urmat calea bibliotecilor,
ajungând în cele din urmă să mă intereseze omul Panait Istrati.
Nu mă voi opri asupra datelor biografice, atât de cunoscute distinsului
cititor, dar voi căuta să redau cât mai exact suferinţa (fizică şi spirituală)
resimţită de nefericitul cărturar aflat în bezna capătului de
drum, al unui destin presărat cu trădări, ignoranţă, şi multă singurătate.
Dacă în rândul poeţilor, tragismul eminescian impresionează la
modul superlativ, la acelaşi mod vom putea considera profunzimea
tragismului istratian în rândul prozatorilor, chiar dacă există un moment
fericit al impulsionării creaţiei sale, (după tentativa de sinucidere
din 1921) atunci când Romain Rolland îi întinde o mână şi care, -după
ce îi va citi Chira Chiralina semnându-i prefaţa- îl va numi „Gorki al
Balcanilor”.
Aşadar, urmând etapele fireşti ce se impun întru obţinerea
aprobării accesului la documentele arhivate, iată-mă în sala de studiu
a instituţiei ce deţine filele confesiunilor-jurnal, bătute la maşina
de scris cu exact 74 de ani în urmă, de chiar Panait Istrati. Pe prima
pagină iese în evidenţa spaţiului rămas, o notă scrisă de mână, adresată
lui Mihail Sadoveanu: „ Mihai. Eu n-am să pot la Iaşi, nu
vorbi, dar nici măcar citi ceva. Aşa că, am să te rog pe tine să citeşti
în locul meu paginile acestea cari îmi par a fi potrivite momentului.
Al tău, Panait” Trebuie menţionat faptul că ne aflăm în
1934, an în care Istrati ducea povara unui T.B.C. în ultima fază, abia
întors din pribegia Franţei. Contestat în Bucureşti de Cuzişti şi gazetari,
aflase totuşi cu oarecare mulţumire –prin intermediul lui Sadoveanu-
că la Iaşi i se pre- gătea sărbătorirea celor cincizeci de ani ai
vieţii, fără a şti pe mai departe că adversarii săi organizau în capitala
moldoveană o contrademonstraţie a evenimentului care n-a mai avut
loc şi astfel, fără a mai fi citite, rândurile în care palpită de nedefinire
şi remuşcări sufletul lui Panait Istrati, aveau să fie sortite arhivei.
Mărturisesc starea afectivă la care m-a supus lectura jurnalului,
constatând cât de nedreaptă poa- te fi câteodată Posteritatea, dând
uitării asemenea esenţe ale filosofiei de viaţă, specifică –în mare
parte- condeierului care îşi înfruntă destinul, rămânând credincios purităţii
literare, ducând sinceritatea slovei, -după cum vom vedea în
cazul lui Istrati- până la autocondamnare. Rog cititorul să-şi imagineze
camera insalubră unde, un schelet în piele al unui bărbat încărunţit,
zace într-un pat de fier cu aşternutul numai petice, aşezat în
dreptul unicei fărâme de fereastră prin care nici lumina zilei nu mai
are loc să intre de atâţia soli ai morţii. Suflă greu şi la fiecare acces de
tuse, caută cu înfrigurare ghemotoacele de cârpă ascunse sub
pernă, spre a-şi opri podiditul sângelui pe gură. Priveşte îndârjit
catre măsuţa „şchioapă” pe care se află maşina de scris, şi după
câteva momente de relaxare depune efortul „supraomenesc” de a
se ridica, sprijinindu-se în tablia patului. Îşi trage scaunul confecţionat
rudimentar din scândură brută, şi cu degetele mâinilor tremurânde
porni ţăcănitul rar în salturile uniforme ale benzii de tuş:
„ August 1934. Luna aceasta la 10 sau 11, împlinesc cincizeci
de ani. Mărturisesc c-am ţinut mult, în timpul din urmă, să ating
această jumătate de secol de existenţă. Am ţinut, tocmai fiindcă de
trei ani sunt greu bolnav. Exact acum trei ani, în august 1931, pe când
mă plimbam într-o zi pe malul mării, la Menton, am simţit brusc un
gol în inimă, apoi imediat mi s-au înmuiat picioarele şi a trebuit să mă
aşez pe o bancă, spunând soţiei mele, care mă întovărăşea: „ Iată
ceva nou!” Era „ceva nou” în sensul că, deşi mă simţiam din ce în ce
mai slăbit, dela întoarcerea mea din Rusia, în februarie 1929, încă
nu mă considerasem, până atunci, un om cu adevărat bolnav, ci
numai aşa cum fusesem mai întotdeauna, un debil, un slăbănog pe
picioare, consecinţă a unei grave pneumonii, urmată de un început
de tuberculoză, de care suferisem pe la vârsta de 18 ani. Această
debilitate însă nu mă împiedicase, timp de 30 de ani, să fiu un om rezistent,
să cutreer o bună parte a pământului, şi să execut adesea
muncile cele mai grele, trăind, mai toată vremea, rău hrănit şi rău
adăpostit. Şi deodată, iată-mă căzând din picioare, în ziua aceea, la
Menton, tocmai când opt ani de viaţă scriitoricească, adică de „autor
cu succes” cum se spune, mi-ar fi dat dreptul să mă aştept la cu totul
altceva, poate chiar la mai multă sănătate.
