Eram puştoaică şi un tip, Ionuţ, mai mare cu doi ani, bruneţel, frumuşel şi cam plin de el îmi făcea curte. Îl evitam fiindcă, chiar dacă de felul meu mă dădeam în vânt după frumoşi, nu făceam rabat la pliurile de la scufiţă. Cum tipul era un gen profund antipatic, între mediocru şi fudul fără motiv, nu intra în sfera mea de interes, ba chiar insistenţele lui mă iritau.
Părinţii mei se despărţiseră şi împărţind casa în două, baraseră uşa de acces cu un corp de bibliotecă dar, acustica dintre camere era perfectă, încât îl auzeam pe papaşa şi când băga lingura în ciorbă şi când dădea pagina la gazetă.
Într-o zi, certându-se cu Satana, adică maică-sa, papaşa îi făcuse valijoara şi o duse la azil. Cum Satana ne mâncase sufletul la toţi şi era maestra de ceremonii în divorţul părinţilor n-o plânse nimeni, ba i-am urat să se mărite pe acolo, să ne vedem scăpaţi.
Nu trecu mult şi i se puse băboiului pe suflet, aşa că se cără pe lumea cealaltă, direct în echipă la Talpa Iadului, deşi se credea încă verde la cei 83 de ani şi ar fi poftit să trăiască măcar până la 114 ani ca bunică-sa şi… să mai apuce se mai mărite o dată…
Nenorocirea fu că papaşa, cuprins de remuşcări târzii, o aduse acasă în copârşeu pentru priveghi.
Sora mea mai mică avea cinci ani şi eu cinsprezece, aşa că mi s-a pus pe suflet că ne-a băgat mortul în casă.
Din şase copii ai babei în viaţă la acel moment doar Stela, alintată Capra cu trei iezi mai avea un ied minor, cam de vârsta mea, deci, ar fi fost mai potrivit să ducă mortul în altă bătătură dar, s-au spălat toţi pe mâini şi papaşa ne-a sacrificat încă o dată pe noi.
Acum, decât să stau la priveghiul unei babe urâcioase am plecat la film. Am văzut Hangar 18 şi cum era cam devreme să mă duc acasă am intrat şi la alt film cu Roger Moore.
Pe la zece seara ies de la cinema şi dau de Ionuţ, frumuşelul îngâmfat care era fericit nevoie mare că mă vede. Probabil că eram într-o dispoziţie generoasă fiindcă am acceptat, pentru prima dată, să mă conducă acasă.
Ajunşi în faţa porţii el îmi povestea un film cu Marele Blond. Ne aşezăm sub un vişin, eu cu faţa spre casă, el cu spatele la poartă, ambalat în povestire.
Un unchi montă steagul negru de doliu lângă poartă.
Ionuţ, prins în acţiunea filmului şi fiind cu spatele nu sesizase nimic. Nu urmăresc ce spune dar el discută aprins de cafturi, se dă viteaz, îmi arată o figură de karate, se umflă în pene! Termină povestea “Marelui Blond” şi eu, răpusă de plictiseală îmi iau rămas bun pornind spre poartă. Flăcăul vede doliul şi rămâne interzis:
-Cred că ai greşit poarta! Aici a murit cineva!
-Zău? Hai să citim să vedem cine!- zic eu serioasă.
-Hm, o babă!- zice el după ce citeşte biletul scris de mână. O cunoşti?- întreabă Ionuţ.
-Sigur! Satana!- zic eu.
-A murit Satana?- întreabă el interzis.
-Precis! Aşa scrie aici!
-Şi de ce-a murit Satana tocmai la tine în curte?
-Fiindcă, chiar dacă nu-mi convine, a fost mama lui papaşa!
-Cine e papaşa?
-Fiul Satanei…
-Şi de ce locuieşte Satana şi cu fii-su la tine în curte?
-Uf! Greu de cap mai eşti! Fiindcă sunt fata lui papaşa!
-E normal?
-Papaşa? Ştiu eu? Are o mulţime de invenţii! Un stol de păsărici are cu siguranţă la mansardă, dar cine-i normal în ziua de azi?
-Nu asta am întrebat! Ziceam dacă e normal ca o fată de 15 ani să locuiască cu un paşă şi-o Satană?
-N-am zis paşa ci papaşa!
-Tot un drac! Ăştia au buletin?
-Nu ştiu! Cred că da!
-Păi, locuieşti cu ei în casă şi nu ştii dacă au buletin?
-Auzi? Da’ tu-i ceri lu taică-tu buletinul?
-A, nu dar ai mei sunt normali. Şi bătrânu’ şi baba. Cam alcoolici da’ normali! Ai tăi zboară?
-Cine să zboare?
-Ăştia ciudaţii: Satana şi cu paşa!
-Acuma, dacă a crăpat, Satana o zbura pe lumea ailaltă dar papaşa nu cred! Dumnezeule, eu îl ţineam pe ăsta de mediocru şi plicticos dar tipul era chiar tâmpit!
-Ştii, mie mi-e cam frică! La tine pe casă e o chestie mare, neagră!
Mă uit şi nu văd nimic:
-Ţi se năzare!
-Ba da, o văd! E o hudubaie mare, neagră!
-A! Sigur!- mă dumiresc eu! Sigur! Cuşca porumbeilor!
-Şi-n curte e o namilă neagră care vine spre noi!
-Încearcă să te calmezi! Namila neagră e popa Iepure!
-Ba nu! Se întâmplă ceva straniu! Mi-e frică!
-Stai aici, că mă duc să-ţi aduc o cană cu apă!
-Nu! Nu mă lăsa singur că mor!
În secunda următoare, doliul de pe gard se umflă şi-l cuprinde pe Ionuţ ca într-o îmbrăţişare. Băiatul se zbate, se desprinde, tipă isteric şi fuge mâncând pământul fără să privească înapoi.
Din spatele doliului apare râzând Petruş, un puştiulică poznaş din vecini.
Intru în partea noastră de casă şi după plecarea popii mătuşile se pun pe petrecut. Vişinata le creşte buna dispoziţie şi prin uşa blocată precar cu biblioteca auzim tot chilăbăul.
Priveghi mai vesel ca al Satanei nu ştiu dacă s-a aflat dar, acela a fost momentul magic când m-am iniţiat în bancuri porcoase.
Şi deşi mai ştiam câteva dintre aventurile amoroase din tinereţile băboiului, atunci m-am pus la punct cu toate amăntlâcurile: un drac de muiere ce născuse 12 copii, din care măcar patru călcând pe alături dar, soţul, bleg sau iertător închisese amândoi ochii.
Deşi baba ţinuse la priveghi cu lăutari, cheltuiala n-a fost agreată de moştenitori, aşa că nu i s-a îndeplinit moartei ultima dorinţă! Nu că n-ar fi curs destulă vişinată şi nu s-ar fi spus toate bancurile cu Bulă aflate-n circulaţie! După priveghiul regulamentar, copârşeul a fost urcat într-o maşină şi au dus-o în mare grabă într-un cimitir din alt cartier, îmormântare la preţ redus!
Mătuşile nu au fost de acord ca noi, copiii, să mergem la cimitir, considerând că după divorţul părinţilor nu avem dreptul. În realitate voiau să se asigure că le rămân lor toate cârpele babei. Pagubă-n ciuperci! Le-am lăsat bucuroase ciubotelor lor tot noroiul de februarie din cimitir şi ne-am întors la viaţa noastră. Baba pleca în pământ cu toate răutăţile şi uneltirile ei, fără lăutari şi fără să frângă inimi. Copii şi nepoţi răsuflară uşuraţi. Eu o detestam probabil cel mai tare fiindcă fusese o soacră mizerabilă cu mama dar şi o bunică sadică.
Inutil să vă mai spun că Ionuţ nu m-a mai deranjat niciodată.
miercuri, 27 octombrie 2010
marți, 24 august 2010
Zodia fecioarelor
Din zodia fecioarelor, Tina a avut norocul să aibă prietene de mare nădejde şi de o bună calitate.
Dar atunci, în anii de şcoală, o fecioară a avut grijă zilnic s-o ducă la exasperare.
Geta cea Rea îi era profesoară şi i-a otrăvit patru ani din viaţă fiindcă trebuia s-o ţină ceva mai jos ca să-i aducă la nivel de premiu şi pe cei care cotizau sistematic cu brânză, lădiţe de roşii, miere de albine, făină, cremă de eugenia, produse chinezeşti de papetărie la mare căutare, ori mezeluri, carne şi alte bunătăţi de la abator.
Iar Tina, junghiul care învăţa bine şi care nu cotiza cu nimic, trebuia să fie învăţată minte!
Dacă era gălăgie la geografie, Geta cea Rea îl bătea pe cel mai înalt din clasă, dacă era gălăgie la muzică îl bătea pe cel mai scund din clasă. Tina era un fel de avocat al colegilor ei şi o înfrunta de fiecare dată. Războiul era continuu. Ieşeau scântei de fiecare dată şi când notele Tinei erau departe de a fi egalate de furnizorii de brânză, eugenii ori miere de albine, Geta cea Rea a adus în clasă nişte formulare de “jocuri” cu întrebări din tezele şi rezoluţiile congresului nu-ştiu-care, a împrăştiat pe la elevi o parte din ele sărind pe unii că-s trei la părinţi ori chiar dacă erau unici, c-ar avea situaţie mai grea şi cele câteva care i-au mai rămas i le-a pus Tinei pe bancă.
Tina a zis că le primeşte numai dacă-s gratis, că atâţia bani n-are, părinţii ei erau singurii divorţaţi din cartier şi erau trei copii care o duceau greu. Putea Geta cea Rea să rateze ocazia excelentă să-i tragă o palmă şi să-i scadă nota la purtare ca s-o scoată din cursa pentru premiul I ?
Războiul lor nu se termina niciodată şi pentru că era violentă, bătând adesea copii şi luînd măsuri ciudate şi abuzive, o urau chiar şi cei ce cotizau şi-i cumpărau favorurile, “alintând-o” Geta cea Rea ori Vrăjitoarea.
Era de notorietate că-şi petrecea multă vreme în compania maistrului de atelier şi uneori ieşea roşie la faţă şi smotocită de la el, o clădire aparte în curtea şcolii în laterala terenului de fotbal.
Într-o zi, fiind la atelier, igliţa, scula aia ciudată cu care trebuia să croşeteze şi care-i era Tinei foarte antipatică i-a intrat sub unghie şi a rămas blocată acolo. Durerea a fost leşinătoare şi maistrul de la băieţi i-a scos-o după multe minute de durere vie.
A doua zi, cu degetul pansat cât un cartof, îşi făcea de lucru prin curtea şcolii.
S-a gândit c-ar fi frumos să-i mulţumească maistrului care-o ajutase şi-a traversat curtea spre atelier.
A intrat şi a văzut fusta cloş, în carouri a Getei într-o poziţie nefirească şi picioarele ei cam grase şi cam umflate de reumatism, strânse ca nişte salami în şosete trei-sferturi, culoarea piciorului, alternativa economică a dresurilor. Nu văzuse niciodată oameni făcând sex şi nu era deloc graţios ce vedea. A închis uşa pe care imprudenţii iubăreţi o uitaseră deschisă şi a ieşit.
Pe terenul de fotbal VII-A-ul juca cu B-ul şi restul şcolii era adunată de jur-împrejur la galerie.
Nu avea decât să facă semn respectivilor, în jur de o sută de copii, să schimbe spectacolul de la teren cu spectacolul amoros.
Ticăloasa zbura pe la vreo şcoală la altă periferie de oraş ori poate la alt capăt de ţară. Cu restul cancelariei Tina era în relaţii excelente. Era salvată!
S-a sprijinit de peretele gri al atelierului şi soarele i-a învăpăiat şi mai tare obrajii.
A privit meciul de fotbal din ce în ce mai liniştită: în sfârşit putea să se răzbune pentru toate nedreptăţile, pentru scandalurile neîncetate!
A trecut o profesoară simpatică cu care avea o relaţie excelentă. A întrebat-o de ce i-au luat foc obrajii. De emoţie nu putea vorbi: a arătat cu bărbia spre terenul de sport.
Atunci a înţeles ce are de făcut!
Stătea în puterea ei să se răzbune pentru toate mizeriile zilnice. A stat sprijinită de zidul zgrumţuros, a recitat căţeluşul şchiop şi a privit finalul meciului din ce în ce mai liniştită.
Avea de ales: să scape de ea sau… să mai recite o dată căţeluşul şchiop.
Într-un târziu Geta cea Rea a ieşit roşie la faţă şi smotocită.
-Ce cauţi aici?
-Mă joc de-a Dumnezeu?!!!
-Marş în clasă!- a zbierat după obicei.
Până la sfârşitul clasei a opta a urmărit-o cu privirea intrând şi ieşind îmbujorată de la maistrul de atelier. Putea să i-o coacă oricând dar faptul că n-a făcut-o a făcut să se simtă cu adevărat bine şi s-o înfrunte pe mai departe.
O nedumerire a avut totuşi, fiindcă Geta cea Rea nu era chiar proastă.
Replica Tinei de câte ori Geta cea Rea bătea un coleg: “un om cu cât este mai inteligent cu atât este mai bun” s-a transformat în “un om cu cât iubeşte, cu atât este mai bun”! Ochii mici i se micşorau şi mai tare şi o privea insistent.
După terminarea clasei a VIII-a, Tina a scăpat de satrap dar Geta a rămas să mănânce ficaţii altor generaţii de elevi dar şi colegilor de cancelarie.
Un singur gând a sâcâit-o pe Tina permanent: la ce băiat frumos era maistrul de atelier, merita o amantă mai de soi!
Totul este o problemă de alegere!
Dar atunci, în anii de şcoală, o fecioară a avut grijă zilnic s-o ducă la exasperare.
Geta cea Rea îi era profesoară şi i-a otrăvit patru ani din viaţă fiindcă trebuia s-o ţină ceva mai jos ca să-i aducă la nivel de premiu şi pe cei care cotizau sistematic cu brânză, lădiţe de roşii, miere de albine, făină, cremă de eugenia, produse chinezeşti de papetărie la mare căutare, ori mezeluri, carne şi alte bunătăţi de la abator.
Iar Tina, junghiul care învăţa bine şi care nu cotiza cu nimic, trebuia să fie învăţată minte!
Dacă era gălăgie la geografie, Geta cea Rea îl bătea pe cel mai înalt din clasă, dacă era gălăgie la muzică îl bătea pe cel mai scund din clasă. Tina era un fel de avocat al colegilor ei şi o înfrunta de fiecare dată. Războiul era continuu. Ieşeau scântei de fiecare dată şi când notele Tinei erau departe de a fi egalate de furnizorii de brânză, eugenii ori miere de albine, Geta cea Rea a adus în clasă nişte formulare de “jocuri” cu întrebări din tezele şi rezoluţiile congresului nu-ştiu-care, a împrăştiat pe la elevi o parte din ele sărind pe unii că-s trei la părinţi ori chiar dacă erau unici, c-ar avea situaţie mai grea şi cele câteva care i-au mai rămas i le-a pus Tinei pe bancă.
Tina a zis că le primeşte numai dacă-s gratis, că atâţia bani n-are, părinţii ei erau singurii divorţaţi din cartier şi erau trei copii care o duceau greu. Putea Geta cea Rea să rateze ocazia excelentă să-i tragă o palmă şi să-i scadă nota la purtare ca s-o scoată din cursa pentru premiul I ?
