Locuiam în centru oraşului, asta era de bine, într-o casă naţionalizată destul de mişto, pe care o împărţeam cu mai mulţi vecini la comun, ceea ce era al naibii de nasol.
Şi de departe şi de aproape, cel mai nesuferit era Victor Iordache, fost fotograf, zis Grasu, un tip la vreo 220 de kile ori ceva mai mult.
Râdeam de chiloţii lui fiindcă nu existau în comerţ pe dimensiunea lui şi nevastă-sa îi făcea din nişte materiale cadrilate nişte enormităţi. Trei perechi de chiloţi marca Grasu încărcau o frânghie întreagă!
Vărul meu Sorin zice: ce feţe de pernă mari şi borâte au vecinii voştri!
-Nu-s feţe de pernă! Sunt chiloţii lu’ Grasu, băieţel!
Şocat, a luat un metru de tâmplărie şi seara târziu, după ce-a intrat Grasu în casă i-a măsurat. Ani de zile a povestit la tot neamul ce dihănii de chiloţi i-a fost dat să vadă!
Grasu era antipatic şi fiindcă stătea veşnic la o masă în curte şi monitoriza tot, punând etichete răutăcioase şi tachinând pe toată lumea.
Asta în momentele paşnice, fiindcă dacă întârzia poştăriţa cu pensia sau i se năzărea ceva, să te ţii scandal zile întregi.
Madam Mery, nevastă-sa, fără să fie scundă, să fi avut maxim 45 de kilograme cu ţigară şi cu portţigaret cu tot dar, era o femeie cumsecade, chiar dacă oamenii ziceau că-i slabă-aşa de-a dracu’ ce-i.
Cel mai tare mă distram când mergea Grasu la aprozar. Avea platfus şi cei 200 de metri până la colţ îi făcea în jumătate de oră.
Ca să-i fac în ciudă, îl pândeam când se-mbrăca şi ieşeam pe poartă imediat în urma lui. Treceam agilă pe lângă el, stăteam la coadă, făceam drumul de-ntoarcere şi el abia îşi târa şuncile în drum spre aprozar.
Ajungeam cu zarzavaturile acasă şi aveam timp berechet de o şuetă cu madam Mery.
Trăia rău cu răutatea lui, suferise mult, încă din tinereţe o înşelase şi-o bătuse cu sălbăticie.
Atunci îi puneam aceleaşi vechi întrebări: de ce la luat şi de ce nu l-a lăsat.
Pentru ambele întrebări avea un singur răspuns: l-a iubit!
Pentru mine era absolut incredibil.
Într-o zi a scos o cutie de pantofi şi a răsturnat-o. Un superb actor de cinema în haine elegante râdea fericit în acele poze sepia şi alb negru. Nu puteam să cred!
Victor Iordache fusese un bărbat incredibil de frumos şi elegant! Madam Mery fusese robită frumuseţii lui!
Băgând cutia la loc, văd în cămară şirul de cârnaţi şi-mi amintesc de o nedumerire mai veche:
-Doamna Mery, zic eu, dacă tot mi-aţi dezvăluit acest secret, lămuriţi-mă, vă rog, de ce cârnaţii dumneavoastră au 75 de centimetri? De ani buni mă frământă întrebarea asta!
-Eşti foarte tânără, drăguţă! Instinctiv, femeile fac cârnaţii după propriul ideal.
-Idealul dumneavoastră masculin este de şaptezeci şi cinci de centimetri?- întreb eu uluită.
La lipsa mea de informaţii de la acel moment, funcţionând doar pe presupuneri şi imaginaţie, aveam vreo 16 ani, tot ce era peste 45 era absolut inutil.
Şi dacă asta cu idealul era pe bune, deja era tragic: urmând exemplul mamei eu făceam cârnaţii de vreo cinci ori mai mici! Eram deja confuză!
-A, nu drăguţă!- zice madam Mery, eu sunt excepţia care confirmă regula. Eu fac cârnaţii de 75, pentru că Victor mânâncă o omletă cu patru cârnaţi. Adică o omletă de 16 ouă cu 4 cârnaţi.
Fac calculul şi nu-mi vine a crede:
-Adică mănâncă 16 ouă şi trei metri de cârnaţi la o masă?
-Da’ dar, când locuieşti la comun şi toţi vecinii sunt cu ochii pe tine, vezi ce firesc şi inofensiv sună ” nevastă, pregăteşte o omletă şi patru cârnaţi”?!
citeşte despre Grasu şi PUTEREA MINIJUPULUI
luni, 10 mai 2010
duminică, 25 aprilie 2010
I-o dă curată
Corvin meşterea să aprindă un primus, să se mai încălzească cu dom’căpitan, la un ceai întărit cu rom. Gândurile îi călătoreau la Mihaica, cea mai frumoasă fată din sat. Şi sprintenă la minte, mai ceva ca un sobor de popi. O plăceau toţi flăcăii, că era prima la horă şi, mai ales, veselă fără pereche. Şi-i zbârnâiau mâinile pe fus, pe urzeală şi suveică la războiul de ţesut, de se prindea la rămăşag cu orişicare fată sau nevastă, cu spor îndrăcit! Şi nu-şi amintea nimeni s-o fi întrecut-o cineva! Lui Corvin îi spunea inima că-l aştepta cu dor aprins şi gând de măritiş. Doar de ţaţa Catrina, mă-sa, avea o grijă că o tot mâna pe biata Mihaica să se mărite.
– Mărită-te, arză-te-ar focu’ să te arză, să nu-mi faci vreun pocinog! Că neam de neamu’ nostru, nimeni nu s-a greşit, da’ la ochii tăi alunecoşi şi fire cu lipici - cui te-oi fi izbit, nu ştiu, zău! – dac-om scăpa cu faţa curată… De n-am ajunge batjocura satului, cu prunc slobozit din flori, arză-te-ar para focului, să te arză! Cu mâna mea te omor, dacă-mi faci un pocinog. Bagă de samă, fa Mihaică!
Bătrâna lui, Ilinca, alt drac de babă, îl tot pisa:
– Blegule, nu căta la muiere cu lipici, că s-or lipi şi alte muşte bete de catrinţa ei. Umblă după una supusă, mai puţin gureşă şi mai puţin zglobie că, după asta, aleargă tot ce are crac de izmană, din trei sate. Şi, pe de altă parte, bărbatul cu scaun la cap, fuge de muiere prea şcolită. Acuma, de! Ce ţi-o trebui chiar deşteapta împărăţiei? Doar o iei să frământe pita, să aibă spor la ţesut izmene şi să-ţi încălzească colea aşternutul, nu să scrie la gazetă, nici s-o faci doftoricioaie. Atâtea muieri strajnice şi cu stare, râncezesc, oftând după tine şi tu, prostule, numai de sfrijită grijeşti.
– Mamă, io n-oi trăi de două ori. Îmi iau pe cine mi-e drag, să nu-mi fie urât dimineaţa, să mă trezesc lângă sluta pământului. Şi vorba lu’ bunicu’ Toderaş-decât să iau un rahat uscat, să-l mănânc singur toată viaţa, mai bine iau cozonac dulce şi împart cu prietenii.