Din acea zi de august 1931, am început să suflu greu şi n-am
mai putut să urc o scară, decât făcând popas la fiecare treaptă. Câteva
luni mai târziu am căzut la pat, de unde şi azi nu mă ridic decât
atunci când nevoile mă obligă, ceea ce e o mare tristeţe pentru un om
a cărui primă pasiune din copilărie a fost să hoinărească din zori şi
până în noapte, pe drumuri fără sfârşit.......”
Ochii i se umplură de lacrimi, gemând sfâşietor de neputinţă,
fapt care îi accentua tremurul mâinilor, şi numai după ce se lăsă preţ
de câteva minute împietrit liniştii, spre a se reculege, continuă să
scrie:
„ Dacă n-ar fi fost decât această suferinţă, -trei ani de zăcere
la pat, cu ochii în tavan şi cu răni la şolduri!- şi încă ar fi fost de-ajuns
să-mi doresc moartea, şi chiar să mi-o dau. De ce atunci, această
nebănuită şi nejustificată dorinţă de a trăi, de a continua? Zic dorinţă,
dar cuvântul e greoi. Era, nu o dorinţă, erau două braţe descărnate
ce implorau în singurătatea lor, pe cineva pe care-l bănuiau tot atât
de singur. Şi acum, iată-mă în miezul
acestei spovedanii, sau profesii
de credinţă.......”
PANAIT ISTRATI
(jurnalul confesiunii faţă de moarte)
Îndrăznesc a-l identifica aici
pe Istrati, conceptului filosofic
enunţat de Albert Camus în eseul
„Le Mithe de Sisyphe, - 1942, unde
acesta se străduieşte a fundamenta
viaţa, şi nu sinuciderea; ca
atare, deşi prizonier între „ziduri absurde”
omul de ţinută morală nu
acceptă sinuciderea. Dar să continuăm:
„Mai întâi, de ce voiam să se realizeze această epocă a
existenţei mele: august 1884- august 1934? Ce avea să se întâmple
la împlinirea acestor cincizeci de ani ai mei? De remarcat că nu
voiam să trăiesc, decât să ating august-ul 1934, şi asta mi-am dorit-o
mai ales, în zilele de grea încercare, trăite la Monăstirea Neamţu,
(iunie 1932 – ianuarie 1933), când nici nu mai puteam să mă spăl fără
ajutorul soţiei mele; mult am întins, de nimeni văzutele mele braţe
către nevăzutul meu cineva, căruia nu-i ceream nimic. Trebue să
spun numai decât că acest cineva nu era nici unul din Dumnezeii pe
cari oamenii i-au închis între pereţii unui templu, făcând din ei, când
o teroare, când nişte nedrepţi distribuitori de bunuri pământeşti şi cereşti.
Nu. Credinţa într-un suflet de Dumnezeu am pierdut-o încă din
copilărie, când vedeam zilnic în juru-mi preoţi, 9din 10, rugându-se
fără pietate şi trăind într-o nepotrivită îmbelşugare, fără milă de
aproapele lor........”