Războiul lor nu se termina niciodată şi pentru că era violentă, bătând adesea copii şi luînd măsuri ciudate şi abuzive, o urau chiar şi cei ce cotizau şi-i cumpărau favorurile, “alintând-o” Geta cea Rea ori Vrăjitoarea.
Era de notorietate că-şi petrecea multă vreme în compania maistrului de atelier şi uneori ieşea roşie la faţă şi smotocită de la el, o clădire aparte în curtea şcolii în laterala terenului de fotbal.
Într-o zi, fiind la atelier, igliţa, scula aia ciudată cu care trebuia să croşeteze şi care-i era Tinei foarte antipatică i-a intrat sub unghie şi a rămas blocată acolo. Durerea a fost leşinătoare şi maistrul de la băieţi i-a scos-o după multe minute de durere vie.
A doua zi, cu degetul pansat cât un cartof, îşi făcea de lucru prin curtea şcolii.
S-a gândit c-ar fi frumos să-i mulţumească maistrului care-o ajutase şi-a traversat curtea spre atelier.
A intrat şi a văzut fusta cloş, în carouri a Getei într-o poziţie nefirească şi picioarele ei cam grase şi cam umflate de reumatism, strânse ca nişte salami în şosete trei-sferturi, culoarea piciorului, alternativa economică a dresurilor. Nu văzuse niciodată oameni făcând sex şi nu era deloc graţios ce vedea. A închis uşa pe care imprudenţii iubăreţi o uitaseră deschisă şi a ieşit.
Pe terenul de fotbal VII-A-ul juca cu B-ul şi restul şcolii era adunată de jur-împrejur la galerie.
Nu avea decât să facă semn respectivilor, în jur de o sută de copii, să schimbe spectacolul de la teren cu spectacolul amoros.
Ticăloasa zbura pe la vreo şcoală la altă periferie de oraş ori poate la alt capăt de ţară. Cu restul cancelariei Tina era în relaţii excelente. Era salvată!
S-a sprijinit de peretele gri al atelierului şi soarele i-a învăpăiat şi mai tare obrajii.
A privit meciul de fotbal din ce în ce mai liniştită: în sfârşit putea să se răzbune pentru toate nedreptăţile, pentru scandalurile neîncetate!
A trecut o profesoară simpatică cu care avea o relaţie excelentă. A întrebat-o de ce i-au luat foc obrajii. De emoţie nu putea vorbi: a arătat cu bărbia spre terenul de sport.
Atunci a înţeles ce are de făcut!
Stătea în puterea ei să se răzbune pentru toate mizeriile zilnice. A stat sprijinită de zidul zgrumţuros, a recitat căţeluşul şchiop şi a privit finalul meciului din ce în ce mai liniştită.
Avea de ales: să scape de ea sau… să mai recite o dată căţeluşul şchiop.
Într-un târziu Geta cea Rea a ieşit roşie la faţă şi smotocită.
-Ce cauţi aici?
-Mă joc de-a Dumnezeu?!!!
-Marş în clasă!- a zbierat după obicei.
Până la sfârşitul clasei a opta a urmărit-o cu privirea intrând şi ieşind îmbujorată de la maistrul de atelier. Putea să i-o coacă oricând dar faptul că n-a făcut-o a făcut să se simtă cu adevărat bine şi s-o înfrunte pe mai departe.
O nedumerire a avut totuşi, fiindcă Geta cea Rea nu era chiar proastă.
Replica Tinei de câte ori Geta cea Rea bătea un coleg: “un om cu cât este mai inteligent cu atât este mai bun” s-a transformat în “un om cu cât iubeşte, cu atât este mai bun”! Ochii mici i se micşorau şi mai tare şi o privea insistent.
După terminarea clasei a VIII-a, Tina a scăpat de satrap dar Geta a rămas să mănânce ficaţii altor generaţii de elevi dar şi colegilor de cancelarie.
Un singur gând a sâcâit-o pe Tina permanent: la ce băiat frumos era maistrul de atelier, merita o amantă mai de soi!
Totul este o problemă de alegere!
luni, 5 iulie 2010
Una blondă, alta brunetă
Era imposibil să nu le remarci în liceu: cea mai frumoasă blondă prietenă cu cea mai frumoasă brunetă. Am plecat la facultate şi le-am pierdut din vedere. Mulţi ani mai târziu m-am întânit din întâmplare cu blonda într-o cofetărie.
A fost bucuroasă că mă vede şi-a început să mă viziteze frecvent la birou. Evident am întrebat de frumoasa brunetă. Au fost nedespărţite şi-n facultat, apoi bruneta a plecat în străinătate, corespondent de război. Au ţinut legătura dar bruneta a trădat şi s-a măritat cu… un bărbat. Filmul trădării a fost povestit cu patimă şi inevitabil am zis:
-Oops! Doare rău! Şi tu, un iubit, ceva?
-Aa, nu mă interesează bărbaţii! Sigur, am o relaţie pur sportivă cu Johnny.
-Şi aveţi intenţia să vă căsătoriţi?
-Dumnezeule! Cu Johnny? Cu maimuţoiul de Johnny? Nimeni nu se căsătoreşte cu Johnny!
-Şi atunci de ce-ţi pierzi timpul cu el?
-Mens sana in corpore sano!
-Aha!
Încet-încet blonda a început să-mi facă avansuri vârtos. Acum, când un bărbat îmi face avansuri, dacă nu e cretin sau grobian tratez problema cu umor şi refuzul este ferm dar elegant. În fond, avansurile unui bărbat sunt un omagiu, o formă de testare a succesului şi charmului personal. Dar când primeşti avansuri de la o femeie?
O vreme te faci că nu pricepi dar poţi să cazi de toantă… dacă-o refuzi rişti să se sinucidă. O vreme o dai pe glume: replici de genul sunt oleacă măritată sau am un defect grav, îmi plac bărbaţii uneori nu înseamnă nimic pentru o blondă încăpăţânată. Dar la un moment dat se impune o discuţie tranşantă.
Din fericire afaceri importante m-au ţinut câteva luni bune în alt colţ de ţară. La întoarcere blonda dispăruse din peisaj. Aproape uitasem povestea când, într-o zi m-am întâlnit cu mama blondei care avea chef de găvărit. Frumoasa blondă… născuse. Oho! Era de bine!
Se vede că mama era oarecum la curent cu năstruşniciile fetei. Blonda rămăsese însărcinată nu se ştie cu cine, ea poate ştia dar refuza să spună şi Johnny se considera în zodia norocoasă căci se oferise să recunoască copilul şi fusese acceptat. Lucrurile se aranjaseră cum nu se poate mai bine pentru el fiindcă o iubea nebuneşte dar ea respinsese hotărâtă ideea căsătoriei ani buni.
Am luat un costumaş frumos de bebeluş şi m-am dus în vizită. Blonda era nedormită, necăjită, prinsă în cursă.
Se măritase de ochii lumii cu maimuţoiul de Johnny(după părere mea chiar un bărbat prezentabil), ca să repare prestigiul părinţilor, în fond personalităţi de vază ale urbei dar, gândurile ei zburau în zona de război la jeep-ul din care-şi făcea transmisiunile frumoasa brunetă. Timpul vindecase durerea trădării. Rămăsese doar arşiţa iubirii şi dorul disperat…
A fost bucuroasă că mă vede şi-a început să mă viziteze frecvent la birou. Evident am întrebat de frumoasa brunetă. Au fost nedespărţite şi-n facultat, apoi bruneta a plecat în străinătate, corespondent de război. Au ţinut legătura dar bruneta a trădat şi s-a măritat cu… un bărbat. Filmul trădării a fost povestit cu patimă şi inevitabil am zis:
-Oops! Doare rău! Şi tu, un iubit, ceva?
-Aa, nu mă interesează bărbaţii! Sigur, am o relaţie pur sportivă cu Johnny.
-Şi aveţi intenţia să vă căsătoriţi?
-Dumnezeule! Cu Johnny? Cu maimuţoiul de Johnny? Nimeni nu se căsătoreşte cu Johnny!
-Şi atunci de ce-ţi pierzi timpul cu el?
-Mens sana in corpore sano!
-Aha!
Încet-încet blonda a început să-mi facă avansuri vârtos. Acum, când un bărbat îmi face avansuri, dacă nu e cretin sau grobian tratez problema cu umor şi refuzul este ferm dar elegant. În fond, avansurile unui bărbat sunt un omagiu, o formă de testare a succesului şi charmului personal. Dar când primeşti avansuri de la o femeie?
O vreme te faci că nu pricepi dar poţi să cazi de toantă… dacă-o refuzi rişti să se sinucidă. O vreme o dai pe glume: replici de genul sunt oleacă măritată sau am un defect grav, îmi plac bărbaţii uneori nu înseamnă nimic pentru o blondă încăpăţânată. Dar la un moment dat se impune o discuţie tranşantă.
Din fericire afaceri importante m-au ţinut câteva luni bune în alt colţ de ţară. La întoarcere blonda dispăruse din peisaj. Aproape uitasem povestea când, într-o zi m-am întâlnit cu mama blondei care avea chef de găvărit. Frumoasa blondă… născuse. Oho! Era de bine!
Se vede că mama era oarecum la curent cu năstruşniciile fetei. Blonda rămăsese însărcinată nu se ştie cu cine, ea poate ştia dar refuza să spună şi Johnny se considera în zodia norocoasă căci se oferise să recunoască copilul şi fusese acceptat. Lucrurile se aranjaseră cum nu se poate mai bine pentru el fiindcă o iubea nebuneşte dar ea respinsese hotărâtă ideea căsătoriei ani buni.
Am luat un costumaş frumos de bebeluş şi m-am dus în vizită. Blonda era nedormită, necăjită, prinsă în cursă.
Se măritase de ochii lumii cu maimuţoiul de Johnny(după părere mea chiar un bărbat prezentabil), ca să repare prestigiul părinţilor, în fond personalităţi de vază ale urbei dar, gândurile ei zburau în zona de război la jeep-ul din care-şi făcea transmisiunile frumoasa brunetă. Timpul vindecase durerea trădării. Rămăsese doar arşiţa iubirii şi dorul disperat…
sâmbătă, 3 iulie 2010
GREŞEALA
După ce-am luat examenul la facultate, prietenul meu cu care aveam o relaţie intelectual-platonică de doi ani şi opt luni m-a anunţat că ne căsătorim.
Bărbat prezentabil spre frumuşel foc, cu pasiuni comune pentru văzduhul patriei şi Napoleon şi salariu indecent de mare de aviator, ar fi fost considerat o mare oportunitate pentru foarte multe fete.
Dar cum marele meu defect este că gândesc prea mult, faptul că nu m-a cerut ci m-a anunţat şi, că evenimentul s-a petrecut după intrarea la facultate şi nu înainte, mi-a ieşit la socoteală cu virgulă.
Simţind că nu mi-a venit ceasul să mă mărit, pe 9 septembrie, când trebuia să vin în Bucureşti ca să depunem actele, mi-am tras un bronz prelungit la Mamaia, cazată la buna mea prietenă Simona.
A venit 15 septembrie, am început facultatea şi roiurile de studenţi au ieşit la agăţat.
Eu, bucuroasă că-am scăpat de măritat şi gustând din plin aerul libertăţii din studenţie, m-am hotărât să-mi văd de învăţătură şi măritişul să-l amân până pe la vreo 30-35 de ani.
De la gând pân’ la faptă eşti la mâna sorţii, aşa se face că trei săptămâni mai târziu, mergând în viteză pe Podul Grozăveşti am căzut în fund. Curbura podului, viteza şi trotuarul foarte tocit mi-au venit de hac, căzând ca pe gheaţă. Amărâtă, cu foile de curs împrăştiate peste tot, aud un student de pe trotuarul celălalt râzând homeric.
-Mai bine m-ai ajuta!-strig la el. Râsul te-ajunge!
-Hai, nu fi supărată!-zice el. Ăsta-i semn că te măriţi! Să fie într-un ceas bun!
-Peste 15 ani!- am zis eu!
-Ba te măriţi anul ăsta!-zice el.
Ajunsă la cămin, mi-am făcut o cafea, privindu-mi camera cu mulţumire. Aveam un covor persan bleu-turqoise şi draperii asortate, culmea eleganţei pentru căminele acelor vremuri, două fotolii improvizate şi mă simţeam minunat. Mă trezesc cu musafiri.
Colega mea, Cici, gălăţeancă, avea o colegă, Florina Colac. Florina era o deşteaptă şi-o sufletistă, studentă la mate pură dar avea o ciudăţenie căpătată din sperietură la un cutremur: cam la cinci minute sughiţa şi se zguduia. O servesc cu o cafea şi scoate nişte cărţi să-mi ghicească.
-Un Juvete de roşu apare la drum de seară, peste zece puncte dar repede, probabil zece ore, nu par să fie zece zile: te cere de nevastă!
O să-l refuzi dar este soarta ta şi peste zece puncte te măriţi cu el. Vei avea două fete cu ochi verzi. Mama lui are ochii verzi, este foarte grasă şi te va urî toată viaţa.
În momentul următor sughiţă, se zguduie şi dă cu piciorul la cana de cafea pe care-o lăsese pe jos. Îmi nenoroceşte covorul bleu-turqoise care nu s-a mai curăţat niciodată de zaţ, probabil că era nechezol şi o fi avut coloranţi şi, chiar dacă ea zicea şi din cărţi şi din cafea, nu m-a mai interesat. Gândeam că vrea să mă îmbuneze, fiindcă mi-a zis că primesc bani de la o femeie cu ochi verzi din casă.
Mama îmi trimetea ceasornic 1100 de lei, o dată pe lună. Îmi trimesese banii şi alţii vedeam luna următoare. Nici n-avea ochii verzi...
Florina a zis câte-n lună şi-n stele dar n-am mai ascultat-o. M-am necăjit frecând la pata de zaţ.
Culmea a fost că ziua următoare chiar am primit 500 de lei de la sora mea de la Buzău, care nu-mi dădea niciodată bani, dar avea o datorie la mama şi aşa s-au înţeles, să mi-i trimită mie. Şi sora mea are… ochii căprui spre verzi.
Seara, colega mea, Otilia, mă invită la ea în cameră ca să-l cunosc pe Piticu, prietenul ei din copilărie care venise "să sucească capul la studente". Îi zic pas dar Otilia îmi şterpeleşte fierul de călcat şi cum ziua următoare aveam armata şi trebuia să-mi calc uniforma, mă duc să-mi recuperez obiectul.
Întâlnesc un tip bine, foarte conştient de caroseria lui impresionantă, cu ochii verzi, drăcoşi. Înregistrez eforturile disperate ale colegelor care făceau frumos ca să se bage-n seamă, iar el, surprins că nu intru în corul adoratoarelor îmi recită Topârceanu ridicând sprinceana într-un gest de mare efect.
Ziua următoare, soarta sau calcule impecabile, încă nu m-am lămurit, mi-l scoate-n cale pe Frumuşel pe toate cărările.
Mă invită în oraş şi-l refuz hotărâta. Aveam istoria cu Vintilă Corbul şi aveam un referat de făcut pentru a doua zi.
Insistă să merg măcar până pe Victoriei, la un magazin de încălţăminte să-i cumpărăm Otiliei ghetuţe fiindcă şi-a luxat piciorul şi are nevoie de susţinere la gleznă. Am inima bună şi cedez.