Ţaţa Ilinca aruncă furioasă cu făcăleţul după el:
– Piei din ochii mei, împieliţatule; între noi nu încape spor la glumă! Dacă nu aduci în bătătură fată pe placul şi pe voia mea, mă arunc în fântână…
– Atunci, aşteaptă rogu-te până om săpa alta mai pântecoasă, că asta nu-i rost să te cuprindă…
Aceasta chiar puse capac! Sângele gros şi înciudat îi vâjâia rău pe la urechi.
Dacă nu putea ierta ceva ţaţa Ilinca la Mihaica, pe lângă mintea săgeată şi altoită cu socoteală, era talia subţirică şi trupul mlădiu. Ştiindu-se de pe la 16 ani la un chintal şi încă peste jumate, ar fi vrut o noră otova, pe potriva ei. Trupeşă şi gămancă, să aibă Corvin ce strânge în braţe! Dar, mai presus, să nu-i mai scoaţă Gheorghe, bărbatu-su, ochii! Ba că-i cât malu’, ba că-i mai groasă şi ca Joiana, ba că isprăveşte toată brânza dintr-o putină la o masă fără măcar să se sature şi altele şi mai de ocară! Şi nici nu-i era la îndemână alt lucru ştiut.
Dacă te năpusteai cu vorba la Mihaica sau îi cătai pricină, ghiaura avea pe vârf de limbă, întors la orice vorbă şi, din două vorbe zise socotit, te făcea să-ţi pară rău că nu ţi-ai văzut de ciorba ta…
Pe scurt, o vacă grasă şi robace, cu gura cusută, supusă lui Corvin dar, mai cu seamă ei, ar fi înduplecat-o poate pe ţaţa Ilinca să-ncerce a o păsui în bătătură. Altfel, nu!
Doar văzuse Corvin, ce amar de soacră era mă-sa, în anul când se-nsurase Nenica Gligore. Adusese pe Anuţa în casă, pe învoiala mă-sii, la înţelegere cu părinţii fetei dar şi cu trei care de zestre. Başca şase pogoane de pământ şi o scroafă nefătată. Şi, ca să astâmpere lăcomia lu’ ţa’Ilinca, şi zece miei arvuniţi taman la fătatul mieilor. Şi cuminte Anuţa, şi supusă, şi robace. Dar când îi luase dracu’ de babă sama mai bine şi când se dumiri că-i frumuşică şi că nenica Gligore este-n dragoste mare cu ea, o cuprinse turbarea şi-o ţinu într-o prigoană de-i făcu Anuţei viaţa iad. Când îşi făcu amărâta bocceluţă, să plece la mamă-sa, prinse de veste tata. Ei, să te ţii Ilinco! Şi, prima dată în viaţă, puse tata paru’ pe hoaşcă de se răcori toată familia…
- Muiere, îi prima dată când pui paru’ pă tine, da ţâne minte, că nu-i ultima. De mai stai cu răul pe fată şi mai prigoneşti pe Anuţa, o să zâci, că azi a fost nimica! Satană ai fost cu fătuca asta de când ne-a călcat pragul, da’ dacă nu-ţi iei sama bine şi nu-ţi socoteşti vorbele, oi încăpea pe mâna mea…
Satana de ţa’Ilinca – cum bine îi zisese Gheorghe – tot nu prea îşi găsea starea.
Da’, ce să-i faci? De unde atâta coraj, să te pui cu Gheorghe?
Se vânzolea, cât îi ziulica de mare, când în chiler, când în odaie, spionând pe un gemuleţ mic în odaia noră-si, printr-o găurică pe care o meşterise în pânza din geam.
Se tot minuna, cum îşi pierde proasta, amar de vreme, o dată la două zile, să-şi clătească cosiţa ba cu fiertură de foi de nuc ba cu zamă de urzici. Şi - culmea !- zi de zi şi în zori, şi la apus, ca şi când nu s-ar fi găsit altă treabă în ograda gospodarului, făcea fiertură, ba de muşeţel, ba de pelin sau gălbenele să se limpezească pe tot corpul, dar mai cu samă la rilă.
Duminica pe şanţ, opintind la seminţele de dovleac, povestea vecinelor cu năduf:
- Împiedicată la treabă, noru-mea, fără pereche şi tare puţină la minte amărâta, şi strâmbă de slabă ce-i! Da’ pe dânsa, nimic de zâs, lu’ Gligore i-o dă curată.
Şpioanca-i rămăsese numele în sat şi chiar surorile îi ziceau în spate, tot Şpioanca .
Iar Gheorghe, la supărare, fără farafastâcuri, i-o zicea verde în faţă, să-i mai taie din nas. Iar când era bine dispus o alinta în stihuri: Soacră, soacră-acră, acră! Cră-cră! Soacră acră!
PENTRU TINE
– Mărită-te, arză-te-ar focu’ să te arză, să nu-mi faci vreun pocinog! Că neam de neamu’ nostru, nimeni nu s-a greşit, da’ la ochii tăi alunecoşi şi fire cu lipici - cui te-oi fi izbit, nu ştiu, zău! – dac-om scăpa cu faţa curată… De n-am ajunge batjocura satului, cu prunc slobozit din flori, arză-te-ar para focului, să te arză! Cu mâna mea te omor, dacă-mi faci un pocinog. Bagă de samă, fa Mihaică!
Bătrâna lui, Ilinca, alt drac de babă, îl tot pisa:
– Blegule, nu căta la muiere cu lipici, că s-or lipi şi alte muşte bete de catrinţa ei. Umblă după una supusă, mai puţin gureşă şi mai puţin zglobie că, după asta, aleargă tot ce are crac de izmană, din trei sate. Şi, pe de altă parte, bărbatul cu scaun la cap, fuge de muiere prea şcolită. Acuma, de! Ce ţi-o trebui chiar deşteapta împărăţiei? Doar o iei să frământe pita, să aibă spor la ţesut izmene şi să-ţi încălzească colea aşternutul, nu să scrie la gazetă, nici s-o faci doftoricioaie. Atâtea muieri strajnice şi cu stare, râncezesc, oftând după tine şi tu, prostule, numai de sfrijită grijeşti.
– Mamă, io n-oi trăi de două ori. Îmi iau pe cine mi-e drag, să nu-mi fie urât dimineaţa, să mă trezesc lângă sluta pământului. Şi vorba lu’ bunicu’ Toderaş-decât să iau un rahat uscat, să-l mănânc singur toată viaţa, mai bine iau cozonac dulce şi împart cu prietenii.
Ţaţa Ilinca aruncă furioasă cu făcăleţul după el:
– Piei din ochii mei, împieliţatule; între noi nu încape spor la glumă! Dacă nu aduci în bătătură fată pe placul şi pe voia mea, mă arunc în fântână…
– Atunci, aşteaptă rogu-te până om săpa alta mai pântecoasă, că asta nu-i rost să te cuprindă…
Aceasta chiar puse capac! Sângele gros şi înciudat îi vâjâia rău pe la urechi.
