OUĂ PRINSE-N PORTIERĂ

OUĂ PRINSE-N PORTIERĂ


Eram clasa a XI a şi împlineam 18 ani. Chiar dacă eram conştientă că nu avem bani de o petrecere, îmi doream cu ardoare măcar un tort. Pentru că un tort pe comandă la cofetărie era devastator de scump, mi-am făcut calculul că un tort meşterit de noi în bucătărie n-o fi la fel de aspectuos dar va fi gustos şi rezonabil la costuri.

Mama nu s-a opus, calculând că este imposibil să găsesc ouă.

Sigur că dacă vrei ouă, cauţi nişte găini dar, locuiam în buricul târgului şi nu aveam zburătoare. De fapt cumpărasem o raţă însă, eu şi sora mea ne-am împrietenit cu Matilda şi n-am fost capabile să o punem pe varză. Poţi să-ţi mănânci prietena friptă?Asta până la Sfântu’ Ion, când vecinul nostru Ionel, care, evident, nu se-mprietenise cu ea a mâncat-o fără greţuri.

Sigur că n-a recunoscut dar, am văzut penele în bucutăria lor.

Casă naţionalizată, ce vrei! Ştiam şi de câte ori a râgâit jupânul după raţa cu varză…

Fuse, fuse şi se duse! Ajunsesem deja în toamnă.

Mă simpatiza o tipă la o cofetărie şi am rugat-o de opt ouă pentru tort. Fiindcă matricola mea de la liceul Bălcescu o intimida, a aşteptat să se mai subţie populaţia şi în locul celor opt ouă la preţ de bişniţă, mi-a dat un carton se ouă la preţ de mercurial, împachetat astfel să pară un tort de comandă.

Cofetăria era pe strada Republicii spre piaţă şi îi ziceam la Groapa, că se cobora într-un fel de cramă.

Urc emoţionată scările şi când să ies, izbeşte un năvleg uşa şi dă peste mine.

Strig cu disperare:

-Domnule, domnule, vă rog, ouăle mele! Se poate, sunteţi vandal?

-Da’ ce, şi dumneata ai ouă?- întreabă tipul năucit. Îmi pare rău! Te-ai înroşit la faţă! Te doare rău? Eşti ca o fetişcană…

Şi eu m-am lovit cu portiera maşinii şi nu mi s-au desumflat încă! Ai grijă măcar să nu strici tortul!

Am râs vreo săptămână de faza asta dar, cine râde la urmă râde mai bine.

Ouăle le-am mâncat omletă, pritocite pe gazieră, fiindcă n-am avut butelie la aragaz ca să coc blatul.

Mi-am făcut însă TURTALACEA LU’ STELA. N-aţi auzit? Posibil! E o reţetă cu circulaţie intensă în familie.

În vremuri demult apuse, înainte să se-apuce papaşa de gagicăreli şi scandaluri crunte, pe la diverse zile onomastice se reunea toată familia. Înainte să i să năzară vreuneia din surori câte ceva şi să pună de-un pui de ceartă, o soră mai mare a tatălui se lăuda cu tortul făcut de ea. Taică-miu se băga-n ciorbă curios:

-Mă, Stela, numai te lauzi cu torturile astea faimoase dar, nu ne serveşti niciodată! Numa’ gura de tine! Se vede că eşti neam cu Papuc!( Papuc era o rudă a bunicului, cizmarul satului, lăudăros fără pereche)

La care intervenea ţăţica, sora cea mai mare:

-Tu pe ce lume trăieşti, frate? Stela nu face tort! Ea face o turtalace şi o mănâncă singură, că-i e târşă s-o arate la cineva! Tu n-ai auzit de celebra TURTALACE A LU’ STELA?

De atunci, când tortul de mere sau se biscuiţi iese mai chinuit zicem că-i reţeta familiei.

Colegii mei mi-au cumpărat o pălărie roşie şi o păpuşă: prima păpuşă pe care am primit-o în viaţa mea!

În buna tradiţie a familiei, Turtalacea lu’ Stela arăta dezastruos şi am mâncat-o singură.


 Mai multe poveşti la  CUIBARUL CU OUĂ 
http://doinapopescu.wordpress.com/category/cuibarul-cu-oua/