Ne plimbăm o oră prin magazinele chele, dovada socialismului falimentar şi fiindcă nu aveam nicio intenţie să-l cuceresc, răspunsurile mele la întrebările lui au curs abrupt, direct, în stilul meu.
Cu o mare experienţă în fiţe şi fătuci, că de, fusese răsfăţatul sorţii la Liceul Pedagogic, Piticul trăia o premieră: o tipă neinteresată de şarmul lui!
Pe Victoriei, în hol la magazinul Muzica era deja îndrăgostit, la Lahovary m-a sărutat şi când am ajuns pe trepte în cămin s-a aşezat elegant şi incomod în genunchi şi m-a cerut de nevastă. Era 18 octombrie.
Pentru că mai avusem cereri intempestive în ultimile 2-3 luni, eram deja antrenată şi n-am căzut pe spate: voiam să mai copilăresc!
Şi poate aveam scăpare dacă Piticul nu era taur!
285 de scrisori în 83 sau 86 de plicuri, că până apuca să le pună la poştă-l apuca dorul şi mai scrie una, două-cinci, la care am răspuns cu trei plicuri în care repartizasem şi eu vreo 15 scrisori în care explicam catifelat că nu-s de măritat.
Ei şi ce dacă!
La cămin s-au perindat pe rând Popescu-senior şi Popeasca a bătrână să m-anunţe că feciorul lor nu-i pentru mine şi că dacă nu mă potolesc mă calcă cu maşina.
Să mă potolesc să ce ?
Ei, dar când îşi bagă dracu’ coada, nimic nu-ţi mai iese la socoteală!
Stârnită de ameninţările lor, împinsă de colege să citesc scrisorile pe care nici nu le luam de la poarta căminului, mi le aduceau ele cu vraful, descoper în Pitic un suflet de copil şi un bărbat de toată nădejdea. Ei, cum să nu te-ndrăgosteşti?!
Trebuia să mă ducă la gară fiindcă se terminase convocarea şi plecam la Brăila. Cum eu eram cu geamantanele făcute, văzând că întârzie şi ştiind că adesea îi interziceau să plece de acasă ca să nu se întâlnească cu mine am plecat la staţia lui 105 să iau drumul spre gară.
Piticu m-a interceptat în staţie. Pe sămânţa de scandal pe care o aveau în ei, l-au dat afară din casă: mâncase o jumătate de borcan de compot găsit în frigider!
Am făcut imediat analizele şi am băgat actele pentru căsătorie. Probabil că unul din prietenii Piticului a găvărit, fiindcă au aflat bătrânii şi a început circul!
Ca în telenovelele proaste, socrul meu ne-a invitat în biroul lui de la fabrica de ciocolată şi i-a oferit în faţa mea 35000, ca să retragă actele. Pentru cine ştie cum erau banii în cele vremuri, 35000 nu era o sumă mică. Era fix jumătate de Dacie!
Cine se-aseamănă se adună!
Nici mie nu mi-au sticlit ochii după banii aviatorului, nici pe el nu l-a interesat cărămida de bani pe care socrul meu a scos-o dintr-un ziar şi a pus-o pe masă!
Ei, şi pentru că ei n-au venit la cununia civilă, ca să pornim în viaţă de la egal la egal, i-am explicat mamei situaţia şi ne-am dus singuri-singurei la ofiţerul stării civile.
Eram programaţi la unu şi un sfert. Cu haine de împrumut, fiincă părinţii îl dăduseră afară din casă în bocanci de armată, am aşteptat să se termine cununia de trei sute de persoane dezlănţuite înaintea noastră şi femeia de serviciu, ieşind în curte, ne vede doar pe noi şi zice:
-Şefu’! Ăia de la şi-un sfert se răzgândiră, bre, că acilea nu mai e nimerica!
-Noi suntem la unu şi un sfert!-zic eu uimită că nu ne vede.
-Care voi?- zice femeia uimită de parcă ne auzea vocile şi nu ne vedea.
-Noi doi!
-Nu se poate fata mamii! N-ai văzut cum veniră ăia, un popor întreg?
-Păi ăla a fost miting, nu căsătorie!-zic eu.
-Îi zic lu’ şefu’ da’ nu cre’ să poaţă!
Ne cheamă, totuşi, şi şefu’ oficiază căsătoria. Îl rugăm să se grăbească fiindcă la 14,30 Piticu trebuia să fie la Pasajul Muncii fiindcă inaugura Ceauşescu ori pasajul ori staţia de metrou, ori pe-amândouă. (Am îmbătrânit şi-am uitat. Corectez mâine după ce-l întreb, pe Pitic, că-i 6 dimineaţa şi normal, doarme! De fapt nici nu ştiu dacă-i şase sau cinci, că s-a schimbat ora şi habar n-am dacă în casă la mine s-a învrednicit cineva să schimbe ceasurile, că eu n-am avut vreme!)
La sfârşit, copilul femeii de serviciu aruncă cu orez în noi şi fotograful ne clănţăneşte nişte poze.
Ofiţerul stării civile ne invită în birou:
-Să vă păziţi copii, fiindcă, mama ta, băiete, este de belea! A venit aici şi mi-a oferit 35000 de lei să retrag actele şi să i le dau ei!
Am refuzat-o şi a mimat că leşină. Dacă a văzut că nici cu tăvălitul pe jos nu mă impresionează, m-a blestemat şi a făcut un bâlci ce n-am văzut în viaţa mea.
Bătrânii au refuzat orice contact cu noi şi noi ne-am văzut de viaţa noastră.
Sigur că traiul meu boem din primul an de facultate s-a dus, fiindcă peste cheltuielile zilnice trebuia să luam aragaz, frigider, şifonier, televizor, pick-up, crătiţi, polonic şi altele, dar dificultatea venea şi din faptul că lună de lună Piticul trebuia să-şi cumpere haine începând cu ciorapi, chiloţi, haine de vară, primăvară, iarnă, toamnă.
Un an şi trei luni mai târziu, de 17 octombrie suntem invitaţi la ziua soacră-mi.
Ulterior am aflat de la unchiu’ Petre că de fapt îi condiţionase el să ne cheme. Cum nu se puteau lipsi de buful adus de unchiul bogat din Germania şi-au călcat pe suflet.
Cu o jovialitate forţată, socrul meu m-a aşezat în dreapta lui, având-o pe soacră-mea în stânga şi, paharnic priceput, a început să toarne vişinată.
Din zelul cu care îmi umplea paharul şi privirile complice ce şi le aruncau între ei, fiincă era invitată familia lărgită, nu mi-a fost greu să pricep că de fapt m-au invitat ca să mă îmbete.
-Ei, nu se cuvine ca nora să bea înaintea soacrei!-zic eu. Eu beau numai după ce bea soacră-mea!
Hotărâţi să mă facă pulbere, au umplut pahar după pahar. Probabil, moşterire de la vreun strămoş bine antrenat, am ceva înscris în codul genetic fiindcă eu, indiferent ce beau, mult-puţin, nu mă pilesc niciodată.
Aşa că socrul turna vişinată cu spor şi eu aşteptam să cadă madam în nas!
Soacră-mea se-ntinde după un platoul şi strigă la Piticu:
-Florinel, dă lu’ mama platoul cu pireu!
Piticu, învăţat cu urlete şi zbierăte din partea maică-si şi fiind încins într-o discuţie cu unchiul din Germania, habar n-a avut că lui îi sunt adresate drăgălaşele vorbe.
Soacra, îndulcită de la vişinată insistă:
-Florinel! Florinel! Dă-mi platoul cu pireu! Floriiiin! Floriiiin! Uite ce nume frumos ţi-a pus mama! Ţi-am pus numele Florin, că te-am făcut din flori!
Toată adunarea a înţepenit! Soacră-mea, disperată, a pus mâna la gură! Acesta era secretul păzit cu străjnicie în familie. Subiect tabu de peste douăzeci de ani!
Dacă cei bătrâni ştiau povestea dar nu îndrăzneau s-o spună de teamă că-i bleastemă Mărioara, ei bine tineretul jubila! Ceva-ceva răsuflase în timp pe la priveghiuri lungi când lumea se-ntinde la vorbă şi vinul dezleagă limbile dar, numai pe furiş şi în cercuri restrânse!
Coana mare a comis-o! Moralista familiei, care găsea cusururi la toţi trebuia să ia o pauză!
-Ne-ai făcut-o, Doina! Am zis eu că-i o tâmpenie să vă invităm! O să vă iasă pe nas isprava de azi! Vă distrug eu dragostea! Vă jur!- a zis socrul meu apăsat.
-Dragostea-i un trandafir cu spini! Aveţi grijă să nu vă înţepaţi!-am răspuns eu.
Până în ’99 ne-am cîrpit periodic relaţia cu bătrânii dar fiecare încercare s-a terminat cu câte un scandal răsunător în care soacra îşi revendica feciorul ca să-l însoare cu cine trebuie.
Dacă nu urlau, oftau: “Toţi au ascultat de părinţi şi-au luat pe cine trebuie! Până şi prostul de Jean a luat o fată de ministru! Şi Florin a făcut brânza praf! Florin pe cine a luat? Florin a luat-o pe Doina! Un bărbat trăieşte cu cine vrea dar se-nsoară cu cine trebuie!”
Că noi ne-am iubit, am făcut casă şi doi copii pentru ei n-a avut niciun preţ!
Ei trăgeau să-l vadă divorţat, să-l însoare “cu cine trebuie.”
Obosiţi, după zece ani de încercări de normalizare a relaţiilor ne-am văzut de viaţa noastră.
În 2006 socrul meu ne-a chemat cu o lună înainte să moară:
-Florine, nu ştiu cum o fi pe lumea ailaltă, o să aflu curând, dar Iadul este aici, în casa asta! Să ai grijă de Doina şi să-i mulţumeşti că te-a scăpat din Iad şi ţi-a dat o viaţă frumoasă! Şi când vor fi fetele la casa lor, să nu vă amestecaţi! Să facă cum ştiu ele, că ştiu mai bine! Cum aţi ştiut şi voi! Că puteam şi eu să mă duc în parc cu fetele voastre, să mă mândresc cu nepoatele mele frumoase, să mă bucur de ele!
Pe Ingrid am speriat-o cu scandalurile, pe Sabrina n-am văzut-o niciodată! Ce-am câştigat din optisprezece ani de ură?! Toată vrajba s-a întors împotriva mea şi m-a distrus, m-a distrus!
Atâta bucurie am! Poza lu’ Ingrid de când a împlinit un an! Mă uit la ea şi mă doare sufletul că m-am luat după mă-ta şi v-am izgonit şi v-am respins! Doina, te rog să-mi aduci fetele să le văd! Ştiu că nu merit dar ştiu că nu mă vei refuza…
Trei zile mai târziu i-am dus copii să-i vadă.
Pe 18 octombrie a murit cu fotografiile lui Florin sub pernă. Florin când era bebeluş, Florin în liceu, în armată… Pozele lui Florin şi a celorlalţi doi copii din prima căsătorie, pe care i-a abandonat ca s-o ia pe coana Mărioara ca să-i… repare onoarea.
Dar dacă pe patul morţii lui Florin i-a cerut iertare, oare lui Emil i-o fi cerut?
Cum care Emil? Emil, copilul cu care se greşise coana Mărioara cu un an înainte de naşterea lui Florin… Se pare că doctorul ginecolog Emil Stănescu de la maternitatea "Steaua" s-a ocupat de înfierea lui.
Bărbat prezentabil spre frumuşel foc, cu pasiuni comune pentru văzduhul patriei şi Napoleon şi salariu indecent de mare de aviator, ar fi fost considerat o mare oportunitate pentru foarte multe fete.
Dar cum marele meu defect este că gândesc prea mult, faptul că nu m-a cerut ci m-a anunţat şi, că evenimentul s-a petrecut după intrarea la facultate şi nu înainte, mi-a ieşit la socoteală cu virgulă.
Simţind că nu mi-a venit ceasul să mă mărit, pe 9 septembrie, când trebuia să vin în Bucureşti ca să depunem actele, mi-am tras un bronz prelungit la Mamaia, cazată la buna mea prietenă Simona.
A venit 15 septembrie, am început facultatea şi roiurile de studenţi au ieşit la agăţat.
Eu, bucuroasă că-am scăpat de măritat şi gustând din plin aerul libertăţii din studenţie, m-am hotărât să-mi văd de învăţătură şi măritişul să-l amân până pe la vreo 30-35 de ani.
De la gând pân’ la faptă eşti la mâna sorţii, aşa se face că trei săptămâni mai târziu, mergând în viteză pe Podul Grozăveşti am căzut în fund. Curbura podului, viteza şi trotuarul foarte tocit mi-au venit de hac, căzând ca pe gheaţă. Amărâtă, cu foile de curs împrăştiate peste tot, aud un student de pe trotuarul celălalt râzând homeric.
-Mai bine m-ai ajuta!-strig la el. Râsul te-ajunge!
-Hai, nu fi supărată!-zice el. Ăsta-i semn că te măriţi! Să fie într-un ceas bun!
-Peste 15 ani!- am zis eu!
-Ba te măriţi anul ăsta!-zice el.
Ajunsă la cămin, mi-am făcut o cafea, privindu-mi camera cu mulţumire. Aveam un covor persan bleu-turqoise şi draperii asortate, culmea eleganţei pentru căminele acelor vremuri, două fotolii improvizate şi mă simţeam minunat. Mă trezesc cu musafiri.
Colega mea, Cici, gălăţeancă, avea o colegă, Florina Colac. Florina era o deşteaptă şi-o sufletistă, studentă la mate pură dar avea o ciudăţenie căpătată din sperietură la un cutremur: cam la cinci minute sughiţa şi se zguduia. O servesc cu o cafea şi scoate nişte cărţi să-mi ghicească.
-Un Juvete de roşu apare la drum de seară, peste zece puncte dar repede, probabil zece ore, nu par să fie zece zile: te cere de nevastă!
O să-l refuzi dar este soarta ta şi peste zece puncte te măriţi cu el. Vei avea două fete cu ochi verzi. Mama lui are ochii verzi, este foarte grasă şi te va urî toată viaţa.
În momentul următor sughiţă, se zguduie şi dă cu piciorul la cana de cafea pe care-o lăsese pe jos. Îmi nenoroceşte covorul bleu-turqoise care nu s-a mai curăţat niciodată de zaţ, probabil că era nechezol şi o fi avut coloranţi şi, chiar dacă ea zicea şi din cărţi şi din cafea, nu m-a mai interesat. Gândeam că vrea să mă îmbuneze, fiindcă mi-a zis că primesc bani de la o femeie cu ochi verzi din casă.
Mama îmi trimetea ceasornic 1100 de lei, o dată pe lună. Îmi trimesese banii şi alţii vedeam luna următoare. Nici n-avea ochii verzi...
Florina a zis câte-n lună şi-n stele dar n-am mai ascultat-o. M-am necăjit frecând la pata de zaţ.
Culmea a fost că ziua următoare chiar am primit 500 de lei de la sora mea de la Buzău, care nu-mi dădea niciodată bani, dar avea o datorie la mama şi aşa s-au înţeles, să mi-i trimită mie. Şi sora mea are… ochii căprui spre verzi.