Dacă nu putea ierta ceva ţaţa Ilinca la Mihaica, pe lângă mintea săgeată şi altoită cu socoteală, era talia subţirică şi trupul mlădiu. Ştiindu-se de pe la 16 ani la un chintal şi încă peste jumate, ar fi vrut o noră otova, pe potriva ei. Trupeşă şi gămancă, să aibă Corvin ce strânge în braţe! Dar, mai presus, să nu-i mai scoaţă Gheorghe, bărbatu-su, ochii! Ba că-i cât malu’, ba că-i mai groasă şi ca Joiana, ba că isprăveşte toată brânza dintr-o putină la o masă fără măcar să se sature şi altele şi mai de ocară! Şi nici nu-i era la îndemână alt lucru ştiut.
Dacă te năpusteai cu vorba la Mihaica sau îi cătai pricină, ghiaura avea pe vârf de limbă, întors la orice vorbă şi, din două vorbe zise socotit, te făcea să-ţi pară rău că nu ţi-ai văzut de ciorba ta…
Pe scurt, o vacă grasă şi robace, cu gura cusută, supusă lui Corvin dar, mai cu seamă ei, ar fi înduplecat-o poate pe ţaţa Ilinca să-ncerce a o păsui în bătătură. Altfel, nu!
Doar văzuse Corvin, ce amar de soacră era mă-sa, în anul când se-nsurase Nenica Gligore. Adusese pe Anuţa în casă, pe învoiala mă-sii, la înţelegere cu părinţii fetei dar şi cu trei care de zestre. Başca şase pogoane de pământ şi o scroafă nefătată. Şi, ca să astâmpere lăcomia lu’ ţa’Ilinca, şi zece miei arvuniţi taman la fătatul mieilor. Şi cuminte Anuţa, şi supusă, şi robace. Dar când îi luase dracu’ de babă sama mai bine şi când se dumiri că-i frumuşică şi că nenica Gligore este-n dragoste mare cu ea, o cuprinse turbarea şi-o ţinu într-o prigoană de-i făcu Anuţei viaţa iad. Când îşi făcu amărâta bocceluţă, să plece la mamă-sa, prinse de veste tata. Ei, să te ţii Ilinco! Şi, prima dată în viaţă, puse tata paru’ pe hoaşcă de se răcori toată familia…
- Muiere, îi prima dată când pui paru’ pă tine, da ţâne minte, că nu-i ultima. De mai stai cu răul pe fată şi mai prigoneşti pe Anuţa, o să zâci, că azi a fost nimica! Satană ai fost cu fătuca asta de când ne-a călcat pragul, da’ dacă nu-ţi iei sama bine şi nu-ţi socoteşti vorbele, oi încăpea pe mâna mea…
Satana de ţa’Ilinca – cum bine îi zisese Gheorghe – tot nu prea îşi găsea starea.
Da’, ce să-i faci? De unde atâta coraj, să te pui cu Gheorghe?
Se vânzolea, cât îi ziulica de mare, când în chiler, când în odaie, spionând pe un gemuleţ mic în odaia noră-si, printr-o găurică pe care o meşterise în pânza din geam.
Se tot minuna, cum îşi pierde proasta, amar de vreme, o dată la două zile, să-şi clătească cosiţa ba cu fiertură de foi de nuc ba cu zamă de urzici. Şi - culmea !- zi de zi şi în zori, şi la apus, ca şi când nu s-ar fi găsit altă treabă în ograda gospodarului, făcea fiertură, ba de muşeţel, ba de pelin sau gălbenele să se limpezească pe tot corpul, dar mai cu samă la rilă.
Duminica pe şanţ, opintind la seminţele de dovleac, povestea vecinelor cu năduf:
- Împiedicată la treabă, noru-mea, fără pereche şi tare puţină la minte amărâta, şi strâmbă de slabă ce-i! Da’ pe dânsa, nimic de zâs, lu’ Gligore i-o dă curată.
Şpioanca-i rămăsese numele în sat şi chiar surorile îi ziceau în spate, tot Şpioanca .
Iar Gheorghe, la supărare, fără farafastâcuri, i-o zicea verde în faţă, să-i mai taie din nas. Iar când era bine dispus o alinta în stihuri: Soacră, soacră-acră, acră! Cră-cră! Soacră acră!
PENTRU TINE
marți, 20 aprilie 2010
Dom Profesor sare calul
Prin ‘92 veneam de la Sinaia cu un Ww Transporter. La volan un mare artist în materie de şoferie: dom’ Profesor.
Ajungând la borcanul din apropierea Ploieştiului, trei maşini de poliţie dintre care una chiar cu girofarul pornit şi o mare desfăşurare de forţe. Pe dubla continuă un poliţist.
Dom’ Profesor i-a dubla între caucioace spre stupefacţia poliţistului care, evident, ne opreşte:
-Domnule, ori nu eşti normal? Vrei să spui că nu m-ai văzut aici ?
-Sigur că te-am văzut! Am vrut să-ţi testez vigilenţa!- zice râzând dom’ Profesor.
Poliţistul îi cere permisul, talonul şi asigurarea, începe procesul-verbal şi îi cere şi buletinul. Îi dă procesul verbal la semnat, îi taie chitanţă(pe vremea aia poliţistul avea chitanţier la purtător) şi îi înapoiază actele. Dom’ Profesor, culant, la amenda de 500 de lei îi mai dă 500.
-Ia să mănânci şi tu nişte mici!
Poliţistului îi sclipesc ochii şi bagă banii în buzunar, bucuros de chilipir.
Din buletin cade o carte de vizită şi galant, poliţistul se apleacă să o ridice. La aşa şpagă, era firesc.
Poliţistul înţepeneşte: cartea de vizită era a şefului tehnicului pe ţară de la interne.
- Îl cunoaşteţi pe “gealul” Icsulescu?
-Da! E naşul meu!
-Ia-ţi dom’le actele şi banii înapoi de-aci că mă laşi fără pâine!
Dom’ Profesor râde şi apasă acceleraţia.
Spre stupefacţia celor zece poliţişti împrăştiaţi pe şosea, noi accelerăm şi poliţistul alergă după noi cu banii întinşi.
Ce-a fost asta, Profesore?
-M-am distrat şi eu puţin…
Ajungând la borcanul din apropierea Ploieştiului, trei maşini de poliţie dintre care una chiar cu girofarul pornit şi o mare desfăşurare de forţe. Pe dubla continuă un poliţist.
Dom’ Profesor i-a dubla între caucioace spre stupefacţia poliţistului care, evident, ne opreşte:
-Domnule, ori nu eşti normal? Vrei să spui că nu m-ai văzut aici ?
-Sigur că te-am văzut! Am vrut să-ţi testez vigilenţa!- zice râzând dom’ Profesor.
Poliţistul îi cere permisul, talonul şi asigurarea, începe procesul-verbal şi îi cere şi buletinul. Îi dă procesul verbal la semnat, îi taie chitanţă(pe vremea aia poliţistul avea chitanţier la purtător) şi îi înapoiază actele. Dom’ Profesor, culant, la amenda de 500 de lei îi mai dă 500.
-Ia să mănânci şi tu nişte mici!
Poliţistului îi sclipesc ochii şi bagă banii în buzunar, bucuros de chilipir.
Din buletin cade o carte de vizită şi galant, poliţistul se apleacă să o ridice. La aşa şpagă, era firesc.
Poliţistul înţepeneşte: cartea de vizită era a şefului tehnicului pe ţară de la interne.
- Îl cunoaşteţi pe “gealul” Icsulescu?
-Da! E naşul meu!
