Citeşte romanele Comisia ZÜRICH şi DUMNEZEU ERA-N VACANŢĂ, autor DOINA POPESCU-BRĂILA

 

Loading...
.

luni, 5 iulie 2010

Una blondă, alta brunetă

Era imposibil să nu le remarci în liceu: cea mai frumoasă blondă prietenă cu cea mai frumoasă brunetă. Am plecat la facultate şi le-am pierdut din vedere. Mulţi ani mai târziu m-am întânit din întâmplare cu blonda într-o cofetărie.


A fost bucuroasă că mă vede şi-a început să mă viziteze frecvent la birou. Evident am întrebat de frumoasa brunetă. Au fost nedespărţite şi-n facultat, apoi bruneta a plecat în străinătate, corespondent de război. Au ţinut legătura dar bruneta a trădat şi s-a măritat cu… un bărbat. Filmul trădării a fost povestit cu patimă şi inevitabil am zis:

-Oops! Doare rău! Şi tu, un iubit, ceva?

-Aa, nu mă interesează bărbaţii! Sigur, am o relaţie pur sportivă cu Johnny.

-Şi aveţi intenţia să vă căsătoriţi?

-Dumnezeule! Cu Johnny? Cu maimuţoiul de Johnny? Nimeni nu se căsătoreşte cu Johnny!

-Şi atunci de ce-ţi pierzi timpul cu el?

-Mens sana in corpore sano!

-Aha!

Încet-încet blonda a început să-mi facă avansuri vârtos. Acum, când un bărbat îmi face avansuri, dacă nu e cretin sau grobian tratez problema cu umor şi refuzul este ferm dar elegant. În fond, avansurile unui bărbat sunt un omagiu, o formă de testare a succesului şi charmului personal. Dar când primeşti avansuri de la o femeie?

O vreme te faci că nu pricepi dar poţi să cazi de toantă… dacă-o refuzi rişti să se sinucidă. O vreme o dai pe glume: replici de genul sunt oleacă măritată sau am un defect grav, îmi plac bărbaţii uneori nu înseamnă nimic pentru o blondă încăpăţânată. Dar la un moment dat se impune o discuţie tranşantă.

Din fericire afaceri importante m-au ţinut câteva luni bune în alt colţ de ţară. La întoarcere blonda dispăruse din peisaj. Aproape uitasem povestea când, într-o zi m-am întâlnit cu mama blondei care avea chef de găvărit. Frumoasa blondă… născuse. Oho! Era de bine!

Se vede că mama era oarecum la curent cu năstruşniciile fetei. Blonda rămăsese însărcinată nu se ştie cu cine, ea poate ştia dar refuza să spună şi Johnny se considera în zodia norocoasă căci se oferise să recunoască copilul şi fusese acceptat. Lucrurile se aranjaseră cum nu se poate mai bine pentru el fiindcă o iubea nebuneşte dar ea respinsese hotărâtă ideea căsătoriei ani buni.

Am luat un costumaş frumos de bebeluş şi m-am dus în vizită. Blonda era nedormită, necăjită, prinsă în cursă.

Se măritase de ochii lumii cu maimuţoiul de Johnny(după părere mea chiar un bărbat prezentabil), ca să repare prestigiul părinţilor, în fond personalităţi de vază ale urbei dar, gândurile ei zburau în zona de război la jeep-ul din care-şi făcea transmisiunile frumoasa brunetă. Timpul vindecase durerea trădării. Rămăsese doar arşiţa iubirii şi dorul disperat…