Seara, colega mea, Otilia, mă invită la ea în cameră ca să-l cunosc pe Piticu, prietenul ei din copilărie care venise "să sucească capul la studente". Îi zic pas dar Otilia îmi şterpeleşte fierul de călcat şi cum ziua următoare aveam armata şi trebuia să-mi calc uniforma, mă duc să-mi recuperez obiectul.
Întâlnesc un tip bine, foarte conştient de caroseria lui impresionantă, cu ochii verzi, drăcoşi. Înregistrez eforturile disperate ale colegelor care făceau frumos ca să se bage-n seamă, iar el, surprins că nu intru în corul adoratoarelor îmi recită Topârceanu ridicând sprinceana într-un gest de mare efect.
Ziua următoare, soarta sau calcule impecabile, încă nu m-am lămurit, mi-l scoate-n cale pe Frumuşel pe toate cărările.
Mă invită în oraş şi-l refuz hotărâta. Aveam istoria cu Vintilă Corbul şi aveam un referat de făcut pentru a doua zi.
Insistă să merg măcar până pe Victoriei, la un magazin de încălţăminte să-i cumpărăm Otiliei ghetuţe fiindcă şi-a luxat piciorul şi are nevoie de susţinere la gleznă. Am inima bună şi cedez.
Ne plimbăm o oră prin magazinele chele, dovada socialismului falimentar şi fiindcă nu aveam nicio intenţie să-l cuceresc, răspunsurile mele la întrebările lui au curs abrupt, direct, în stilul meu.
Cu o mare experienţă în fiţe şi fătuci, că de, fusese răsfăţatul sorţii la Liceul Pedagogic, Piticul trăia o premieră: o tipă neinteresată de şarmul lui!
Pe Victoriei, în hol la magazinul Muzica era deja îndrăgostit, la Lahovary m-a sărutat şi când am ajuns pe trepte în cămin s-a aşezat elegant şi incomod în genunchi şi m-a cerut de nevastă. Era 18 octombrie.
Pentru că mai avusem cereri intempestive în ultimile 2-3 luni, eram deja antrenată şi n-am căzut pe spate: voiam să mai copilăresc!
Şi poate aveam scăpare dacă Piticul nu era taur!
285 de scrisori în 83 sau 86 de plicuri, că până apuca să le pună la poştă-l apuca dorul şi mai scrie una, două-cinci, la care am răspuns cu trei plicuri în care repartizasem şi eu vreo 15 scrisori în care explicam catifelat că nu-s de măritat.
Ei şi ce dacă!
La cămin s-au perindat pe rând Popescu-senior şi Popeasca a bătrână să m-anunţe că feciorul lor nu-i pentru mine şi că dacă nu mă potolesc mă calcă cu maşina.
Să mă potolesc să ce ?
Ei, dar când îşi bagă dracu’ coada, nimic nu-ţi mai iese la socoteală!
Stârnită de ameninţările lor, împinsă de colege să citesc scrisorile pe care nici nu le luam de la poarta căminului, mi le aduceau ele cu vraful, descoper în Pitic un suflet de copil şi un bărbat de toată nădejdea. Ei, cum să nu te-ndrăgosteşti?!
Trebuia să mă ducă la gară fiindcă se terminase convocarea şi plecam la Brăila. Cum eu eram cu geamantanele făcute, văzând că întârzie şi ştiind că adesea îi interziceau să plece de acasă ca să nu se întâlnească cu mine am plecat la staţia lui 105 să iau drumul spre gară.
Piticu m-a interceptat în staţie. Pe sămânţa de scandal pe care o aveau în ei, l-au dat afară din casă: mâncase o jumătate de borcan de compot găsit în frigider!
Am făcut imediat analizele şi am băgat actele pentru căsătorie. Probabil că unul din prietenii Piticului a găvărit, fiindcă au aflat bătrânii şi a început circul!
Ca în telenovelele proaste, socrul meu ne-a invitat în biroul lui de la fabrica de ciocolată şi i-a oferit în faţa mea 35000, ca să retragă actele. Pentru cine ştie cum erau banii în cele vremuri, 35000 nu era o sumă mică. Era fix jumătate de Dacie!
Cine se-aseamănă se adună!
Nici mie nu mi-au sticlit ochii după banii aviatorului, nici pe el nu l-a interesat cărămida de bani pe care socrul meu a scos-o dintr-un ziar şi a pus-o pe masă!
Ei, şi pentru că ei n-au venit la cununia civilă, ca să pornim în viaţă de la egal la egal, i-am explicat mamei situaţia şi ne-am dus singuri-singurei la ofiţerul stării civile.
Eram programaţi la unu şi un sfert. Cu haine de împrumut, fiincă părinţii îl dăduseră afară din casă în bocanci de armată, am aşteptat să se termine cununia de trei sute de persoane dezlănţuite înaintea noastră şi femeia de serviciu, ieşind în curte, ne vede doar pe noi şi zice:
-Şefu’! Ăia de la şi-un sfert se răzgândiră, bre, că acilea nu mai e nimerica!
-Noi suntem la unu şi un sfert!-zic eu uimită că nu ne vede.
-Care voi?- zice femeia uimită de parcă ne auzea vocile şi nu ne vedea.
-Noi doi!
-Nu se poate fata mamii! N-ai văzut cum veniră ăia, un popor întreg?
-Păi ăla a fost miting, nu căsătorie!-zic eu.
-Îi zic lu’ şefu’ da’ nu cre’ să poaţă!
Ne cheamă, totuşi, şi şefu’ oficiază căsătoria. Îl rugăm să se grăbească fiindcă la 14,30 Piticu trebuia să fie la Pasajul Muncii fiindcă inaugura Ceauşescu ori pasajul ori staţia de metrou, ori pe-amândouă. (Am îmbătrânit şi-am uitat. Corectez mâine după ce-l întreb, pe Pitic, că-i 6 dimineaţa şi normal, doarme! De fapt nici nu ştiu dacă-i şase sau cinci, că s-a schimbat ora şi habar n-am dacă în casă la mine s-a învrednicit cineva să schimbe ceasurile, că eu n-am avut vreme!)
La sfârşit, copilul femeii de serviciu aruncă cu orez în noi şi fotograful ne clănţăneşte nişte poze.
Ofiţerul stării civile ne invită în birou:
-Să vă păziţi copii, fiindcă, mama ta, băiete, este de belea! A venit aici şi mi-a oferit 35000 de lei să retrag actele şi să i le dau ei!
Am refuzat-o şi a mimat că leşină. Dacă a văzut că nici cu tăvălitul pe jos nu mă impresionează, m-a blestemat şi a făcut un bâlci ce n-am văzut în viaţa mea.
Bătrânii au refuzat orice contact cu noi şi noi ne-am văzut de viaţa noastră.
Sigur că traiul meu boem din primul an de facultate s-a dus, fiindcă peste cheltuielile zilnice trebuia să luam aragaz, frigider, şifonier, televizor, pick-up, crătiţi, polonic şi altele, dar dificultatea venea şi din faptul că lună de lună Piticul trebuia să-şi cumpere haine începând cu ciorapi, chiloţi, haine de vară, primăvară, iarnă, toamnă.
Un an şi trei luni mai târziu, de 17 octombrie suntem invitaţi la ziua soacră-mi.
Ulterior am aflat de la unchiu’ Petre că de fapt îi condiţionase el să ne cheme. Cum nu se puteau lipsi de buful adus de unchiul bogat din Germania şi-au călcat pe suflet.
Cu o jovialitate forţată, socrul meu m-a aşezat în dreapta lui, având-o pe soacră-mea în stânga şi, paharnic priceput, a început să toarne vişinată.
Din zelul cu care îmi umplea paharul şi privirile complice ce şi le aruncau între ei, fiincă era invitată familia lărgită, nu mi-a fost greu să pricep că de fapt m-au invitat ca să mă îmbete.
-Ei, nu se cuvine ca nora să bea înaintea soacrei!-zic eu. Eu beau numai după ce bea soacră-mea!
Hotărâţi să mă facă pulbere, au umplut pahar după pahar. Probabil, moşterire de la vreun strămoş bine antrenat, am ceva înscris în codul genetic fiindcă eu, indiferent ce beau, mult-puţin, nu mă pilesc niciodată.
Aşa că socrul turna vişinată cu spor şi eu aşteptam să cadă madam în nas!
Soacră-mea se-ntinde după un platoul şi strigă la Piticu:
-Florinel, dă lu’ mama platoul cu pireu!
Piticu, învăţat cu urlete şi zbierăte din partea maică-si şi fiind încins într-o discuţie cu unchiul din Germania, habar n-a avut că lui îi sunt adresate drăgălaşele vorbe.
Soacra, îndulcită de la vişinată insistă:
-Florinel! Florinel! Dă-mi platoul cu pireu! Floriiiin! Floriiiin! Uite ce nume frumos ţi-a pus mama! Ţi-am pus numele Florin, că te-am făcut din flori!
Toată adunarea a înţepenit! Soacră-mea, disperată, a pus mâna la gură! Acesta era secretul păzit cu străjnicie în familie. Subiect tabu de peste douăzeci de ani!
Dacă cei bătrâni ştiau povestea dar nu îndrăzneau s-o spună de teamă că-i bleastemă Mărioara, ei bine tineretul jubila! Ceva-ceva răsuflase în timp pe la priveghiuri lungi când lumea se-ntinde la vorbă şi vinul dezleagă limbile dar, numai pe furiş şi în cercuri restrânse!
Coana mare a comis-o! Moralista familiei, care găsea cusururi la toţi trebuia să ia o pauză!
-Ne-ai făcut-o, Doina! Am zis eu că-i o tâmpenie să vă invităm! O să vă iasă pe nas isprava de azi! Vă distrug eu dragostea! Vă jur!- a zis socrul meu apăsat.
-Dragostea-i un trandafir cu spini! Aveţi grijă să nu vă înţepaţi!-am răspuns eu.
Până în ’99 ne-am cîrpit periodic relaţia cu bătrânii dar fiecare încercare s-a terminat cu câte un scandal răsunător în care soacra îşi revendica feciorul ca să-l însoare cu cine trebuie.
Dacă nu urlau, oftau: “Toţi au ascultat de părinţi şi-au luat pe cine trebuie! Până şi prostul de Jean a luat o fată de ministru! Şi Florin a făcut brânza praf! Florin pe cine a luat? Florin a luat-o pe Doina! Un bărbat trăieşte cu cine vrea dar se-nsoară cu cine trebuie!”
Că noi ne-am iubit, am făcut casă şi doi copii pentru ei n-a avut niciun preţ!
Ei trăgeau să-l vadă divorţat, să-l însoare “cu cine trebuie.”
Obosiţi, după zece ani de încercări de normalizare a relaţiilor ne-am văzut de viaţa noastră.
În 2006 socrul meu ne-a chemat cu o lună înainte să moară:
-Florine, nu ştiu cum o fi pe lumea ailaltă, o să aflu curând, dar Iadul este aici, în casa asta! Să ai grijă de Doina şi să-i mulţumeşti că te-a scăpat din Iad şi ţi-a dat o viaţă frumoasă! Şi când vor fi fetele la casa lor, să nu vă amestecaţi! Să facă cum ştiu ele, că ştiu mai bine! Cum aţi ştiut şi voi! Că puteam şi eu să mă duc în parc cu fetele voastre, să mă mândresc cu nepoatele mele frumoase, să mă bucur de ele!
Pe Ingrid am speriat-o cu scandalurile, pe Sabrina n-am văzut-o niciodată! Ce-am câştigat din optisprezece ani de ură?! Toată vrajba s-a întors împotriva mea şi m-a distrus, m-a distrus!
Atâta bucurie am! Poza lu’ Ingrid de când a împlinit un an! Mă uit la ea şi mă doare sufletul că m-am luat după mă-ta şi v-am izgonit şi v-am respins! Doina, te rog să-mi aduci fetele să le văd! Ştiu că nu merit dar ştiu că nu mă vei refuza…
Trei zile mai târziu i-am dus copii să-i vadă.
Pe 18 octombrie a murit cu fotografiile lui Florin sub pernă. Florin când era bebeluş, Florin în liceu, în armată… Pozele lui Florin şi a celorlalţi doi copii din prima căsătorie, pe care i-a abandonat ca s-o ia pe coana Mărioara ca să-i… repare onoarea.
Dar dacă pe patul morţii lui Florin i-a cerut iertare, oare lui Emil i-o fi cerut?
Cum care Emil? Emil, copilul cu care se greşise coana Mărioara cu un an înainte de naşterea lui Florin… Se pare că doctorul ginecolog Emil Stănescu de la maternitatea "Steaua" s-a ocupat de înfierea lui.
luni, 28 iunie 2010
Uite cine face sex
Lângă biroul meu este o farmacie amenajată într-un apartament de bloc . Cu vreo trei-patru ani în urmă, intru să iau o reţetă. Spaţiu de la tejghea la uşă, cam un metru jumate. Mă aşez la rând după un domn în vârstă care mirosea bine a moş.
Când ajunge la tejghea izbugneşte nervos:-Da’ pleacă duduie din sufletul meu, că poate vreau să comand ceva special şi mă jenez de dumneata. Eu am trăit în străinătate şi lumea stătea civilizat, la trei metri în spate. Românie de rahat!
-Domnule, îmi cer scuze, dar trei metri în spate aici înseamnă să mă duc în staţia de autobuz. Cumpără liniştit ce doreşti că nici nu te cunosc, nici la medicamente nu mă pricep dincolo de aspirină şi algocalmin.
-Da’ poate vreau să comand Viagra!
-Ei, în cazul ăsta ar trebui să fii mândru, domnule, nu să te ascunzi! Angajatul meu de 26 de ani s-a dus la Revelion c-o blondă periculoasă şi când l-a tras blonda în altă cameră şi-a sărit pe el s-a scuzat că… e prea frig…
Brusc înveselit, cetăţeanul comandă 4 cutii de Viagra.
-Mă scuzaţi, dar Viagra se cumpără cu pastila, că-i 300000 de lui( adică 30 de lei, dar încă erau banii vechi).
-Duduie, ştiu cât este dar vreau 4 cutii, să fie, fiindcă mi-e jenă să cumpăr mereu şi vânzătoarele mă iau la mişto.
-Dar n-am atât de multe poate vreo 2 cutii şi ceva.
Nu ştiu câte a luat până la urmă dar a plătit vreo 6 milioane. Eu am făcut reţeta şi cum virilul se deplasa cu paşi mărunţei, târându-şi cu greu băşinile, cum se spune în popor, aproximativ discret i-am scos pe toţi din firmă să vadă fenomenul. Un tip şi-a făcut milă de el şi l-a luat de braţ ajutându-l să traverseze.
În week-end mă vizitează o prietenă şi-i povestesc. Rămâne consternată:
-Draga mea, eu am 36 de ani şi fac amor de două ori pe an! Deja i-am zis şi soacră-mi că nu mai suport!
-Şi soacră-ta ce-a zis?
-Că nu-i problemă, că nici ea nu mai face de vreo două luni, că moşu-i greu şi-o dor picioarele!
Când ajunge la tejghea izbugneşte nervos:-Da’ pleacă duduie din sufletul meu, că poate vreau să comand ceva special şi mă jenez de dumneata. Eu am trăit în străinătate şi lumea stătea civilizat, la trei metri în spate. Românie de rahat!
-Domnule, îmi cer scuze, dar trei metri în spate aici înseamnă să mă duc în staţia de autobuz. Cumpără liniştit ce doreşti că nici nu te cunosc, nici la medicamente nu mă pricep dincolo de aspirină şi algocalmin.