-Ia-ţi dom’le actele şi banii înapoi de-aci că mă laşi fără pâine!
Dom’ Profesor râde şi apasă acceleraţia.
Spre stupefacţia celor zece poliţişti împrăştiaţi pe şosea, noi accelerăm şi poliţistul alergă după noi cu banii întinşi.
Ce-a fost asta, Profesore?
-M-am distrat şi eu puţin…
duminică, 18 aprilie 2010
COMISIA ZURICH
Dacă primele 4 capitole te-au captivat, comandă romanul COMISIA ZÜRICH la comisiazurich@yahoo.com pentru 28 de lei cu toate taxele incluse.
Chiar dacă au crescut costurile de tipărire, am păstrat şi romanul DUMNEZEU ERA-N VACANŢĂ tot la 28 de lei cu toate taxe incluse.
sâmbătă, 17 aprilie 2010
joi, 15 aprilie 2010
DUSTER - CEL MAI BUN DINTRE DACI
De câţiva ani buni, firma Apan-Brăila ne-a învăţat cu lansări spectaculoase, fiecare maşină fiind promovată inedit şi surprinzător.
De fiecare dată spectacole amănunţite care au încântat-o şi pe exigenta Sabrina dar astăzi am fost însoţită de Ingrid.
Evenimentul a debutat la orele 17 şi chiar dacă eram nerăbdătoare, bănuind o mare îmbulzeală m-am dus premeditat la spartul târgului, adică după socoteala mea pe la 18,30.
Moderatorul evenimentului a fost Mihai Mitoşeru. Plin de vervă, a dat savoare spectacolului. Ne-a făcut plăcere, îl mai aşteptăm pe la Brăila!
Se-nserase, se lăsase frigul dar, curioşii veneau încă şi dinspre Brăila şi dinspre Galaţi,cei mai curajoşi făcând şi un drive-test iar după un popas scurt la grătarul cu mici se-mprăştiau goniţi de frig.
Eu am înfruntat frigul mai bine de-o oră fiindcă am avut de ce.
Pe un teren accidentat, proiectat şi realizat de profesionişti specializaţi în amenajarea traseelor de off-road pentru concurs, din câte am înţeles singurul din ţară de acest gen, doi "DACI", unul argintiu şi unul brun au arătat ce pot.
Şi chiar pot! Treceri peste buşteni,peste borduri, zone de pietre, noroaie, urcare pe parapeţi, pante abrupte şi senzaţia maximă: rampa basculantă.
Am testat şi 4x2-ul şi 4x4. Acelaşi comportament ferm la ambele variante şi la toate încercările.
S-au dus vremurile când era de mare actualitate bancul ăla cu Mercedes, maşini şi Dacii.
Dacă Loganul are succes şi în interiorul şi în afara graniţelor, Duster-ul este o maşină serioasă, frumoasă şi cu capabilităţi excepţionale la preţuri accesibile.
La o piaţă concurenţială atât de aglomerată, de regulă elementele de design se mai preiau de la o marcă la alta. Am căutat şi pe caroseria DUSTER-ului elemente preluate şi spun cu bucurie că nu le-am identificat.
Hayonul chiar are o tăiere în trapez răsturnat ce-l individualizează, aşa cum acelaşi trapez se regăseşte pe ancadramentele stopurilor.
La preţurile afişate mă aşteptam la un interior spartan dar în mod surprizător nu mai întâlnim habitaclu "de Dacie" ci un ambient atrăgător, cu finisaje de mare fineţe, planşa de bord fiind deosebită, tonuri de negru combinate cu brun strălucitor la varianta 4x4.
Deşi am dat în lăcomie şi am făcut 3 drive-teste, cu ochii la terenul spectaculos de accidentat n-am remarcat scaunele, fiindcă petrec mult timp la volan şi le dau mare importanţă. Dar dacă era ceva în neregulă, probabil aş fi remarcat. Oricum, mâine mai merg o dată să înregistrez toate detaliile.
Ar fi multe de spus şi nu sunt zgârcită la complimente, DUSTER-ul le merită din plin dar imaginile sunt mai convingătoare decât vorbele şi din cele vreo 200 de fotografii am postat doar 40 ca să nu-mi blochez blogul.
Dacă aveţi dificultăţi la vizionare vă rog să mă anunţaţi, fiindcă din dorinţa de a evidenţia toate detaliile nu m-am îndurat să le reduc prea mult din rezoluţie.
Pot paria că Duster-ul va repara mândria noastră naţională greu încercată şi mai mult decât atât, pot spune că de la Nadia Comănici n-a mai avut România un astfel de campion valoros.
Galerie foto DUSTER
http://www.torent-press.ro/
De fiecare dată spectacole amănunţite care au încântat-o şi pe exigenta Sabrina dar astăzi am fost însoţită de Ingrid.
Evenimentul a debutat la orele 17 şi chiar dacă eram nerăbdătoare, bănuind o mare îmbulzeală m-am dus premeditat la spartul târgului, adică după socoteala mea pe la 18,30.
Moderatorul evenimentului a fost Mihai Mitoşeru. Plin de vervă, a dat savoare spectacolului. Ne-a făcut plăcere, îl mai aşteptăm pe la Brăila!
Se-nserase, se lăsase frigul dar, curioşii veneau încă şi dinspre Brăila şi dinspre Galaţi,cei mai curajoşi făcând şi un drive-test iar după un popas scurt la grătarul cu mici se-mprăştiau goniţi de frig.
Eu am înfruntat frigul mai bine de-o oră fiindcă am avut de ce.
Pe un teren accidentat, proiectat şi realizat de profesionişti specializaţi în amenajarea traseelor de off-road pentru concurs, din câte am înţeles singurul din ţară de acest gen, doi "DACI", unul argintiu şi unul brun au arătat ce pot.
Şi chiar pot! Treceri peste buşteni,peste borduri, zone de pietre, noroaie, urcare pe parapeţi, pante abrupte şi senzaţia maximă: rampa basculantă.
Am testat şi 4x2-ul şi 4x4. Acelaşi comportament ferm la ambele variante şi la toate încercările.
S-au dus vremurile când era de mare actualitate bancul ăla cu Mercedes, maşini şi Dacii.
Dacă Loganul are succes şi în interiorul şi în afara graniţelor, Duster-ul este o maşină serioasă, frumoasă şi cu capabilităţi excepţionale la preţuri accesibile.
La o piaţă concurenţială atât de aglomerată, de regulă elementele de design se mai preiau de la o marcă la alta. Am căutat şi pe caroseria DUSTER-ului elemente preluate şi spun cu bucurie că nu le-am identificat.
Hayonul chiar are o tăiere în trapez răsturnat ce-l individualizează, aşa cum acelaşi trapez se regăseşte pe ancadramentele stopurilor.
La preţurile afişate mă aşteptam la un interior spartan dar în mod surprizător nu mai întâlnim habitaclu "de Dacie" ci un ambient atrăgător, cu finisaje de mare fineţe, planşa de bord fiind deosebită, tonuri de negru combinate cu brun strălucitor la varianta 4x4.
Deşi am dat în lăcomie şi am făcut 3 drive-teste, cu ochii la terenul spectaculos de accidentat n-am remarcat scaunele, fiindcă petrec mult timp la volan şi le dau mare importanţă. Dar dacă era ceva în neregulă, probabil aş fi remarcat. Oricum, mâine mai merg o dată să înregistrez toate detaliile.