sâmbătă, 3 iulie 2010

GREŞEALA

După ce-am luat examenul la facultate, prietenul meu cu care aveam o relaţie intelectual-platonică de doi ani şi opt luni m-a anunţat că ne căsătorim.
Bărbat prezentabil spre frumuşel foc, cu pasiuni comune pentru văzduhul patriei şi Napoleon şi salariu indecent de mare de aviator, ar fi fost considerat o mare oportunitate pentru foarte multe fete.
Dar cum marele meu defect este că gândesc prea mult, faptul că nu m-a cerut ci m-a anunţat şi, că evenimentul s-a petrecut după intrarea la facultate şi nu înainte, mi-a ieşit la socoteală cu virgulă.
Simţind că nu mi-a venit ceasul să mă mărit, pe 9 septembrie, când trebuia să vin în Bucureşti ca să depunem actele, mi-am tras un bronz prelungit la Mamaia, cazată la buna mea prietenă Simona.
A venit 15 septembrie, am început facultatea şi roiurile de studenţi au ieşit la agăţat.
Eu, bucuroasă că-am scăpat de măritat şi gustând din plin aerul libertăţii din studenţie, m-am hotărât să-mi văd de învăţătură şi măritişul să-l amân până pe la vreo 30-35 de ani.
De la gând pân’ la faptă eşti la mâna sorţii, aşa se face că trei săptămâni mai târziu, mergând în viteză pe Podul Grozăveşti am căzut în fund. Curbura podului, viteza şi trotuarul foarte tocit mi-au venit de hac, căzând ca pe gheaţă. Amărâtă, cu foile de curs împrăştiate peste tot, aud un student de pe trotuarul celălalt râzând homeric.
-Mai bine m-ai ajuta!-strig la el. Râsul te-ajunge!
-Hai, nu fi supărată!-zice el. Ăsta-i semn că te măriţi! Să fie într-un ceas bun!
-Peste 15 ani!- am zis eu!
-Ba te măriţi anul ăsta!-zice el.
Ajunsă la cămin, mi-am făcut o cafea, privindu-mi camera cu mulţumire. Aveam un covor persan bleu-turqoise şi draperii asortate, culmea eleganţei pentru căminele acelor vremuri, două fotolii improvizate şi mă simţeam minunat. Mă trezesc cu musafiri.
Colega mea, Cici, gălăţeancă, avea o colegă, Florina Colac. Florina era o deşteaptă şi-o sufletistă, studentă la mate pură dar avea o ciudăţenie căpătată din sperietură la un cutremur: cam la cinci minute sughiţa şi se zguduia. O servesc cu o cafea şi scoate nişte cărţi să-mi ghicească.
-Un Juvete de roşu apare la drum de seară, peste zece puncte dar repede, probabil zece ore, nu par să fie zece zile: te cere de nevastă!
O să-l refuzi dar este soarta ta şi peste zece puncte te măriţi cu el. Vei avea două fete cu ochi verzi. Mama lui are ochii verzi, este foarte grasă şi te va urî toată viaţa.
În momentul următor sughiţă, se zguduie şi dă cu piciorul la cana de cafea pe care-o lăsese pe jos. Îmi nenoroceşte covorul bleu-turqoise care nu s-a mai curăţat niciodată de zaţ, probabil că era nechezol şi o fi avut coloranţi şi, chiar dacă ea zicea şi din cărţi şi din cafea, nu m-a mai interesat. Gândeam că vrea să mă îmbuneze, fiindcă mi-a zis că primesc bani de la o femeie cu ochi verzi din casă.
Mama îmi trimetea ceasornic 1100 de lei, o dată pe lună. Îmi trimesese banii şi alţii vedeam luna următoare. Nici n-avea ochii verzi...
Florina a zis câte-n lună şi-n stele dar n-am mai ascultat-o. M-am necăjit frecând la pata de zaţ.
Culmea a fost că ziua următoare chiar am primit 500 de lei de la sora mea de la Buzău, care nu-mi dădea niciodată bani, dar avea o datorie la mama şi aşa s-au înţeles, să mi-i trimită mie. Şi sora mea are… ochii căprui spre verzi.