-Da’ poate vreau să comand Viagra!
-Ei, în cazul ăsta ar trebui să fii mândru, domnule, nu să te ascunzi! Angajatul meu de 26 de ani s-a dus la Revelion c-o blondă periculoasă şi când l-a tras blonda în altă cameră şi-a sărit pe el s-a scuzat că… e prea frig…
Brusc înveselit, cetăţeanul comandă 4 cutii de Viagra.
-Mă scuzaţi, dar Viagra se cumpără cu pastila, că-i 300000 de lui( adică 30 de lei, dar încă erau banii vechi).
-Duduie, ştiu cât este dar vreau 4 cutii, să fie, fiindcă mi-e jenă să cumpăr mereu şi vânzătoarele mă iau la mişto.
-Dar n-am atât de multe poate vreo 2 cutii şi ceva.
Nu ştiu câte a luat până la urmă dar a plătit vreo 6 milioane. Eu am făcut reţeta şi cum virilul se deplasa cu paşi mărunţei, târându-şi cu greu băşinile, cum se spune în popor, aproximativ discret i-am scos pe toţi din firmă să vadă fenomenul. Un tip şi-a făcut milă de el şi l-a luat de braţ ajutându-l să traverseze.
În week-end mă vizitează o prietenă şi-i povestesc. Rămâne consternată:
-Draga mea, eu am 36 de ani şi fac amor de două ori pe an! Deja i-am zis şi soacră-mi că nu mai suport!
-Şi soacră-ta ce-a zis?
-Că nu-i problemă, că nici ea nu mai face de vreo două luni, că moşu-i greu şi-o dor picioarele!
duminică, 20 iunie 2010
Necazurile copilăriei
În fiecare an, vara, mama-mi dădea nişte sacoşe de pânză cât mine de mari încărcate cu zahăr, orez, ulei şi câte şi mai câte şi mă trimetea la ţară.
Se lăcomea să pună cât mai multe, bucuroasă de trăinicia sacoşei fără să-i treacă prin cap că-mi smulge mâinile din umeri. Eu nu comentam de frică să nu mă trimită la Satana, bunica teroristă din partea tatălui, de la Stăncuţa.
Fiind isteaţă, ştiam drumul: cu autobuzul 4 până la gară, de la gară la autogară pe jos preţ de o staţie şi, de acolo îmi cumpăram juma de bilet iar cu o cursă tutuca până la Cotu-Lung.
Dar, în fiecare an eu şi bunica aveam un secret. Fiind mititică, în fiecare an sacoşa din stânga, piatră de moară ca şi cea din dreapta de altfel, o plezneam de-o bordură foarte înaltă din autogară şi spărgeam borcanul de 800 de grame cu gem de vişine. Bunica arunca gemul şi cioburile, spăla sacoşa şi nu ne ştia nici vântul nici pământul. Mereu eram bucuroasă că salvam sticla de ulei din dreapta fiindcă dacă năclăiam sacoşa de ulei eram prinse.
Cum spuneam şi în povestea “De-a râsul calului”, obsesia mea de-a călări se transformă în boală grea.
Unchiul meu, Beleaua era una din vedetele satului, având o pereche de cai frumoşi la căruţă. Cum în sat nu avea nimeni maşină, culmea tehnologiei era trăsurica preşedintelui CAP, şareta lui nea Sava, brigadierul de la vaci şi cele trei căruţe din care una a lui Beleaua.
Caciorât la suflet, Beleaua mă înjura din zori că-i mănânc pâinea de pomană şi când nevastă-sa, tanti Vasilica, femeie blândă şi de omenie îmi punea o cană de lapte dimineaţa, venea şi mi-o bea el zicând că nu merit nimic fiindcă mama se distrează la oraş şi m-a trimis pe capul lui să-i aduc sărăcia la uşă.
Nici eu nu aveam gura cusută şi-i ţineam piept, fiindcă mama mă trimetea la bunica, nu la el, cu nişte sacoşe mai mari decât mine şi ar fi fost de-ajuns să hrănească un cârd de copii ca mine- 21 de kile bucata- cât o oaie de contract cum zicea văru’ Enache. Dar el, Haplea, venea la bunica şi rădea tot din primele două zile şi de răutate şi lăcomie mă înjura toată ziulica.
Pe la el trebuia să mă duc de cele mai multe ori la clacă, fiindcă avea o boierie-n el şi mereu avea nevoie de un argat fără simbrie, ba la căpiţe, ba la ciocănei ori lucernă. Cu tanti Vasilica mă duceam de drag la vânturat grâul sau la vaci să dau apă şi mâncare. Tanti Vasilica, ştiindu-l neam prost, îmi punea o cană de lapte-n faţă şi după ce o bea ticălosul, se uita după el până se pierdea în grădină sau se liniştea colbul din uliţă dacă pleca cu căruţa. Apoi scotea din masă- aşa zicea ea la dulapul cu vase pe care se mânca- scotea altă cană cu lapte sau o farfurie de lapte cu colărezi. Mâncam plângând.
Deci, cum ziceam, am aşteptat să-l prind în toane bune pe Beleaua şi l-am rugat să mă înveţe să călăresc.
M-am ales cu alt poptop de-njurături şi, iute de picior cum eram, am şters-o repejor, că nebunul vroia să-nmoaie biciul pe mine.
Căutând o cale să călăresc, într-o zi, când toată lumea era ocupată cu mulsul vacilor dădu norocul peste mine. Între grajduri, pari strâmbi delimitau nişte ţarcuri unde erau scoase vacile la aer. Ţarcurile erau delimitate cu alţi pari în ţarcuri mai mici, fiindcă vacile, viţeluşii şi taurii stăteau în incinte separate. Într-un ţarc, spre norocul meu erau doi mânji. Dintr-o dată-mi era clar. Un copil atât de mic trebuia să călărească un mânz. Eram sigură că şi mânjii au chef de joacă şi se vor bucura se ne-mprietenim.
Nu era nimeni să mă vadă aşa că am sărit veselă împrejmuirea de pari, am trecut de o curticică, mai aveam una şi eram lângă mânji.
Oops! Săr, înaintez vreun metru jumate, poate doi şi belea! De la ploaie şi urina vitelor, zona era ca o mlaştină şi m-am afundat brusc până la chiloţi. Eram prinsă-n capcana urât mirositoare. Am strigat până am ameţit, am dat din mâini dar toată lumea mulgea vacile şi nu mă auzea nimeni. Când disperarea era la apogeu şi capul mă durea de la atâta ţipat, un taur pe care nu-l văzusem până atunci se ridică din curticica în care eram şi eu venind spre mine. Strigam din ce în ce mai panicată, când văd că taurul se opreşte şi mugeşte furios. Simţise şi el că se scufundă şi probabil era frustrat. Era clar că dacă încerca să se apropie se va afunda şi el dar frica nebună mă făcea să strig şi mai tare.
După un timp, cât mă priveam ochi în ochi cu taurul, eu ţipând spre iritarea lui, el mugind spre groaza mea, a apărut Şoşu.
Şoşu, bâlbâitul satului, care trăia ca cel mai sărac într-un sat de săraci, la marginea cătunului, având nevastă pe Fonfăita şi mare avere un măgar şi o colibă fără gard, veni şi-mi făcu vesel cu mâna apoi plecă. Socoteam că a plecat după ajutoare dar nu mă puteam linişti căci privirea ucigaşă a taurului mă umplea de disperare.
După o vreme am priceput că mintea Şoşului era prea odihnită să priceapă speţa mea şi-mi pierdui speranţa-n ajutor din partea lui.
Din puţinele mele puteri mă apucai să strig iar. La o vreme, o vădană ştiută de Curva satului, expresie care-mi suna rău chiar dacă nu ştiam ce-nseamnă, dădu cu ochii de mine şi nu se mai opri din râs. Pe cât râdea ea de tare, pe-atât mi se înteţea mie plânsul!
Se-ndură să strige:
-Fa, Vasilicî, fa, fetişoara asta di Brăilî-i toatî-n câcat fa! Ia di scoati-o c-o mănâncî turbăciunea ista di taur balţat!
Încet încet, femeile din grajduri veniră în roiuri şi pun-te pe râs! Ele râdeau să se prăpădească, eu plângeam de nu mai aveam aer şi tanti Vasilica, la care-mi era toată speranţa nicăieri.
Când îşi făcură ţaţele porţia de râs, apăru şi tanti care fusese-n biroul veterinarului, o încăpere coşcovită în grajd, puţind ca vai de lume dar în care era un preţios microscop.
Îşi puse mâinile-n cap şi-mi întinse o cobiliţă ca să mă ţin de ea ca să mă extrag. Oricine s-ar fi aventurat să mă scoată ar fi păţit ca mine şi femeile vociferau neputincioase fiindcă nu era chip să mă extrag din noroi doar ţinându-mă de cobiliţă.
Taurul fu mânat în alt ţarc de unde mugea şi-mi arunca priviri ucigaşe.
După vreo jumate de ceas de încercări, când teama mi se risipise dar plângeam de umilinţă şi necaz, veni maşina ICIL-ului şi lumea mă abandonă ca să măsoare laptele şi să-l dea în primire. Meditând la o soluţie de a ieşi din rahat şi la propriu şi la figurat, îmi încolţi o idee. Când s-a întors cârdul de muieri hlizite planul era gata. Le-am zis să scoată una din uşile duble de la grajd din balamale, treabă de altfel simplă, uşile de grajd fiind numai nişte scânduri însăilate şi să o pună ca un podeţ peste mocirla vâscoasă ca femeile să se poată apropia de mine.
În câteva minute eram scoasă pe uscat dar scânceam necăjită fiindcă nămolul cleios amestecat cu rahat şi pişălău de vacă îmi făcuse nişte pantalonaşi oribili şi cucoanele delicate care râneau la coada vacii o făceau pe sensibiloasele şi pufneau deranjate de duhoarea pe care-o emanam.
Tot tanti Vasilica m-a scos la vopsea, frecându-mă cu paie pe picioare şi spălându-mă cu apa din vreo trei balerci. Tenişii şosetele, patalonaşii scurţi şi chiloţii au ajuns în balercă la-nmuiat. În curul gol şi departe să miros a primăvară am alergat într-un suflet prin grădini, prin spatele caselor până la bunica acasă unde am intrat direct în copaia de lemn şi m-am spălat cu săpun de casă.
Bunica a fiert pelin, fruze de nuc, muşeţel, coada calului şi tot felul de cozi şi m-am spălat îndelung ca să mă dezinfectez şi să scap de miros, apoi m-a frecat cu nişte flori sălbatice direct pe picioare şi m-a băgat iar într-o fiertură până am scăpat de mirosul iute.
Cum niciun adulter şi nicio înmormântare nu tulbură liniştea satului, până vara următoare cotulungenii aveau ce trăncăni. Dar, peste tabăra batjocoritorilor, fericiţi că au de ce “se râde”, acum mai apăruse una, destul de numeroasă, a celor care reţinuseră ideea copilului de 21 de kile,-cât o oaie de contract,- de-a ieşi din rahat cu ajutorul uşii de la grajd.
Se lăcomea să pună cât mai multe, bucuroasă de trăinicia sacoşei fără să-i treacă prin cap că-mi smulge mâinile din umeri. Eu nu comentam de frică să nu mă trimită la Satana, bunica teroristă din partea tatălui, de la Stăncuţa.
Fiind isteaţă, ştiam drumul: cu autobuzul 4 până la gară, de la gară la autogară pe jos preţ de o staţie şi, de acolo îmi cumpăram juma de bilet iar cu o cursă tutuca până la Cotu-Lung.
Dar, în fiecare an eu şi bunica aveam un secret. Fiind mititică, în fiecare an sacoşa din stânga, piatră de moară ca şi cea din dreapta de altfel, o plezneam de-o bordură foarte înaltă din autogară şi spărgeam borcanul de 800 de grame cu gem de vişine. Bunica arunca gemul şi cioburile, spăla sacoşa şi nu ne ştia nici vântul nici pământul. Mereu eram bucuroasă că salvam sticla de ulei din dreapta fiindcă dacă năclăiam sacoşa de ulei eram prinse.
Cum spuneam şi în povestea “De-a râsul calului”, obsesia mea de-a călări se transformă în boală grea.
Unchiul meu, Beleaua era una din vedetele satului, având o pereche de cai frumoşi la căruţă. Cum în sat nu avea nimeni maşină, culmea tehnologiei era trăsurica preşedintelui CAP, şareta lui nea Sava, brigadierul de la vaci şi cele trei căruţe din care una a lui Beleaua.
Caciorât la suflet, Beleaua mă înjura din zori că-i mănânc pâinea de pomană şi când nevastă-sa, tanti Vasilica, femeie blândă şi de omenie îmi punea o cană de lapte dimineaţa, venea şi mi-o bea el zicând că nu merit nimic fiindcă mama se distrează la oraş şi m-a trimis pe capul lui să-i aduc sărăcia la uşă.
Nici eu nu aveam gura cusută şi-i ţineam piept, fiindcă mama mă trimetea la bunica, nu la el, cu nişte sacoşe mai mari decât mine şi ar fi fost de-ajuns să hrănească un cârd de copii ca mine- 21 de kile bucata- cât o oaie de contract cum zicea văru’ Enache. Dar el, Haplea, venea la bunica şi rădea tot din primele două zile şi de răutate şi lăcomie mă înjura toată ziulica.
Pe la el trebuia să mă duc de cele mai multe ori la clacă, fiindcă avea o boierie-n el şi mereu avea nevoie de un argat fără simbrie, ba la căpiţe, ba la ciocănei ori lucernă. Cu tanti Vasilica mă duceam de drag la vânturat grâul sau la vaci să dau apă şi mâncare. Tanti Vasilica, ştiindu-l neam prost, îmi punea o cană de lapte-n faţă şi după ce o bea ticălosul, se uita după el până se pierdea în grădină sau se liniştea colbul din uliţă dacă pleca cu căruţa. Apoi scotea din masă- aşa zicea ea la dulapul cu vase pe care se mânca- scotea altă cană cu lapte sau o farfurie de lapte cu colărezi. Mâncam plângând.
Deci, cum ziceam, am aşteptat să-l prind în toane bune pe Beleaua şi l-am rugat să mă înveţe să călăresc.
M-am ales cu alt poptop de-njurături şi, iute de picior cum eram, am şters-o repejor, că nebunul vroia să-nmoaie biciul pe mine.
Căutând o cale să călăresc, într-o zi, când toată lumea era ocupată cu mulsul vacilor dădu norocul peste mine. Între grajduri, pari strâmbi delimitau nişte ţarcuri unde erau scoase vacile la aer. Ţarcurile erau delimitate cu alţi pari în ţarcuri mai mici, fiindcă vacile, viţeluşii şi taurii stăteau în incinte separate. Într-un ţarc, spre norocul meu erau doi mânji. Dintr-o dată-mi era clar. Un copil atât de mic trebuia să călărească un mânz. Eram sigură că şi mânjii au chef de joacă şi se vor bucura se ne-mprietenim.
Nu era nimeni să mă vadă aşa că am sărit veselă împrejmuirea de pari, am trecut de o curticică, mai aveam una şi eram lângă mânji.