Ar fi multe de spus şi nu sunt zgârcită la complimente, DUSTER-ul le merită din plin dar imaginile sunt mai convingătoare decât vorbele şi din cele vreo 200 de fotografii am postat doar 40 ca să nu-mi blochez blogul.
Dacă aveţi dificultăţi la vizionare vă rog să mă anunţaţi, fiindcă din dorinţa de a evidenţia toate detaliile nu m-am îndurat să le reduc prea mult din rezoluţie.
Pot paria că Duster-ul va repara mândria noastră naţională greu încercată şi mai mult decât atât, pot spune că de la Nadia Comănici n-a mai avut România un astfel de campion valoros.
Galerie foto DUSTER
http://www.torent-press.ro/
miercuri, 31 martie 2010
TRIPTIC DIVIN
Am primit acest text la poşta redacţiei de la Ariane împreună cu o serie de fotografii superbe.
Nu mi-am permis nicio intervenţie pe text dar am organizat fotografiile într-o mică galerie.
Tripticul Divin-Manastirile Rupestre -Corbii de Piatra, Namaiesti si Cetatuia-Negru Voda
Motto:
“Da, sunt un soldat al acestui oras! Un “soldat”,inregimentat in Fortareata Bucuresti –unde timpurile astea fierbinti duhnesc, aerul incremeneste , smenarii - cu scoala sau fara- danseaza flegmatic, iar lipsa firescului e mod de viata….Sufocant! Dezertez macar pentru O ZI!
Vreau sa Respir…! Fug spre lumina… Cautandu-L!
Si mereu,prin EL, ma regasesc –e aici,, in inima MEA!” Ariane-1 August 2009
“Dezertarea” a debutat cand soarele nu sfichiuia nimicitor asfaltul si betoanele gri ale marelui oras .La orele 6:30, dimineata, alergam serpuitor pe Autostrada Bucuresti –Pitesti (nu va speriati: nu eram cu”motorul” si nici cu masina de curse -doar evitam micile “vai si dealuri” de pe autostrada, plus “smecherii” ce nu cunosc notiunea de a semnaliza, de a trece prudent de pe o banda pe alta, de a nu tripla, etc.…cred ca multi mergeau la Pitesti sa aduca “ofrande” celor ce i-au investit…cu carnetul de sofer … )
Depasim Pitestiul si relativ usor, gratie noului inel de centura, bine gandit si construit, ne indreptam spre Curtea de Arges pe DN7C.
Intram in zona de muscele si raman uimita si incantata de frumusetea zvelta a caselor argesene, de caldura cu care oamenii te indruma, de iubirea lor multicolora pentru flori . Oameni gospodari!
In fuga, permisa de viteza admisibila (si nu admisa!), imortalizez, in gand, “amprenta” orasului Curtea de Arges –oras al “regilor Romaniei” –orasul Basarabilor , cei “datatori de legi si datini” si ne indreptam spre est, spre Campulung Muscel , pana la Domnesti (aprox.22 KM) parasind drumul national (spre stanga- spre Nucsoara ). Cam dupa 11 Km ajungem in localitatea Corbi.
Si aici se intampla prima UIMIRE!
Corbii de Piatra
Un complex straniu de stanci din care straluceste izbitor de ALB , manastirea rupestra Corbii de Piatra atestata documentar in anul 1512, in fapt fiind mult mai veche ( legendele spun ca e o veche asezare dacica). Ca tipologie, apartine lumii bizantine a sec.X –specific fiind un naos si doua altare - “inrudindu-se ” cu bisericile rupestre din Capadocia. In naos, se intrezaresc, ca un alfabet uitat, picturile initiale (printre cele mai vechi picturi religioase din tara), nerestaurate inca. Semiintunericul, atmosfera stranie, te ajuta pentru o clipa –prin regresie atemporala – sa simti zbaterile vremurilor trecute, cand fiii lui Zamolxis si-au ingemanat credinta lor cu Dreapta Credinta Ortodoxa, cand , aici, in aceasta vatra Corvinestii incepeau sa-si scrie propria lor istorie - se spune ca in aceste locuri isi avea castelul Voicu Corvin, tatal lui Iancu Corvin de Hunedoara, cel ce si-a pastrat pe blazonul sau un Corb cu Crucea in cioc. Aceasta manastire a fost si loc de refugiu impotriva invadatorilor , adapostind si ocrotind “sufletele locului” .
Deasupra lacasului, incastrata in stanca tasneste spre cer o cruce alba de piatra de la 1700. Gasesc Calea si urc spre aceasta .De sus, o noua perspectiva, intreaga asezare se distinge in lumina, o casuta albastra ca din poveste chiar langa aceste stanci, iar noi carari ma fac sa parcurg intreg complexul de piatra. Am “intalnit” si flori salbatice, cu aer meridional si un drum al Pinilor si stranii sculpturi in piatra daltuite de trecerea timpului. Pe o poteca cobor spre o formatiune de roci “ravasite” de vant, iar la baza acestora, sub un tavan de piatra, in tihna si fara spaime descopar o “adunare” de cai, cu puii lor, animale simbol ale libertatii. Da aici miroase a Libertate Fara Fraie si fara Constrangeri!.
Ajung la casuta albastra. Un domn ne insoteste binevoitor (apoi am aflat ca este un profesor pensionar – iubitor de taine, mistere si legende) prezentandu-ne alte poeme ale stancilor de la Corbii de Piatra- piciorul unui urias fixat in piatra, sub cornisa muntelui, ce avea calcaiul iesit in afara si coapsa culcata ca a unui om adormit, baia din piatra , invelisul spart a unui cocon etc. Dar va las sa continuati legendele si prin imagini …
Am parasit acest loc mirific si m-am intors in comuna Domnesti indreptandu-ma spre apoi Campulung Muscel . La aprox.10 km inainte de Campulung, descopar o a doua UIMIRE, intr-o padure de fagi amestecati cu conifere:
MANASTIREA NAMAIESTI
Locul nu mai este atat de salbatic, are mai multi pelerini si vizitatori. In plus, aici se afla o comunitate inchegata de maici. Privelistea din jur este usor prea “civilizata”, dar intrand in biserica de piatra am reverberat din nou cu trecutul sacru al acestui spatiu.
Afara a inceput o ploaie incruntata, inauntru am gasit Lumina!.Si am avut parte si de o mare fericire!
Legenda spune ca Apostolul Andrei, propavaduitorul Evangheliei lui Hristos, parasind Dobrogea si indreptandu-se spre Dacia Superioara, a facut popas aici, unde se afla un templu dacic, in cautarea unui preot slujitor al lui Zamolxis, pe care sa-l Increstineze…dar grota era goala …”NEMO EST” ar fi spus Apostolul tovarasilor de drum –“Nu este Nimeni!” ( de aici si etimologia denumirii satului –Namaiesti) .Si totusi, coborand printr-un horn (actuala turla a lacasului) –Apostolul Andrei, ne-a lasat un dar minunat noua, Icoana Maicii Domnului , facatoare de minuni – pictata se spune de Sfantul Apostol Evanghelist Luca. Potrivit legendei, Maica Domnului i-a cerut acestuia sa picteze 12 astfel de icoane pentru fiecare dintre Apostoli, atunci cand vor pleca spre Propavaduire, sa aiba o astfel de icoana pentru a fi lasata acolo unde vor simti ca MERITA A FI LASATA. Pictura pe lemn, adusa din Orient, a fost acoperita de timpuri.