Seara, colega mea, Otilia, mă invită la ea în cameră ca să-l cunosc pe Piticu, prietenul ei din copilărie care venise "să sucească capul la studente". Îi zic pas dar Otilia îmi şterpeleşte fierul de călcat şi cum ziua următoare aveam armata şi trebuia să-mi calc uniforma, mă duc să-mi recuperez obiectul.
Întâlnesc un tip bine, foarte conştient de caroseria lui impresionantă, cu ochii verzi, drăcoşi. Înregistrez eforturile disperate ale colegelor care făceau frumos ca să se bage-n seamă, iar el, surprins că nu intru în corul adoratoarelor îmi recită Topârceanu ridicând sprinceana într-un gest de mare efect.
Ziua următoare, soarta sau calcule impecabile, încă nu m-am lămurit, mi-l scoate-n cale pe Frumuşel pe toate cărările.
Mă invită în oraş şi-l refuz hotărâta. Aveam istoria cu Vintilă Corbul şi aveam un referat de făcut pentru a doua zi.
Insistă să merg măcar până pe Victoriei, la un magazin de încălţăminte să-i cumpărăm Otiliei ghetuţe fiindcă şi-a luxat piciorul şi are nevoie de susţinere la gleznă. Am inima bună şi cedez.
Ne plimbăm o oră prin magazinele chele, dovada socialismului falimentar şi fiindcă nu aveam nicio intenţie să-l cuceresc, răspunsurile mele la întrebările lui au curs abrupt, direct, în stilul meu.
Cu o mare experienţă în fiţe şi fătuci, că de, fusese răsfăţatul sorţii la Liceul Pedagogic, Piticul trăia o premieră: o tipă neinteresată de şarmul lui!
Pe Victoriei, în hol la magazinul Muzica era deja îndrăgostit, la Lahovary m-a sărutat şi când am ajuns pe trepte în cămin s-a aşezat elegant şi incomod în genunchi şi m-a cerut de nevastă. Era 18 octombrie.
Pentru că mai avusem cereri intempestive în ultimile 2-3 luni, eram deja antrenată şi n-am căzut pe spate: voiam să mai copilăresc!
Şi poate aveam scăpare dacă Piticul nu era taur!
285 de scrisori în 83 sau 86 de plicuri, că până apuca să le pună la poştă-l apuca dorul şi mai scrie una, două-cinci, la care am răspuns cu trei plicuri în care repartizasem şi eu vreo 15 scrisori în care explicam catifelat că nu-s de măritat.
Ei şi ce dacă!
La cămin s-au perindat pe rând Popescu-senior şi Popeasca a bătrână să m-anunţe că feciorul lor nu-i pentru mine şi că dacă nu mă potolesc mă calcă cu maşina.
Să mă potolesc să ce ?
Ei, dar când îşi bagă dracu’ coada, nimic nu-ţi mai iese la socoteală!
Stârnită de ameninţările lor, împinsă de colege să citesc scrisorile pe care nici nu le luam de la poarta căminului, mi le aduceau ele cu vraful, descoper în Pitic un suflet de copil şi un bărbat de toată nădejdea. Ei, cum să nu te-ndrăgosteşti?!
Trebuia să mă ducă la gară fiindcă se terminase convocarea şi plecam la Brăila. Cum eu eram cu geamantanele făcute, văzând că întârzie şi ştiind că adesea îi interziceau să plece de acasă ca să nu se întâlnească cu mine am plecat la staţia lui 105 să iau drumul spre gară.
Piticu m-a interceptat în staţie. Pe sămânţa de scandal pe care o aveau în ei, l-au dat afară din casă: mâncase o jumătate de borcan de compot găsit în frigider!
Am făcut imediat analizele şi am băgat actele pentru căsătorie. Probabil că unul din prietenii Piticului a găvărit, fiindcă au aflat bătrânii şi a început circul!
Ca în telenovelele proaste, socrul meu ne-a invitat în biroul lui de la fabrica de ciocolată şi i-a oferit în faţa mea 35000, ca să retragă actele. Pentru cine ştie cum erau banii în cele vremuri, 35000 nu era o sumă mică. Era fix jumătate de Dacie!
Cine se-aseamănă se adună!