Oops! Săr, înaintez vreun metru jumate, poate doi şi belea! De la ploaie şi urina vitelor, zona era ca o mlaştină şi m-am afundat brusc până la chiloţi. Eram prinsă-n capcana urât mirositoare. Am strigat până am ameţit, am dat din mâini dar toată lumea mulgea vacile şi nu mă auzea nimeni. Când disperarea era la apogeu şi capul mă durea de la atâta ţipat, un taur pe care nu-l văzusem până atunci se ridică din curticica în care eram şi eu venind spre mine. Strigam din ce în ce mai panicată, când văd că taurul se opreşte şi mugeşte furios. Simţise şi el că se scufundă şi probabil era frustrat. Era clar că dacă încerca să se apropie se va afunda şi el dar frica nebună mă făcea să strig şi mai tare.
După un timp, cât mă priveam ochi în ochi cu taurul, eu ţipând spre iritarea lui, el mugind spre groaza mea, a apărut Şoşu.
Şoşu, bâlbâitul satului, care trăia ca cel mai sărac într-un sat de săraci, la marginea cătunului, având nevastă pe Fonfăita şi mare avere un măgar şi o colibă fără gard, veni şi-mi făcu vesel cu mâna apoi plecă. Socoteam că a plecat după ajutoare dar nu mă puteam linişti căci privirea ucigaşă a taurului mă umplea de disperare.
După o vreme am priceput că mintea Şoşului era prea odihnită să priceapă speţa mea şi-mi pierdui speranţa-n ajutor din partea lui.
Din puţinele mele puteri mă apucai să strig iar. La o vreme, o vădană ştiută de Curva satului, expresie care-mi suna rău chiar dacă nu ştiam ce-nseamnă, dădu cu ochii de mine şi nu se mai opri din râs. Pe cât râdea ea de tare, pe-atât mi se înteţea mie plânsul!
Se-ndură să strige:
-Fa, Vasilicî, fa, fetişoara asta di Brăilî-i toatî-n câcat fa! Ia di scoati-o c-o mănâncî turbăciunea ista di taur balţat!
Încet încet, femeile din grajduri veniră în roiuri şi pun-te pe râs! Ele râdeau să se prăpădească, eu plângeam de nu mai aveam aer şi tanti Vasilica, la care-mi era toată speranţa nicăieri.
Când îşi făcură ţaţele porţia de râs, apăru şi tanti care fusese-n biroul veterinarului, o încăpere coşcovită în grajd, puţind ca vai de lume dar în care era un preţios microscop.
Îşi puse mâinile-n cap şi-mi întinse o cobiliţă ca să mă ţin de ea ca să mă extrag. Oricine s-ar fi aventurat să mă scoată ar fi păţit ca mine şi femeile vociferau neputincioase fiindcă nu era chip să mă extrag din noroi doar ţinându-mă de cobiliţă.
Taurul fu mânat în alt ţarc de unde mugea şi-mi arunca priviri ucigaşe.
După vreo jumate de ceas de încercări, când teama mi se risipise dar plângeam de umilinţă şi necaz, veni maşina ICIL-ului şi lumea mă abandonă ca să măsoare laptele şi să-l dea în primire. Meditând la o soluţie de a ieşi din rahat şi la propriu şi la figurat, îmi încolţi o idee. Când s-a întors cârdul de muieri hlizite planul era gata. Le-am zis să scoată una din uşile duble de la grajd din balamale, treabă de altfel simplă, uşile de grajd fiind numai nişte scânduri însăilate şi să o pună ca un podeţ peste mocirla vâscoasă ca femeile să se poată apropia de mine.
În câteva minute eram scoasă pe uscat dar scânceam necăjită fiindcă nămolul cleios amestecat cu rahat şi pişălău de vacă îmi făcuse nişte pantalonaşi oribili şi cucoanele delicate care râneau la coada vacii o făceau pe sensibiloasele şi pufneau deranjate de duhoarea pe care-o emanam.
Tot tanti Vasilica m-a scos la vopsea, frecându-mă cu paie pe picioare şi spălându-mă cu apa din vreo trei balerci. Tenişii şosetele, patalonaşii scurţi şi chiloţii au ajuns în balercă la-nmuiat. În curul gol şi departe să miros a primăvară am alergat într-un suflet prin grădini, prin spatele caselor până la bunica acasă unde am intrat direct în copaia de lemn şi m-am spălat cu săpun de casă.
Bunica a fiert pelin, fruze de nuc, muşeţel, coada calului şi tot felul de cozi şi m-am spălat îndelung ca să mă dezinfectez şi să scap de miros, apoi m-a frecat cu nişte flori sălbatice direct pe picioare şi m-a băgat iar într-o fiertură până am scăpat de mirosul iute.
Cum niciun adulter şi nicio înmormântare nu tulbură liniştea satului, până vara următoare cotulungenii aveau ce trăncăni. Dar, peste tabăra batjocoritorilor, fericiţi că au de ce “se râde”, acum mai apăruse una, destul de numeroasă, a celor care reţinuseră ideea copilului de 21 de kile,-cât o oaie de contract,- de-a ieşi din rahat cu ajutorul uşii de la grajd.
CINE EŞTI, DOMNULE AGHIUŢĂ?
Mergeam cu trenul şi în compartimentul încins era un tânăr student năpădit de hormoni, o puştoaică nostimă care-l ignora teatral şi un popă de ţară, gras şi transpirat, după accent din părţile Galaţiului.
Tânărul înciudat că puştoaica nu-l bagă în seamă îl înghesuia pe sărmanul popă cu întrebări de teologie. Părinţelul probabil că moştenise parohia, ori în tinereţe doar prinsese muşte cu Ceaslovul, fiindcă se vedea clar că întrebările studentului îl cam depăşesc.
-Părinte! Este penibil că Paştele şi Învierea Domnului se sărbătoresc separat la ortodocşi şi catolici, ca şi când Mântuitorul ar fi murit cu repetir, ca să le facă pe plac unor derbedei de episcopi şi patriarhi cu sete de putere. Ca preot, convinge-mă că Mântuitorul a făcut manevra de două ori ca să împace orgoliile tuturor!
-Fiule, astilea le-au rânduit sfinţii părinţi în vremuri vechi, nu niscai calici… zicea părinţelul moale.
-Când în vremuri vechi, părinte, când?
-Eh, pe la sfintili sinoadi!
-Adică când?-nu se lăsa studentul zâmbind sadic şi superior.
-Ei, nu te născusei nici mătăluţî, nici eu, pacatili meli…
-Nici Ştefan cel Mare, nici Mircea cel Bătrân, părinte!
-Ei, nici aşa di diparti!-zice preotul nesigur.
-Ba încă şi mai şi! Marea Schismă a fost la 1054!-zicea tânărul trăgând cu ochiul spre puştoaică.
-Hai, hai, cî te-ai încins la şagî! Parcă poa’ sî ştie cineva ceasurili vechi. Cini crezi cî avia atâta minti-n vremia aia să le zapisuiascî pi toati celea. Le-a mai scris unii din cap mai acuşa vremi şî mai şăguieşti, da’ aşa le-am prins şî aşa li ducim, ci vrei, mata? Io, un popî di ţarî sî fac rost şi legi nouî la Mitropolii?
Fata rumega o gumă obosită privind fără interes pe geam, dar ignorând total discuţiile.
Părintele scotea o batistă aproximativ curată şi se ştergea metodic pe faţă, gât şi ceafă.
-Părinte dar Domnul Aghiuţă cine-i?
-Satana, cini vrei să fii!- zice popa vădit iritat.
-Părinte, dar am învăţat la şcoală că Aghiţă este moştenit de la daci!
-Da’ putea să ne lase şi ei ceva mai acătării moştenire, nu taman un drac!
-Dar, părinte, pe Satana şi pe Draci îi avem din creştinism. Aghiuţă nu poate să fie drac că e prea bătrân!
-Oof, ce mă dor şelili şi butucile istea de pişoari şi mătăluţî mă omori cu dracii ceia! Mai sloboadi-mă, nepoati!
-Părinte, ştii că mahomedanii o venerează pe Fecioara Maria?
-Pâi s-o venerezi, nepoati, s-o venerezi! Acuma ce-ai avea mătăluţî împotrivî?
-Ah, dar n-am nimic împotrivă, doar că noi credem în Dumnezeu şi ei în Alah şi nu prea-s lămurit!
-Ei, da ce-i aşa di greu di nu pricepi, nepoati? Acuma că-i zici Dumnezeu ori Alah, vezi bini cî-i tot un drac!
Părintele scoase iar batista şi repetă ritualul de anihilare a broboanelor de transpiraţie în timp ce eu şi tânărul nu mai aveam aer de râs. Puştoaica, zâmbind subţire se hotărî în sfârşit să intre în vorbă:
-Părinte, aveam de gând să mă mărit cu-n preot dar văd bine că ori un popă ori derbedeul ăsta de student cu gura mare tot un drac! Şi tu, tocilarule, nu mai necăji omu’ ca să mă impresionezi pe mine! Hai pe culoar la o ţigare!
Părintele mă privi nedumerit:
-Ha? Nepoata asta îndrăzneaţî oari pi mini m-o făcut drac?
Dacă ţi-a plăcut PROZA mea AFURISITĂ, citeşte şi povestirile din ciclul COPILUL DUNĂRII
http://doinapopescu.wordpress.com/2010/06/06/comoara-turcului/
http://doinapopescu.wordpress.com/2010/06/07/furia-nemtilor/
http://doinapopescu.wordpress.com/2010/06/09/micul-partizan/
http://doinapopescu.wordpress.com/2010/06/18/gascanul/
http://doinapopescu.wordpress.com/2010/06/18/doi-negustori/
http://doinapopescu.wordpress.com/2010/06/19/trei-parale/
Tânărul înciudat că puştoaica nu-l bagă în seamă îl înghesuia pe sărmanul popă cu întrebări de teologie. Părinţelul probabil că moştenise parohia, ori în tinereţe doar prinsese muşte cu Ceaslovul, fiindcă se vedea clar că întrebările studentului îl cam depăşesc.
-Părinte! Este penibil că Paştele şi Învierea Domnului se sărbătoresc separat la ortodocşi şi catolici, ca şi când Mântuitorul ar fi murit cu repetir, ca să le facă pe plac unor derbedei de episcopi şi patriarhi cu sete de putere. Ca preot, convinge-mă că Mântuitorul a făcut manevra de două ori ca să împace orgoliile tuturor!
-Fiule, astilea le-au rânduit sfinţii părinţi în vremuri vechi, nu niscai calici… zicea părinţelul moale.
-Când în vremuri vechi, părinte, când?
-Eh, pe la sfintili sinoadi!
-Adică când?-nu se lăsa studentul zâmbind sadic şi superior.
-Ei, nu te născusei nici mătăluţî, nici eu, pacatili meli…
-Nici Ştefan cel Mare, nici Mircea cel Bătrân, părinte!
-Ei, nici aşa di diparti!-zice preotul nesigur.
-Ba încă şi mai şi! Marea Schismă a fost la 1054!-zicea tânărul trăgând cu ochiul spre puştoaică.
-Hai, hai, cî te-ai încins la şagî! Parcă poa’ sî ştie cineva ceasurili vechi. Cini crezi cî avia atâta minti-n vremia aia să le zapisuiascî pi toati celea. Le-a mai scris unii din cap mai acuşa vremi şî mai şăguieşti, da’ aşa le-am prins şî aşa li ducim, ci vrei, mata? Io, un popî di ţarî sî fac rost şi legi nouî la Mitropolii?
Fata rumega o gumă obosită privind fără interes pe geam, dar ignorând total discuţiile.
Părintele scotea o batistă aproximativ curată şi se ştergea metodic pe faţă, gât şi ceafă.
-Părinte dar Domnul Aghiuţă cine-i?
-Satana, cini vrei să fii!- zice popa vădit iritat.
-Părinte, dar am învăţat la şcoală că Aghiţă este moştenit de la daci!
-Da’ putea să ne lase şi ei ceva mai acătării moştenire, nu taman un drac!
-Dar, părinte, pe Satana şi pe Draci îi avem din creştinism. Aghiuţă nu poate să fie drac că e prea bătrân!
-Oof, ce mă dor şelili şi butucile istea de pişoari şi mătăluţî mă omori cu dracii ceia! Mai sloboadi-mă, nepoati!
-Părinte, ştii că mahomedanii o venerează pe Fecioara Maria?
-Pâi s-o venerezi, nepoati, s-o venerezi! Acuma ce-ai avea mătăluţî împotrivî?
-Ah, dar n-am nimic împotrivă, doar că noi credem în Dumnezeu şi ei în Alah şi nu prea-s lămurit!
-Ei, da ce-i aşa di greu di nu pricepi, nepoati? Acuma că-i zici Dumnezeu ori Alah, vezi bini cî-i tot un drac!
Părintele scoase iar batista şi repetă ritualul de anihilare a broboanelor de transpiraţie în timp ce eu şi tânărul nu mai aveam aer de râs. Puştoaica, zâmbind subţire se hotărî în sfârşit să intre în vorbă:
-Părinte, aveam de gând să mă mărit cu-n preot dar văd bine că ori un popă ori derbedeul ăsta de student cu gura mare tot un drac! Şi tu, tocilarule, nu mai necăji omu’ ca să mă impresionezi pe mine! Hai pe culoar la o ţigare!
Părintele mă privi nedumerit:
-Ha? Nepoata asta îndrăzneaţî oari pi mini m-o făcut drac?
Dacă ţi-a plăcut PROZA mea AFURISITĂ, citeşte şi povestirile din ciclul COPILUL DUNĂRII
http://doinapopescu.wordpress.com/2010/06/06/comoara-turcului/
http://doinapopescu.wordpress.com/2010/06/07/furia-nemtilor/
http://doinapopescu.wordpress.com/2010/06/09/micul-partizan/
http://doinapopescu.wordpress.com/2010/06/18/gascanul/
http://doinapopescu.wordpress.com/2010/06/18/doi-negustori/
http://doinapopescu.wordpress.com/2010/06/19/trei-parale/
marți, 15 iunie 2010
FARMECUL ADULTERULUI
Prin ’95 curieratul era în fază de pionierat şi singura cale de aprovizionare era pe cont propriu. Plecam împreună cu Florin pe la cinci dimineaţa şi pe la şapte eram deja în buricul Bucureştiului.
Pe atunci cârciumile lăsau de dorit şi singurul loc unde se mânca bine şi la preţuri civilizate era Shorley. La Gogoşaru se mânca binişor dar era o jale să achiţi nota. Dar la şapte dimineaţa cârciumile erau închise şi cotizam ca fraierii la Mc’ Donalds unde ne otrăveam sistematic. Apoi plecam la firma Eurom, undeva pe Dobrogeanu-Gherea şi aşteptam în maşină cam o oră jumate până se deschidea firma. La birourile de la etaj era ceva mişcare dar poarta nu se deschidea înainte de zece. Când se deschidea firma eram primiţi cu multă prietenie, ne tratau cu ceaiuri şi cafele iar eu le arătam poze cu Ingrid, bebeluşul meu de câteva luni. Relaţia noastră era mai mult decât amicală şi uneori surprindeam între angajaţii firmei priviri complice cărora nu le înţelegeam rostul. Cert este că atunci când veneau Florin şi doamna Popescu, adică noi, pentru ei era o zi specială.
Fotografiile copilului treceau din mână-n mână şi toţi aveau ceva de comentat şoptit, apoi pufneau în râs şi-şi făceau compici cu ochiul. Nu-mi băteam capul fiindcă bebeluşul era splendid şi nici cârcotaşii nu aveau cum să-i găsească niciun cusur.