Maica Domnului a aparut in visul unor pastori ai locului indicandu-le spatiul unde se afla aceasta icoana asa aparand prezentul locas de inchinare si Slava. In prezent, icoana este imbracata in argint, ferecata intr-un spatiu incastrat in sticla. Toata lumina se concentreaza imprejurul acesteia, iradiind bucurie.
Si darul pentru tot ce eram in acea zi, la acea ora si in acel loc, a fost minunat…maica detinatoare a cheilor a desferecat Icoana, lasand-o spre atingere… Superba si Cu Energii de Lumina!
Am atins-o cu Veneratie si Sfiala , m-am rugat pana la lacrimi pentru toti cei pe care-i iubesc, m-am rugat sa le fie liniste zilele si drumul lin…si stiu ca m-a ascultat …Apoi am reusit sa plec impacata, pe nori.
Am parasit asezamantul monahal , in ploaie alba de vara – dar m-am sumetit -Cati oare au avut o astfel de Onoare ?…iar Dumnezeu mi-a dat un semn. Un trasnet “deget aprins de lumina” a lovit, la aproximativ 80 de metri pe unde treceam, un transformator care a sfarait pe loc (cred ca a decedat “saracul” – bine ca-i lucru!). Concluzia –“ Numai prin Umilinta gasesti treptele spre Cer “ (bun invatator , buna lectia!).
Din nou la drum spre Campulung Muscel, apoi spre Targoviste intr-o zona montana, pe Valea Dambovitei, dupa Comuna Cetateni mi se arata cea de a Treia UIMIRE :
Manastirea Cetatuia –Negru Voda
Drumul nu are nici un indicator. Trebuie sa stii de existenta acesteia, sa intrebi, sa descoperi… Si intr-un tarziu am inteles de ce…din cauza unor maini de copii, prea insistente, care trag de tine: “da-mi orice, numai da-mi ceva”.
Dupa ce treci un pod se desfasoara stranii forme de stanci si o carare care urca, nu stii cat, pana unde si ce te asteapta la sfarsitul drumului…Cat de aproape de Cer poti sa fii?.
Istoria acestui drum anevoios ce are din loc in loc cate o Troita (14 in total) imi reaminteste de Via Crucis… E mult mister si ai senzatia ca nu mai izbandesti, trebuie sa-ti dozezi Energia.
Povestea spune cae NegruVoda, pe la 1290, ar fi traversat muntele din tara Fagarasului, ar fi trecut pe aceste meleaguri si, stabilindu-se la Curtea de Arges sau la Campulung, ar fi intemeiat voievodatul.
Cetatuia ar fi construita de catre acesta pe un vechi lacas de cult dacic. Sapaturile arheologice din zona ar fi adus marturii ale existentei culturii dacice aici, in varf de munte.
O alta poveste spune ca manastirea are doua altare: unul ortodox si unul catolic, acesta din urma fiind sapat de Marghita , sotia lui Negru Voda, pentru a fi aproape de sotul sau, de religie ortodoxa si de a se inchina alaturi de acesta.
Am urcat in varful stancii de la manastire spre Troita , aparata de 4 cerberi –ciobanesti, care s-au potolit ca prin farmec cand le-am vorbit linistit si calm , la sfarsit fiind buni prieteni ( dulaii cu chef de joaca!). Ajungi aici pasind pe stanci lustruite de ploaie si vant pe trepte daltuite in piatra muntelui, alaturi de marturii de pasi mici si pasi mari, barbatesti (legenda spune ca piatra s-ar fi topit sub pasii voievodului si a doamnei sale Marghita).
Troita se rdica semeata spre CER si Simti ca aici Dumnezeu Te Mangaie pe crestet prin sunet de clopot si fuioare de vant. Si esti incarcat cu forta si credinta.
Povestea nu e spusa pana la capat…Va las pe voi sa cercetati …si sa veniti cu alte Marturii!
************************************
Epilog:
“In prima zi a lui Gustar am evadat spre locuri tainice de Trezie a Inimii, Locuri in care crestinismul se propovaduia discret, iar Iubirea de Dumnezeu se striga in mare Taina prin deschiderea Sufletului tau cu ruga pana la lacrimi.
Sa evadati si voi, dragii mei “soldati “, din fortareata cotidianului , pentru ca acest Triptic nu va ofera decat echilibru si forta!”
Cu drag Ariane.
.
Nu mi-am permis nicio intervenţie pe text dar am organizat fotografiile într-o mică galerie.
Tripticul Divin-Manastirile Rupestre -Corbii de Piatra, Namaiesti si Cetatuia-Negru Voda
Motto:
“Da, sunt un soldat al acestui oras! Un “soldat”,inregimentat in Fortareata Bucuresti –unde timpurile astea fierbinti duhnesc, aerul incremeneste , smenarii - cu scoala sau fara- danseaza flegmatic, iar lipsa firescului e mod de viata….Sufocant! Dezertez macar pentru O ZI!
Vreau sa Respir…! Fug spre lumina… Cautandu-L!
Si mereu,prin EL, ma regasesc –e aici,, in inima MEA!” Ariane-1 August 2009
“Dezertarea” a debutat cand soarele nu sfichiuia nimicitor asfaltul si betoanele gri ale marelui oras .La orele 6:30, dimineata, alergam serpuitor pe Autostrada Bucuresti –Pitesti (nu va speriati: nu eram cu”motorul” si nici cu masina de curse -doar evitam micile “vai si dealuri” de pe autostrada, plus “smecherii” ce nu cunosc notiunea de a semnaliza, de a trece prudent de pe o banda pe alta, de a nu tripla, etc.…cred ca multi mergeau la Pitesti sa aduca “ofrande” celor ce i-au investit…cu carnetul de sofer … )
Depasim Pitestiul si relativ usor, gratie noului inel de centura, bine gandit si construit, ne indreptam spre Curtea de Arges pe DN7C.
Intram in zona de muscele si raman uimita si incantata de frumusetea zvelta a caselor argesene, de caldura cu care oamenii te indruma, de iubirea lor multicolora pentru flori . Oameni gospodari!
In fuga, permisa de viteza admisibila (si nu admisa!), imortalizez, in gand, “amprenta” orasului Curtea de Arges –oras al “regilor Romaniei” –orasul Basarabilor , cei “datatori de legi si datini” si ne indreptam spre est, spre Campulung Muscel , pana la Domnesti (aprox.22 KM) parasind drumul national (spre stanga- spre Nucsoara ). Cam dupa 11 Km ajungem in localitatea Corbi.
Si aici se intampla prima UIMIRE!