Nici mie nu mi-au sticlit ochii după banii aviatorului, nici pe el nu l-a interesat cărămida de bani pe care socrul meu a scos-o dintr-un ziar şi a pus-o pe masă!
Ei, şi pentru că ei n-au venit la cununia civilă, ca să pornim în viaţă de la egal la egal, i-am explicat mamei situaţia şi ne-am dus singuri-singurei la ofiţerul stării civile.
Eram programaţi la unu şi un sfert. Cu haine de împrumut, fiincă părinţii îl dăduseră afară din casă în bocanci de armată, am aşteptat să se termine cununia de trei sute de persoane dezlănţuite înaintea noastră şi femeia de serviciu, ieşind în curte, ne vede doar pe noi şi zice:
-Şefu’! Ăia de la şi-un sfert se răzgândiră, bre, că acilea nu mai e nimerica!
-Noi suntem la unu şi un sfert!-zic eu uimită că nu ne vede.
-Care voi?- zice femeia uimită de parcă ne auzea vocile şi nu ne vedea.
-Noi doi!
-Nu se poate fata mamii! N-ai văzut cum veniră ăia, un popor întreg?
-Păi ăla a fost miting, nu căsătorie!-zic eu.
-Îi zic lu’ şefu’ da’ nu cre’ să poaţă!
Ne cheamă, totuşi, şi şefu’ oficiază căsătoria. Îl rugăm să se grăbească fiindcă la 14,30 Piticu trebuia să fie la Pasajul Muncii fiindcă inaugura Ceauşescu ori pasajul ori staţia de metrou, ori pe-amândouă. (Am îmbătrânit şi-am uitat. Corectez mâine după ce-l întreb, pe Pitic, că-i 6 dimineaţa şi normal, doarme! De fapt nici nu ştiu dacă-i şase sau cinci, că s-a schimbat ora şi habar n-am dacă în casă la mine s-a învrednicit cineva să schimbe ceasurile, că eu n-am avut vreme!)
La sfârşit, copilul femeii de serviciu aruncă cu orez în noi şi fotograful ne clănţăneşte nişte poze.
Ofiţerul stării civile ne invită în birou:
-Să vă păziţi copii, fiindcă, mama ta, băiete, este de belea! A venit aici şi mi-a oferit 35000 de lei să retrag actele şi să i le dau ei!
Am refuzat-o şi a mimat că leşină. Dacă a văzut că nici cu tăvălitul pe jos nu mă impresionează, m-a blestemat şi a făcut un bâlci ce n-am văzut în viaţa mea.
Bătrânii au refuzat orice contact cu noi şi noi ne-am văzut de viaţa noastră.
Sigur că traiul meu boem din primul an de facultate s-a dus, fiindcă peste cheltuielile zilnice trebuia să luam aragaz, frigider, şifonier, televizor, pick-up, crătiţi, polonic şi altele, dar dificultatea venea şi din faptul că lună de lună Piticul trebuia să-şi cumpere haine începând cu ciorapi, chiloţi, haine de vară, primăvară, iarnă, toamnă.
Un an şi trei luni mai târziu, de 17 octombrie suntem invitaţi la ziua soacră-mi.
Ulterior am aflat de la unchiu’ Petre că de fapt îi condiţionase el să ne cheme. Cum nu se puteau lipsi de buful adus de unchiul bogat din Germania şi-au călcat pe suflet.
Cu o jovialitate forţată, socrul meu m-a aşezat în dreapta lui, având-o pe soacră-mea în stânga şi, paharnic priceput, a început să toarne vişinată.
Din zelul cu care îmi umplea paharul şi privirile complice ce şi le aruncau între ei, fiincă era invitată familia lărgită, nu mi-a fost greu să pricep că de fapt m-au invitat ca să mă îmbete.
-Ei, nu se cuvine ca nora să bea înaintea soacrei!-zic eu. Eu beau numai după ce bea soacră-mea!
Hotărâţi să mă facă pulbere, au umplut pahar după pahar. Probabil, moşterire de la vreun strămoş bine antrenat, am ceva înscris în codul genetic fiindcă eu, indiferent ce beau, mult-puţin, nu mă pilesc niciodată.
Aşa că socrul turna vişinată cu spor şi eu aşteptam să cadă madam în nas!
Soacră-mea se-ntinde după un platoul şi strigă la Piticu:
-Florinel, dă lu’ mama platoul cu pireu!