Într-o zi îi prindem în inventar şi ne roagă să revenim pe seară. Era decembrie şi se pusese de ninsoare. Ne întoarcem la ora stabilită şi în timp ce Florin încărca marfa cu oamenii lor, eu aşteptam factura în birou.
Florin vine cătrănit:
-Am scăpat verigheta-n zăpadă şi o caut de juma’ de oră? Ce mă fac?
-Lasă Florine, că şi-aşa n-ai nevoie de ea!-zice doamna Silvia zâmbind insinuant.
-Cum adică n-am nevoie de ea?- se burzuluieşte Florin.
-O ai pe doamna Popescu!
-O am, o am, da’ verigheta-i verighetă!
-Oricum nu are nicio valoare!- nu se lasă doamna Silvia râzând şugubăţ.
-Doamnă, verigheta pentru mine-i foarte valoroasă!
-Sigur, gold, nici n-am zis că-i tinichea, dar recunoaşte că nu dai doi bani pe nevastă şi pe căsnicie!
-Doamnă, nu ştiu ce vreţi să spuneţi, dar pentru mine nevasta şi căsnicia sunt foarte importante!- zice Florin tot mai iritat.
-Florine, mă laşi cu gogoşile! Una la mână-i că Ingrid seamănă cu tine cap tăiat şi a doua e că dimineaţa, până deschidem firma stăm câte-o oră în birou şi vă privim pe geam cum vă giugiuliţi ca doi porumbiţei în maşină! Şi nu v-am văzut numai eu! Toată firma v-a văzut şi, nu o dată! Pentru tine, nevastă-ta, pe care-o compătimesc, nu face nici cât o ceapă degerată şi e clar ca lumina zilei că tu ai ochi doar pentru doamna Popescu! Băiatule, n-ai nevoie de verighetă, nu te mai frământa atâta! Şi ca simplu obiect de inventar, îţi cumpără şefa alta, că are de unde! Oricum, nu eşti primul angajat care se-ncurcă cu patroana dar, tu eşti chiar simpatic fiindcă te văd îndrăgostit ca un puşti!
Florin pleacă nervos să-şi caute verigheta în timp ce eu mai aveam puţin şi mă tăvăleam de râs. Ele se priveau triumfătoare.
-Doar nu s-a supărat Florin! Oricum, el s-a dat de gol de data trecută când eu am zis c-a pus şi el un picior la Ingrid şi el fără să-şi dea seama a zis că le-a pus pe amândouă. Sunteţi nişte zăpăciţi dar, vă stă chiar foarte bine împreună!- zise Silvia conciliantă încercând să dreagă busuiocul.
-Nevasta pe care-o compătimiţi atâta sunt eu!- le spun dar, nu pricepe nimeni ce zic. Repet: nevasta lui Florin sunt eu!
Nu vorbeam în străineză dar, nimeni nu pricepea! Ce-i atât de greu de priceput? Suntem căsătoriţi de vreo şapte ani! Unul cu altul! Adică eu cu Florin şi Florin cu mine!
Dacă scoteam un cârd de iepuraşi din joben şi nu i-aş fi şocat atât de rău!
Florin veni triumfător cu verigheta şi întinse Silviei buletinul: Popescu!
-Ei nu că asta-i prea de tot! E coincidenţă de nume! V-am văzut cu ochii mei când vă sărutaţi!
-Şi ce, oamenii căsătoriţi nu se sărută?
-Dacă sunt deja căsătoriţi? De ce? Unde-i hazul?
Dezamăgiţi sincer şi definitiv că suntem căsătoriţi, din acel moment au început să ne trateze cu indiferenţă. Ceaiurile, cafelele şi zâmbetele au dispărut. Relaţiile au devenit oficiale spre reci.
Nici noi n-am mai simţit nevoia să traversăm Bucureştiul şi să rupem maşina în bucăţi pe o stradă pe care parcă explodaseră bombe, ca să fim trataţi cu semiostilitate.
Acum, recunosc, căsătoria noastră a dezamăgit pe mulţi: fetele din Liceul pedagogic Bucureşti generaţiile ’86-’91 care-au suspinat după el şi l-au pierdut definitiv fiindcă l-am adjudecat eu, piloţii de la aeroclubul Clinceni fiincă m-a suflat el…
Evident, cele mai multe riduri pe chestia asta le face… soacră-mea!
Pe atunci cârciumile lăsau de dorit şi singurul loc unde se mânca bine şi la preţuri civilizate era Shorley. La Gogoşaru se mânca binişor dar era o jale să achiţi nota. Dar la şapte dimineaţa cârciumile erau închise şi cotizam ca fraierii la Mc’ Donalds unde ne otrăveam sistematic. Apoi plecam la firma Eurom, undeva pe Dobrogeanu-Gherea şi aşteptam în maşină cam o oră jumate până se deschidea firma. La birourile de la etaj era ceva mişcare dar poarta nu se deschidea înainte de zece. Când se deschidea firma eram primiţi cu multă prietenie, ne tratau cu ceaiuri şi cafele iar eu le arătam poze cu Ingrid, bebeluşul meu de câteva luni. Relaţia noastră era mai mult decât amicală şi uneori surprindeam între angajaţii firmei priviri complice cărora nu le înţelegeam rostul. Cert este că atunci când veneau Florin şi doamna Popescu, adică noi, pentru ei era o zi specială.
Fotografiile copilului treceau din mână-n mână şi toţi aveau ceva de comentat şoptit, apoi pufneau în râs şi-şi făceau compici cu ochiul. Nu-mi băteam capul fiindcă bebeluşul era splendid şi nici cârcotaşii nu aveau cum să-i găsească niciun cusur.
Într-o zi îi prindem în inventar şi ne roagă să revenim pe seară. Era decembrie şi se pusese de ninsoare. Ne întoarcem la ora stabilită şi în timp ce Florin încărca marfa cu oamenii lor, eu aşteptam factura în birou.
Florin vine cătrănit:
-Am scăpat verigheta-n zăpadă şi o caut de juma’ de oră? Ce mă fac?
-Lasă Florine, că şi-aşa n-ai nevoie de ea!-zice doamna Silvia zâmbind insinuant.
-Cum adică n-am nevoie de ea?- se burzuluieşte Florin.
-O ai pe doamna Popescu!
-O am, o am, da’ verigheta-i verighetă!
-Oricum nu are nicio valoare!- nu se lasă doamna Silvia râzând şugubăţ.
-Doamnă, verigheta pentru mine-i foarte valoroasă!
-Sigur, gold, nici n-am zis că-i tinichea, dar recunoaşte că nu dai doi bani pe nevastă şi pe căsnicie!
-Doamnă, nu ştiu ce vreţi să spuneţi, dar pentru mine nevasta şi căsnicia sunt foarte importante!- zice Florin tot mai iritat.
-Florine, mă laşi cu gogoşile! Una la mână-i că Ingrid seamănă cu tine cap tăiat şi a doua e că dimineaţa, până deschidem firma stăm câte-o oră în birou şi vă privim pe geam cum vă giugiuliţi ca doi porumbiţei în maşină! Şi nu v-am văzut numai eu! Toată firma v-a văzut şi, nu o dată! Pentru tine, nevastă-ta, pe care-o compătimesc, nu face nici cât o ceapă degerată şi e clar ca lumina zilei că tu ai ochi doar pentru doamna Popescu! Băiatule, n-ai nevoie de verighetă, nu te mai frământa atâta! Şi ca simplu obiect de inventar, îţi cumpără şefa alta, că are de unde! Oricum, nu eşti primul angajat care se-ncurcă cu patroana dar, tu eşti chiar simpatic fiindcă te văd îndrăgostit ca un puşti!
Florin pleacă nervos să-şi caute verigheta în timp ce eu mai aveam puţin şi mă tăvăleam de râs. Ele se priveau triumfătoare.
-Doar nu s-a supărat Florin! Oricum, el s-a dat de gol de data trecută când eu am zis c-a pus şi el un picior la Ingrid şi el fără să-şi dea seama a zis că le-a pus pe amândouă. Sunteţi nişte zăpăciţi dar, vă stă chiar foarte bine împreună!- zise Silvia conciliantă încercând să dreagă busuiocul.
-Nevasta pe care-o compătimiţi atâta sunt eu!- le spun dar, nu pricepe nimeni ce zic. Repet: nevasta lui Florin sunt eu!
Nu vorbeam în străineză dar, nimeni nu pricepea! Ce-i atât de greu de priceput? Suntem căsătoriţi de vreo şapte ani! Unul cu altul! Adică eu cu Florin şi Florin cu mine!
Dacă scoteam un cârd de iepuraşi din joben şi nu i-aş fi şocat atât de rău!
Florin veni triumfător cu verigheta şi întinse Silviei buletinul: Popescu!
-Ei nu că asta-i prea de tot! E coincidenţă de nume! V-am văzut cu ochii mei când vă sărutaţi!
-Şi ce, oamenii căsătoriţi nu se sărută?
-Dacă sunt deja căsătoriţi? De ce? Unde-i hazul?
Dezamăgiţi sincer şi definitiv că suntem căsătoriţi, din acel moment au început să ne trateze cu indiferenţă. Ceaiurile, cafelele şi zâmbetele au dispărut. Relaţiile au devenit oficiale spre reci.
Nici noi n-am mai simţit nevoia să traversăm Bucureştiul şi să rupem maşina în bucăţi pe o stradă pe care parcă explodaseră bombe, ca să fim trataţi cu semiostilitate.
Acum, recunosc, căsătoria noastră a dezamăgit pe mulţi: fetele din Liceul pedagogic Bucureşti generaţiile ’86-’91 care-au suspinat după el şi l-au pierdut definitiv fiindcă l-am adjudecat eu, piloţii de la aeroclubul Clinceni fiincă m-a suflat el…
Evident, cele mai multe riduri pe chestia asta le face… soacră-mea!
marți, 8 iunie 2010
COCOŞ FĂRĂ RANDAMENT
În postarea VACANŢĂ CU VACI am scris cuvântul “randament” şi mi-am adus aminte de una bună din copilărie.
Eram la ţară şi coana Moaşa, “telectuala” satului umbla cu un cocoş sub braţ.
Un moş, trecând pe uliţă o întreabă:
-Ce faci, coană Moaşă cu cucoşul?
-Mi l-a dat Frosina lu’ Ion Albu să-l bag în probe ca să văz ce brânză face!
-Da’ cucoşu’ pestriţ ce-are?- zice moşul cu mirare.
-L-am băgat demult la supă, că nu mai dădea randament!
Mie mi-a plăcut cuvântul randament dar m-a derutat tare mult aia cu brânza: eram eu mică dar cucoş care să facă brânză, zău că nu văzusem.
M-am dus la mamaia Mihaica dar, avea ograda plină de babe, că făcea plăcinte la cuptor în bătătură şi după obicei, sătura tot satul.
Bucuroasă că pot să zic “randament” de faţă cu toată lumea, am povestit isprava cu cocoşul.
Babele, nu chiar proaste, stăteau mai bine decât mine cu neologismele şi înţelegând cam ce le povestesc s-au îndoit de râs.
Până s-au liniştit, hop şi coana Moaşa, care locuia vis-s-vis de mamaia Mihaica.
-Babelor, iar aţi tăbărât pe plăcintele lu’ ţa’ Mihaica?
-Ho, că nu te păgubim pă tine! Dă şi ea de sufletul lu’ Ilie!
-Ei, ba de-a lu bâtu, bâtica, a lu’ mamica şi-a lu’ nenica, mai slăbiţi-mă cu Ilie!-zice mamaia Mihaica, după trai urgisit cu moş Ilie, cu care fusese măritată cu sila de familie.
Coana Moaşa care se voia vedetă se bagă în vorbă:
-Uite, mi-am luat cucoş tânăr, în mare putere, că Bălţatu’…
-Ştim, ştim, nu dădea randament!- strigă babele în cor.
Eu, fără să pricep cum e cu randamentul cocoşului am povestit toată vara în sat povestea cu cucoşul şi toată lumea asculta cu gura căscată, apoi dă-i râs.
Într-o zi, hop mama, vine să mă ia acasă! Acum, ce-i drept, cât de mică, la ţară mergeam singură dar de întors, venea cineva după mine, că altfel nu mă urneam. Că cine-i ăla să-şi lase cuibul cald de bună-voie?
Îi spun şi mamei povestea cu randamentul şi mama, ca să deturneze sensul discuţiei zice către bunica:
-Mamică, da’ de unde ştie coana Moaşa de randament?
-Păi, ea-i femeie cu multă şcoală, nu ca noi! Şi abonată la revista Femeia… Şi ca să smintească urechile babelor, îşi frânge limba cu vorbe de mare boiereală: randament, ultra, evident! Da’ ea ce să zică săraca? Că a luat un cucoş plocon?
Îşi pune moţatu’ la supă şi se văicăreşte c-a rămas fără cucoş!
Acuma, ce-i un cucoş colea? Dacă coana Moaşa-ţi zice de la obraz, o laşi să-şi aleagă pintenatul. Cu vorbele-astea meşterite din reviste mi-a mâncat şi mie vreo trei frumuşei!
-Te-ai lăsat mata păcălită?- întreb eu necăjită.
-Evident!- zice bunica râzând.
Eram la ţară şi coana Moaşa, “telectuala” satului umbla cu un cocoş sub braţ.
Un moş, trecând pe uliţă o întreabă:
-Ce faci, coană Moaşă cu cucoşul?
-Mi l-a dat Frosina lu’ Ion Albu să-l bag în probe ca să văz ce brânză face!
-Da’ cucoşu’ pestriţ ce-are?- zice moşul cu mirare.
-L-am băgat demult la supă, că nu mai dădea randament!
Mie mi-a plăcut cuvântul randament dar m-a derutat tare mult aia cu brânza: eram eu mică dar cucoş care să facă brânză, zău că nu văzusem.
M-am dus la mamaia Mihaica dar, avea ograda plină de babe, că făcea plăcinte la cuptor în bătătură şi după obicei, sătura tot satul.
Bucuroasă că pot să zic “randament” de faţă cu toată lumea, am povestit isprava cu cocoşul.
Babele, nu chiar proaste, stăteau mai bine decât mine cu neologismele şi înţelegând cam ce le povestesc s-au îndoit de râs.
Până s-au liniştit, hop şi coana Moaşa, care locuia vis-s-vis de mamaia Mihaica.
-Babelor, iar aţi tăbărât pe plăcintele lu’ ţa’ Mihaica?
-Ho, că nu te păgubim pă tine! Dă şi ea de sufletul lu’ Ilie!
-Ei, ba de-a lu bâtu, bâtica, a lu’ mamica şi-a lu’ nenica, mai slăbiţi-mă cu Ilie!-zice mamaia Mihaica, după trai urgisit cu moş Ilie, cu care fusese măritată cu sila de familie.
Coana Moaşa care se voia vedetă se bagă în vorbă:
-Uite, mi-am luat cucoş tânăr, în mare putere, că Bălţatu’…
-Ştim, ştim, nu dădea randament!- strigă babele în cor.
Eu, fără să pricep cum e cu randamentul cocoşului am povestit toată vara în sat povestea cu cucoşul şi toată lumea asculta cu gura căscată, apoi dă-i râs.