Corbii de Piatra
Un complex straniu de stanci din care straluceste izbitor de ALB , manastirea rupestra Corbii de Piatra atestata documentar in anul 1512, in fapt fiind mult mai veche ( legendele spun ca e o veche asezare dacica). Ca tipologie, apartine lumii bizantine a sec.X –specific fiind un naos si doua altare - “inrudindu-se ” cu bisericile rupestre din Capadocia. In naos, se intrezaresc, ca un alfabet uitat, picturile initiale (printre cele mai vechi picturi religioase din tara), nerestaurate inca. Semiintunericul, atmosfera stranie, te ajuta pentru o clipa –prin regresie atemporala – sa simti zbaterile vremurilor trecute, cand fiii lui Zamolxis si-au ingemanat credinta lor cu Dreapta Credinta Ortodoxa, cand , aici, in aceasta vatra Corvinestii incepeau sa-si scrie propria lor istorie - se spune ca in aceste locuri isi avea castelul Voicu Corvin, tatal lui Iancu Corvin de Hunedoara, cel ce si-a pastrat pe blazonul sau un Corb cu Crucea in cioc. Aceasta manastire a fost si loc de refugiu impotriva invadatorilor , adapostind si ocrotind “sufletele locului” .
Deasupra lacasului, incastrata in stanca tasneste spre cer o cruce alba de piatra de la 1700. Gasesc Calea si urc spre aceasta .De sus, o noua perspectiva, intreaga asezare se distinge in lumina, o casuta albastra ca din poveste chiar langa aceste stanci, iar noi carari ma fac sa parcurg intreg complexul de piatra. Am “intalnit” si flori salbatice, cu aer meridional si un drum al Pinilor si stranii sculpturi in piatra daltuite de trecerea timpului. Pe o poteca cobor spre o formatiune de roci “ravasite” de vant, iar la baza acestora, sub un tavan de piatra, in tihna si fara spaime descopar o “adunare” de cai, cu puii lor, animale simbol ale libertatii. Da aici miroase a Libertate Fara Fraie si fara Constrangeri!.
Ajung la casuta albastra. Un domn ne insoteste binevoitor (apoi am aflat ca este un profesor pensionar – iubitor de taine, mistere si legende) prezentandu-ne alte poeme ale stancilor de la Corbii de Piatra- piciorul unui urias fixat in piatra, sub cornisa muntelui, ce avea calcaiul iesit in afara si coapsa culcata ca a unui om adormit, baia din piatra , invelisul spart a unui cocon etc. Dar va las sa continuati legendele si prin imagini …
Am parasit acest loc mirific si m-am intors in comuna Domnesti indreptandu-ma spre apoi Campulung Muscel . La aprox.10 km inainte de Campulung, descopar o a doua UIMIRE, intr-o padure de fagi amestecati cu conifere:
MANASTIREA NAMAIESTI
Locul nu mai este atat de salbatic, are mai multi pelerini si vizitatori. In plus, aici se afla o comunitate inchegata de maici. Privelistea din jur este usor prea “civilizata”, dar intrand in biserica de piatra am reverberat din nou cu trecutul sacru al acestui spatiu.
Afara a inceput o ploaie incruntata, inauntru am gasit Lumina!.Si am avut parte si de o mare fericire!
Legenda spune ca Apostolul Andrei, propavaduitorul Evangheliei lui Hristos, parasind Dobrogea si indreptandu-se spre Dacia Superioara, a facut popas aici, unde se afla un templu dacic, in cautarea unui preot slujitor al lui Zamolxis, pe care sa-l Increstineze…dar grota era goala …”NEMO EST” ar fi spus Apostolul tovarasilor de drum –“Nu este Nimeni!” ( de aici si etimologia denumirii satului –Namaiesti) .Si totusi, coborand printr-un horn (actuala turla a lacasului) –Apostolul Andrei, ne-a lasat un dar minunat noua, Icoana Maicii Domnului , facatoare de minuni – pictata se spune de Sfantul Apostol Evanghelist Luca. Potrivit legendei, Maica Domnului i-a cerut acestuia sa picteze 12 astfel de icoane pentru fiecare dintre Apostoli, atunci cand vor pleca spre Propavaduire, sa aiba o astfel de icoana pentru a fi lasata acolo unde vor simti ca MERITA A FI LASATA. Pictura pe lemn, adusa din Orient, a fost acoperita de timpuri.
Maica Domnului a aparut in visul unor pastori ai locului indicandu-le spatiul unde se afla aceasta icoana asa aparand prezentul locas de inchinare si Slava. In prezent, icoana este imbracata in argint, ferecata intr-un spatiu incastrat in sticla. Toata lumina se concentreaza imprejurul acesteia, iradiind bucurie.
Si darul pentru tot ce eram in acea zi, la acea ora si in acel loc, a fost minunat…maica detinatoare a cheilor a desferecat Icoana, lasand-o spre atingere… Superba si Cu Energii de Lumina!
Am atins-o cu Veneratie si Sfiala , m-am rugat pana la lacrimi pentru toti cei pe care-i iubesc, m-am rugat sa le fie liniste zilele si drumul lin…si stiu ca m-a ascultat …Apoi am reusit sa plec impacata, pe nori.
Am parasit asezamantul monahal , in ploaie alba de vara – dar m-am sumetit -Cati oare au avut o astfel de Onoare ?…iar Dumnezeu mi-a dat un semn. Un trasnet “deget aprins de lumina” a lovit, la aproximativ 80 de metri pe unde treceam, un transformator care a sfarait pe loc (cred ca a decedat “saracul” – bine ca-i lucru!). Concluzia –“ Numai prin Umilinta gasesti treptele spre Cer “ (bun invatator , buna lectia!).
Din nou la drum spre Campulung Muscel, apoi spre Targoviste intr-o zona montana, pe Valea Dambovitei, dupa Comuna Cetateni mi se arata cea de a Treia UIMIRE :
Manastirea Cetatuia –Negru Voda
Drumul nu are nici un indicator. Trebuie sa stii de existenta acesteia, sa intrebi, sa descoperi… Si intr-un tarziu am inteles de ce…din cauza unor maini de copii, prea insistente, care trag de tine: “da-mi orice, numai da-mi ceva”.
Dupa ce treci un pod se desfasoara stranii forme de stanci si o carare care urca, nu stii cat, pana unde si ce te asteapta la sfarsitul drumului…Cat de aproape de Cer poti sa fii?.
Istoria acestui drum anevoios ce are din loc in loc cate o Troita (14 in total) imi reaminteste de Via Crucis… E mult mister si ai senzatia ca nu mai izbandesti, trebuie sa-ti dozezi Energia.
- Primele trepte le urc cu sfiala….si apoi deslusesc o inscriptie “<<Calatorule, aminteste-ti de moarte>>” (eu chiar am simtit ca-mi dau Sufletul…acolo pe trepte!) .N-am vrut sa ma gandesc la adevarul din mesaj …dar am simtit fiori reci pe sira spinarii…
- Curtea de interior a Manastirii un amestec de modern (prea multa …gresie si faianta !?) si vechi –si bineinteles ca am intrat in biserica veche din piatra . Aici aceeasi tainica bucurie si surpriza…in Altar se afla un Izvor de leac cu apa sfanta…) Se pare ca acest izvor miraculos incepe sa curga in fiecare an in data de 16 aprilie din spatele Sfintei Mese si se opreste pe 15 august. Preotii veneau si daruiau dramuit din aceasta apa …doar celor ce aveau norocul sa detina un recipient. Ne-am descurcat., ca tot Romanul!