Din astfel de convingeri publică în 1933, eseul „ L`homme
qui n`adhere a rien”, confundându-se personajului racinian, „
Aman”,prin care Istrati, trăieşte în adâncimea tragediei regretul unui
orgoliu avut cândva faţă de Dumnezeu, şi aidoma eroilor din vechea
tragedie profană, el refuză să fugă, să părăsească tragedia, confirmând
funcţionalitatea teologiei raciniene de mântuire inversă: omul
fiind acela care îl răscumpără pe Dumnezeu, când El, dă omului dreptul
de a fi vinovat, culpabilitatea eroului fiind o necesitate funcţională:
dacă omul este pur, atunci Dumnezeu este impur şi lumea se destramă.
Numai că, iată ce mărturiseşte în continuarea jurnalului său:
„ Despre socialism nu citisem încă nimic, dar în urma unor mari
mişcări muncitoreşti în portul nostru, (Brăila,- n. a.) auzisem că el înseamnă
„dreptate” pentru cei obidiţi, şi văzusem un om ucis în bătaie
la poliţie, fiindcă fusese socialist. Puţin după aceasta am asistat
la câteva întruniri socialiste, şi am înţeles că socialismul cuprinde în
sânul lui toate virtuţile pe cari în zadar le căutam în faptele servitorilor
lui Dumnezeu: dreptate, bunătate, cinste, şi mai presus de orice,
o adevărată înfrăţire cu cel învins de viaţă. Iată care avea să fie noua
mea religie, adoptată de mentalitatea adolescentului aflat pe drumul
maturizării. Apoi, mult mai târziu, - după un sfert de veac de practică
conştientă a nouei mele religii,- viaţa avea să-mi dovedească cu cruzime
că credinţa în Dumnezeu nu poate fi înlocuită cu nimic pământesc,
ori cât ar fi de sublim, că omul murdăreşte cu mâinele, tot ce
creiază cu sufletul, ba chiar că e nevrednic şi de Dumnezeu, adică:
nimic nu-l poate salva şi ridica deasupra multelor şi deşertelor lui nevoi
trupeşti.
Tot viaţa mi-a dovedit că aceiaşi nemernicie ne paşte pe toţi:
că unul îşi calcă cuvântul fiindcă e împresurat de nevoi materiale, iar
altul, fiindcă îl roade viermele invidiei, dorinţa de strălucire. Şi într-un
caz şi într-altul, se face dovada că existenţa nu e posibilă decât cu
preţul unor nesfârşite abdicări. Toate acestea nu m-au împiedicat să
mă mint pe mine însumi şi să urlu în cor cu lupii flămânzi, contra
celor sătui. Pedeapsa iat-o: în ziua în care am răcnit adevărul, am
fost sfâşiat de ambele haite, ne mai rămânându-mi altă mângâiere
decât cuvintele simplei mele mame.......” Aici plânse din nou, amintindu-
şi chipul celei ce îi oferise protectoratul matern, pe care-l ignorase
în copilăria-i nefericită, şi cu vocea sugrumată de suferinţă
încecă să-şi dicteze scrierea: „.......care îmi spunea mereu: „Maică,
nimeni nu vine să-ţi lingă buzele când îţi sunt amare, afară
doar de bunul Dumnezeu !” Niciodată n-am fost aşa de singur, aşa
de părăsit... Şi doar atâta am crezut în iubirea omului pentru om !
Acum către cine să-mi îndrept privirile? Nimic nu mă mai poate întoarce
la credinţa mamei mele, şi mă simt incapabil de a lupta cu
moartea sufletului meu, care bâjbâie într-un întuneric de nepătruns.
Panait Istrati ”
După opt luni de la scrierea acestui document, -şi numai
o lună de la scrierea prefeţei franceze la romanul lui George Orwell,
„În neagra mizerie” - , Panait Istrati îşi dădea obştescul sfârşit,(
16 aprilie 1935) în sanatoriul Filaret din Bucureşti, evenimentul
fiind marcat doar de pustiul unei singurătăţi glaciale. Îngropat la cimitirul
Bellu, fără ceremonial religios, fu dăruit spiritelor pământului,
lipsit de gestul unei mâini care să-i arunce pe coşciug ţărâna.
Odihnească-se în Pace !"
Cristian Neagu
www.5222 oglindaliterara.ro
Vă aştept şi pe http://doinapopescu.wordpress.com