Piticu, învăţat cu urlete şi zbierăte din partea maică-si şi fiind încins într-o discuţie cu unchiul din Germania, habar n-a avut că lui îi sunt adresate drăgălaşele vorbe.
Soacra, îndulcită de la vişinată insistă:
-Florinel! Florinel! Dă-mi platoul cu pireu! Floriiiin! Floriiiin! Uite ce nume frumos ţi-a pus mama! Ţi-am pus numele Florin, că te-am făcut din flori!
Toată adunarea a înţepenit! Soacră-mea, disperată, a pus mâna la gură! Acesta era secretul păzit cu străjnicie în familie. Subiect tabu de peste douăzeci de ani!
Dacă cei bătrâni ştiau povestea dar nu îndrăzneau s-o spună de teamă că-i bleastemă Mărioara, ei bine tineretul jubila! Ceva-ceva răsuflase în timp pe la priveghiuri lungi când lumea se-ntinde la vorbă şi vinul dezleagă limbile dar, numai pe furiş şi în cercuri restrânse!
Coana mare a comis-o! Moralista familiei, care găsea cusururi la toţi trebuia să ia o pauză!
-Ne-ai făcut-o, Doina! Am zis eu că-i o tâmpenie să vă invităm! O să vă iasă pe nas isprava de azi! Vă distrug eu dragostea! Vă jur!- a zis socrul meu apăsat.
-Dragostea-i un trandafir cu spini! Aveţi grijă să nu vă înţepaţi!-am răspuns eu.
Până în ’99 ne-am cîrpit periodic relaţia cu bătrânii dar fiecare încercare s-a terminat cu câte un scandal răsunător în care soacra îşi revendica feciorul ca să-l însoare cu cine trebuie.
Dacă nu urlau, oftau: “Toţi au ascultat de părinţi şi-au luat pe cine trebuie! Până şi prostul de Jean a luat o fată de ministru! Şi Florin a făcut brânza praf! Florin pe cine a luat? Florin a luat-o pe Doina! Un bărbat trăieşte cu cine vrea dar se-nsoară cu cine trebuie!”
Că noi ne-am iubit, am făcut casă şi doi copii pentru ei n-a avut niciun preţ!
Ei trăgeau să-l vadă divorţat, să-l însoare “cu cine trebuie.”
Obosiţi, după zece ani de încercări de normalizare a relaţiilor ne-am văzut de viaţa noastră.
În 2006 socrul meu ne-a chemat cu o lună înainte să moară:
-Florine, nu ştiu cum o fi pe lumea ailaltă, o să aflu curând, dar Iadul este aici, în casa asta! Să ai grijă de Doina şi să-i mulţumeşti că te-a scăpat din Iad şi ţi-a dat o viaţă frumoasă! Şi când vor fi fetele la casa lor, să nu vă amestecaţi! Să facă cum ştiu ele, că ştiu mai bine! Cum aţi ştiut şi voi! Că puteam şi eu să mă duc în parc cu fetele voastre, să mă mândresc cu nepoatele mele frumoase, să mă bucur de ele!
Pe Ingrid am speriat-o cu scandalurile, pe Sabrina n-am văzut-o niciodată! Ce-am câştigat din optisprezece ani de ură?! Toată vrajba s-a întors împotriva mea şi m-a distrus, m-a distrus!
Atâta bucurie am! Poza lu’ Ingrid de când a împlinit un an! Mă uit la ea şi mă doare sufletul că m-am luat după mă-ta şi v-am izgonit şi v-am respins! Doina, te rog să-mi aduci fetele să le văd! Ştiu că nu merit dar ştiu că nu mă vei refuza…
Trei zile mai târziu i-am dus copii să-i vadă.
Pe 18 octombrie a murit cu fotografiile lui Florin sub pernă. Florin când era bebeluş, Florin în liceu, în armată… Pozele lui Florin şi a celorlalţi doi copii din prima căsătorie, pe care i-a abandonat ca s-o ia pe coana Mărioara ca să-i… repare onoarea.

Dar dacă pe patul morţii lui Florin i-a cerut iertare, oare lui Emil i-o fi cerut?

Cum care Emil? Emil, copilul cu care se greşise coana Mărioara cu un an înainte de naşterea lui Florin… Se pare că doctorul ginecolog Emil Stănescu de la maternitatea "Steaua" s-a ocupat de înfierea lui.
 
TORENT PRESS | DOINA POPESCU BLOG | LA TANTI ELVIRA | Micul Scriitor