Povestea spune cae NegruVoda, pe la 1290, ar fi traversat muntele din tara Fagarasului, ar fi trecut pe aceste meleaguri si, stabilindu-se la Curtea de Arges sau la Campulung, ar fi intemeiat voievodatul.
Cetatuia ar fi construita de catre acesta pe un vechi lacas de cult dacic. Sapaturile arheologice din zona ar fi adus marturii ale existentei culturii dacice aici, in varf de munte.
O alta poveste spune ca manastirea are doua altare: unul ortodox si unul catolic, acesta din urma fiind sapat de Marghita , sotia lui Negru Voda, pentru a fi aproape de sotul sau, de religie ortodoxa si de a se inchina alaturi de acesta.
Am urcat in varful stancii de la manastire spre Troita , aparata de 4 cerberi –ciobanesti, care s-au potolit ca prin farmec cand le-am vorbit linistit si calm , la sfarsit fiind buni prieteni ( dulaii cu chef de joaca!). Ajungi aici pasind pe stanci lustruite de ploaie si vant pe trepte daltuite in piatra muntelui, alaturi de marturii de pasi mici si pasi mari, barbatesti (legenda spune ca piatra s-ar fi topit sub pasii voievodului si a doamnei sale Marghita).
Troita se rdica semeata spre CER si Simti ca aici Dumnezeu Te Mangaie pe crestet prin sunet de clopot si fuioare de vant. Si esti incarcat cu forta si credinta.
Povestea nu e spusa pana la capat…Va las pe voi sa cercetati …si sa veniti cu alte Marturii!
************************************
Epilog:
“In prima zi a lui Gustar am evadat spre locuri tainice de Trezie a Inimii, Locuri in care crestinismul se propovaduia discret, iar Iubirea de Dumnezeu se striga in mare Taina prin deschiderea Sufletului tau cu ruga pana la lacrimi.
Sa evadati si voi, dragii mei “soldati “, din fortareata cotidianului , pentru ca acest Triptic nu va ofera decat echilibru si forta!”
Cu drag Ariane.
.
marți, 30 martie 2010
Post-it Comisia ZÜRICH
În blogul meu din Wordpress, Doina Popescu's Blog am postat şi capitolul al II-lea din romanul COMISIA ZÜRICH. Spor la citit!
http://doinapopescu.wordpress.com/romanul-comisia-zurich/capitolul-al-ii-lea-cartea-railor/
http://doinapopescu.wordpress.com/romanul-comisia-zurich/capitolul-al-ii-lea-cartea-railor/
luni, 22 martie 2010
UNGUROAICA ŞI MAIORUL
Eram datoare cu o poveste nouă despre întâmplări vechi cu Ody (ştiu că se scrie Ady, dar îmi sună mai familiar aşa). Deci, eram în convocare la armată, undeva pe la Dâmbul Morii, pe unde-i un Mc acum şi o benzinărie garnisită cu cele mai urâte curve. Ba nu, am văzut la Budapesta unele chiar mai slute.
Cum spuneam , împărţite pe plutoane şi la oareşce distanţă unele de altele, teoretic, ne făceam exerciţiile.
Durerea era evident pasul de defilare, fiindcă urma să depunem jurământul. Toate plutoanele erau în vervă maximă şi comandantele de pluton dovedeau cât de scârbe pot fi cu propriile colege.
Stăteam cu fetele la umbră; ele fumau şi eu spuneam bancuri cu sau fără sex, mirându-ne cât erau de fugărite celelalte. Ştiam că toţi ştabii sunt în zonă dar, îmi imaginam că sunt normali la cap şi stau la umbră.
Din senin apare un Aro de armată şi în dreptul nostru ia curba strâns în timp ce frânează. Se înclină spectaculos dar dă Dumnezeu şi nu se răstornă.
Maiorul Mitroi, ţigănos, mărunţel dar bărbăţoi, cu binoclu de gât şi centură cu diagonală, de parcă era aterizat din filmul ŞOSEAUA NORDULUI începe să urle:
-De două ore aştept să vă vină mintea la cap şi voi vă hliziţi într-una. Vă arăt eu ce-nseamnă armată şi disciplină! Facem instrucţie până mâine în zori! Pluton, comanda la mine!
Ne aliniem cu chiu cu vai, luăm bază, ne foieşte puţin şi strigă:
-Studenta Dumitru, te însărcinez…
-Aici, în faţa plutonului?- îşi pune Ody mâinile-n şolduri…
-E şaij’de lei o cameră curată la hotel!- se mai aude-o voce.
Enervat, Mitroi urlă spre unguroica poznaşă:
-Te învăţ eu disciplina: salt înainte!
-Cine ? Ioooo? – zice Ody mirată. Salt înainte? Ia ascultă băi, maioraşule! Io am venit din Ardeal tocmai la Bucureşti la facultate ca să fiu studentă, nu să mă dau cu ţâţele de pământ! Şi ele la fel! Nu se dă nimeni cu ţâţele de pămât, e clar fetelor?
Maioraşul s-a întors cu spatele, a urcat în Aro şi dus a fost, nu înainte ca celălalt ofiţer care-l însoţea, un colonel libidinos, care-nghesuise o colegă cu câteva zile înainte, să ne ameninţe că ne pune să repetăm convocarea.
Între convocare şi jurământ a fost o săptămână liberă. Am fost pe munte cu soţul meu dar, soacră-mea i-a dat o conservă expirată şi ne-am intoxicat amândoi, fiind internaţi la spitalul Victor Babeş, eu la etajul I, el la II. O colegă mi-a adus hainele de armată, m-am schimbat în budă, am forţat geamul şi-am fugit din spital ca să depun jurământul.
La jurământ, colonelul libidinos a venit cu un coş de flori ca să premieze plutonul care bate cel mai bine pasul de defilare.
Noi, drăcoasele am luat coşul de flori dar, nu ne-am lăsat pupate. Eu am bănuit că moşul a adus florile de sanchi, ca să aibă pretext să-şi depună balele pe noi, aşa că
le-am instruit puţin pe fete cum să se eschiveze.
Cum se obişnuia atunci, erau aduşi cu forţa o mulţime de soldaţi, sportivi şi oameni ai muncii să asiste şi să aplaude. Trecea libidinosul prin dreptul nostru, întindea floarea şi când dădea să ne sărute, arătam spre musculoşii de la Steaua:
-Vă rog, nu mă sărutaţi că sportivul acela este prietenul meu şi-i gelos rău: ne bate pe amândoi! Toate, aceeaşi poveste…
După faza asta maiorul Mitroi trebuia să ne ridice în grad. A refuzat cu pumnii strânşi.
Un general de gaşcă a venit să ne pună tresele personal. Operaţiunea a început cu mine, fiindcă la armată au o fixaţie cu şefia:
-Domnule general, vă rugăm să ne sărutaţi apăsat pe amândoi obrajii, că nu se ştie dacă mai apucăm să ne pupăm cu vreun general vreodată în viaţă!
-Onoarea e de partea mea domnişoară, că la vârsta mea nici eu nu mai am şanse să pup fete de 19 ani!
Nu am informaţii certe dar, probabil libidinosul s-a sinucis!
M-am întors la spital şi am intrat senină pe poartă declarând că vin în vizită la… mine!
joi, 18 martie 2010
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
Postări