Într-o zi, hop mama, vine să mă ia acasă! Acum, ce-i drept, cât de mică, la ţară mergeam singură dar de întors, venea cineva după mine, că altfel nu mă urneam. Că cine-i ăla să-şi lase cuibul cald de bună-voie?
Îi spun şi mamei povestea cu randamentul şi mama, ca să deturneze sensul discuţiei zice către bunica:
-Mamică, da’ de unde ştie coana Moaşa de randament?
-Păi, ea-i femeie cu multă şcoală, nu ca noi! Şi abonată la revista Femeia… Şi ca să smintească urechile babelor, îşi frânge limba cu vorbe de mare boiereală: randament, ultra, evident! Da’ ea ce să zică săraca? Că a luat un cucoş plocon?
Îşi pune moţatu’ la supă şi se văicăreşte c-a rămas fără cucoş!
Acuma, ce-i un cucoş colea? Dacă coana Moaşa-ţi zice de la obraz, o laşi să-şi aleagă pintenatul. Cu vorbele-astea meşterite din reviste mi-a mâncat şi mie vreo trei frumuşei!
-Te-ai lăsat mata păcălită?- întreb eu necăjită.
-Evident!- zice bunica râzând.
luni, 10 mai 2010
OMLETĂ ŞI PATRU CÂRNAŢI
Locuiam în centru oraşului, asta era de bine, într-o casă naţionalizată destul de mişto, pe care o împărţeam cu mai mulţi vecini la comun, ceea ce era al naibii de nasol.
Şi de departe şi de aproape, cel mai nesuferit era Victor Iordache, fost fotograf, zis Grasu, un tip la vreo 220 de kile ori ceva mai mult.
Râdeam de chiloţii lui fiindcă nu existau în comerţ pe dimensiunea lui şi nevastă-sa îi făcea din nişte materiale cadrilate nişte enormităţi. Trei perechi de chiloţi marca Grasu încărcau o frânghie întreagă!
Vărul meu Sorin zice: ce feţe de pernă mari şi borâte au vecinii voştri!
-Nu-s feţe de pernă! Sunt chiloţii lu’ Grasu, băieţel!
Şocat, a luat un metru de tâmplărie şi seara târziu, după ce-a intrat Grasu în casă i-a măsurat. Ani de zile a povestit la tot neamul ce dihănii de chiloţi i-a fost dat să vadă!
Grasu era antipatic şi fiindcă stătea veşnic la o masă în curte şi monitoriza tot, punând etichete răutăcioase şi tachinând pe toată lumea.
Asta în momentele paşnice, fiindcă dacă întârzia poştăriţa cu pensia sau i se năzărea ceva, să te ţii scandal zile întregi.
Madam Mery, nevastă-sa, fără să fie scundă, să fi avut maxim 45 de kilograme cu ţigară şi cu portţigaret cu tot dar, era o femeie cumsecade, chiar dacă oamenii ziceau că-i slabă-aşa de-a dracu’ ce-i.
Cel mai tare mă distram când mergea Grasu la aprozar. Avea platfus şi cei 200 de metri până la colţ îi făcea în jumătate de oră.
Ca să-i fac în ciudă, îl pândeam când se-mbrăca şi ieşeam pe poartă imediat în urma lui. Treceam agilă pe lângă el, stăteam la coadă, făceam drumul de-ntoarcere şi el abia îşi târa şuncile în drum spre aprozar.
Ajungeam cu zarzavaturile acasă şi aveam timp berechet de o şuetă cu madam Mery.
Trăia rău cu răutatea lui, suferise mult, încă din tinereţe o înşelase şi-o bătuse cu sălbăticie.
Atunci îi puneam aceleaşi vechi întrebări: de ce la luat şi de ce nu l-a lăsat.
Pentru ambele întrebări avea un singur răspuns: l-a iubit!
Pentru mine era absolut incredibil.
Într-o zi a scos o cutie de pantofi şi a răsturnat-o. Un superb actor de cinema în haine elegante râdea fericit în acele poze sepia şi alb negru. Nu puteam să cred!
Victor Iordache fusese un bărbat incredibil de frumos şi elegant! Madam Mery fusese robită frumuseţii lui!
Băgând cutia la loc, văd în cămară şirul de cârnaţi şi-mi amintesc de o nedumerire mai veche:
-Doamna Mery, zic eu, dacă tot mi-aţi dezvăluit acest secret, lămuriţi-mă, vă rog, de ce cârnaţii dumneavoastră au 75 de centimetri? De ani buni mă frământă întrebarea asta!
-Eşti foarte tânără, drăguţă! Instinctiv, femeile fac cârnaţii după propriul ideal.
-Idealul dumneavoastră masculin este de şaptezeci şi cinci de centimetri?- întreb eu uluită.
La lipsa mea de informaţii de la acel moment, funcţionând doar pe presupuneri şi imaginaţie, aveam vreo 16 ani, tot ce era peste 45 era absolut inutil.
Şi dacă asta cu idealul era pe bune, deja era tragic: urmând exemplul mamei eu făceam cârnaţii de vreo cinci ori mai mici! Eram deja confuză!
-A, nu drăguţă!- zice madam Mery, eu sunt excepţia care confirmă regula. Eu fac cârnaţii de 75, pentru că Victor mânâncă o omletă cu patru cârnaţi. Adică o omletă de 16 ouă cu 4 cârnaţi.
Fac calculul şi nu-mi vine a crede:
-Adică mănâncă 16 ouă şi trei metri de cârnaţi la o masă?
-Da’ dar, când locuieşti la comun şi toţi vecinii sunt cu ochii pe tine, vezi ce firesc şi inofensiv sună ” nevastă, pregăteşte o omletă şi patru cârnaţi”?!
citeşte despre Grasu şi PUTEREA MINIJUPULUI
Şi de departe şi de aproape, cel mai nesuferit era Victor Iordache, fost fotograf, zis Grasu, un tip la vreo 220 de kile ori ceva mai mult.
Râdeam de chiloţii lui fiindcă nu existau în comerţ pe dimensiunea lui şi nevastă-sa îi făcea din nişte materiale cadrilate nişte enormităţi. Trei perechi de chiloţi marca Grasu încărcau o frânghie întreagă!
Vărul meu Sorin zice: ce feţe de pernă mari şi borâte au vecinii voştri!
-Nu-s feţe de pernă! Sunt chiloţii lu’ Grasu, băieţel!
Şocat, a luat un metru de tâmplărie şi seara târziu, după ce-a intrat Grasu în casă i-a măsurat. Ani de zile a povestit la tot neamul ce dihănii de chiloţi i-a fost dat să vadă!
Grasu era antipatic şi fiindcă stătea veşnic la o masă în curte şi monitoriza tot, punând etichete răutăcioase şi tachinând pe toată lumea.
Asta în momentele paşnice, fiindcă dacă întârzia poştăriţa cu pensia sau i se năzărea ceva, să te ţii scandal zile întregi.
Madam Mery, nevastă-sa, fără să fie scundă, să fi avut maxim 45 de kilograme cu ţigară şi cu portţigaret cu tot dar, era o femeie cumsecade, chiar dacă oamenii ziceau că-i slabă-aşa de-a dracu’ ce-i.
Cel mai tare mă distram când mergea Grasu la aprozar. Avea platfus şi cei 200 de metri până la colţ îi făcea în jumătate de oră.
Ca să-i fac în ciudă, îl pândeam când se-mbrăca şi ieşeam pe poartă imediat în urma lui. Treceam agilă pe lângă el, stăteam la coadă, făceam drumul de-ntoarcere şi el abia îşi târa şuncile în drum spre aprozar.
Ajungeam cu zarzavaturile acasă şi aveam timp berechet de o şuetă cu madam Mery.
Trăia rău cu răutatea lui, suferise mult, încă din tinereţe o înşelase şi-o bătuse cu sălbăticie.
Atunci îi puneam aceleaşi vechi întrebări: de ce la luat şi de ce nu l-a lăsat.
Pentru ambele întrebări avea un singur răspuns: l-a iubit!
Pentru mine era absolut incredibil.
Într-o zi a scos o cutie de pantofi şi a răsturnat-o. Un superb actor de cinema în haine elegante râdea fericit în acele poze sepia şi alb negru. Nu puteam să cred!
Victor Iordache fusese un bărbat incredibil de frumos şi elegant! Madam Mery fusese robită frumuseţii lui!
Băgând cutia la loc, văd în cămară şirul de cârnaţi şi-mi amintesc de o nedumerire mai veche:
-Doamna Mery, zic eu, dacă tot mi-aţi dezvăluit acest secret, lămuriţi-mă, vă rog, de ce cârnaţii dumneavoastră au 75 de centimetri? De ani buni mă frământă întrebarea asta!
-Eşti foarte tânără, drăguţă! Instinctiv, femeile fac cârnaţii după propriul ideal.
-Idealul dumneavoastră masculin este de şaptezeci şi cinci de centimetri?- întreb eu uluită.
La lipsa mea de informaţii de la acel moment, funcţionând doar pe presupuneri şi imaginaţie, aveam vreo 16 ani, tot ce era peste 45 era absolut inutil.
Şi dacă asta cu idealul era pe bune, deja era tragic: urmând exemplul mamei eu făceam cârnaţii de vreo cinci ori mai mici! Eram deja confuză!
-A, nu drăguţă!- zice madam Mery, eu sunt excepţia care confirmă regula. Eu fac cârnaţii de 75, pentru că Victor mânâncă o omletă cu patru cârnaţi. Adică o omletă de 16 ouă cu 4 cârnaţi.
Fac calculul şi nu-mi vine a crede:
-Adică mănâncă 16 ouă şi trei metri de cârnaţi la o masă?
-Da’ dar, când locuieşti la comun şi toţi vecinii sunt cu ochii pe tine, vezi ce firesc şi inofensiv sună ” nevastă, pregăteşte o omletă şi patru cârnaţi”?!
citeşte despre Grasu şi PUTEREA MINIJUPULUI
duminică, 25 aprilie 2010
I-o dă curată
Corvin meşterea să aprindă un primus, să se mai încălzească cu dom’căpitan, la un ceai întărit cu rom. Gândurile îi călătoreau la Mihaica, cea mai frumoasă fată din sat. Şi sprintenă la minte, mai ceva ca un sobor de popi. O plăceau toţi flăcăii, că era prima la horă şi, mai ales, veselă fără pereche. Şi-i zbârnâiau mâinile pe fus, pe urzeală şi suveică la războiul de ţesut, de se prindea la rămăşag cu orişicare fată sau nevastă, cu spor îndrăcit! Şi nu-şi amintea nimeni s-o fi întrecut-o cineva! Lui Corvin îi spunea inima că-l aştepta cu dor aprins şi gând de măritiş. Doar de ţaţa Catrina, mă-sa, avea o grijă că o tot mâna pe biata Mihaica să se mărite.
– Mărită-te, arză-te-ar focu’ să te arză, să nu-mi faci vreun pocinog! Că neam de neamu’ nostru, nimeni nu s-a greşit, da’ la ochii tăi alunecoşi şi fire cu lipici - cui te-oi fi izbit, nu ştiu, zău! – dac-om scăpa cu faţa curată… De n-am ajunge batjocura satului, cu prunc slobozit din flori, arză-te-ar para focului, să te arză! Cu mâna mea te omor, dacă-mi faci un pocinog. Bagă de samă, fa Mihaică!
Bătrâna lui, Ilinca, alt drac de babă, îl tot pisa:
– Blegule, nu căta la muiere cu lipici, că s-or lipi şi alte muşte bete de catrinţa ei. Umblă după una supusă, mai puţin gureşă şi mai puţin zglobie că, după asta, aleargă tot ce are crac de izmană, din trei sate. Şi, pe de altă parte, bărbatul cu scaun la cap, fuge de muiere prea şcolită. Acuma, de! Ce ţi-o trebui chiar deşteapta împărăţiei? Doar o iei să frământe pita, să aibă spor la ţesut izmene şi să-ţi încălzească colea aşternutul, nu să scrie la gazetă, nici s-o faci doftoricioaie. Atâtea muieri strajnice şi cu stare, râncezesc, oftând după tine şi tu, prostule, numai de sfrijită grijeşti.
– Mamă, io n-oi trăi de două ori. Îmi iau pe cine mi-e drag, să nu-mi fie urât dimineaţa, să mă trezesc lângă sluta pământului. Şi vorba lu’ bunicu’ Toderaş-decât să iau un rahat uscat, să-l mănânc singur toată viaţa, mai bine iau cozonac dulce şi împart cu prietenii.
Ţaţa Ilinca aruncă furioasă cu făcăleţul după el:
– Piei din ochii mei, împieliţatule; între noi nu încape spor la glumă! Dacă nu aduci în bătătură fată pe placul şi pe voia mea, mă arunc în fântână…
– Atunci, aşteaptă rogu-te până om săpa alta mai pântecoasă, că asta nu-i rost să te cuprindă…
Aceasta chiar puse capac! Sângele gros şi înciudat îi vâjâia rău pe la urechi.
Dacă nu putea ierta ceva ţaţa Ilinca la Mihaica, pe lângă mintea săgeată şi altoită cu socoteală, era talia subţirică şi trupul mlădiu. Ştiindu-se de pe la 16 ani la un chintal şi încă peste jumate, ar fi vrut o noră otova, pe potriva ei. Trupeşă şi gămancă, să aibă Corvin ce strânge în braţe! Dar, mai presus, să nu-i mai scoaţă Gheorghe, bărbatu-su, ochii! Ba că-i cât malu’, ba că-i mai groasă şi ca Joiana, ba că isprăveşte toată brânza dintr-o putină la o masă fără măcar să se sature şi altele şi mai de ocară! Şi nici nu-i era la îndemână alt lucru ştiut.
Dacă te năpusteai cu vorba la Mihaica sau îi cătai pricină, ghiaura avea pe vârf de limbă, întors la orice vorbă şi, din două vorbe zise socotit, te făcea să-ţi pară rău că nu ţi-ai văzut de ciorba ta…
Pe scurt, o vacă grasă şi robace, cu gura cusută, supusă lui Corvin dar, mai cu seamă ei, ar fi înduplecat-o poate pe ţaţa Ilinca să-ncerce a o păsui în bătătură. Altfel, nu!
Doar văzuse Corvin, ce amar de soacră era mă-sa, în anul când se-nsurase Nenica Gligore. Adusese pe Anuţa în casă, pe învoiala mă-sii, la înţelegere cu părinţii fetei dar şi cu trei care de zestre. Başca şase pogoane de pământ şi o scroafă nefătată. Şi, ca să astâmpere lăcomia lu’ ţa’Ilinca, şi zece miei arvuniţi taman la fătatul mieilor. Şi cuminte Anuţa, şi supusă, şi robace. Dar când îi luase dracu’ de babă sama mai bine şi când se dumiri că-i frumuşică şi că nenica Gligore este-n dragoste mare cu ea, o cuprinse turbarea şi-o ţinu într-o prigoană de-i făcu Anuţei viaţa iad. Când îşi făcu amărâta bocceluţă, să plece la mamă-sa, prinse de veste tata. Ei, să te ţii Ilinco! Şi, prima dată în viaţă, puse tata paru’ pe hoaşcă de se răcori toată familia…
- Muiere, îi prima dată când pui paru’ pă tine, da ţâne minte, că nu-i ultima. De mai stai cu răul pe fată şi mai prigoneşti pe Anuţa, o să zâci, că azi a fost nimica! Satană ai fost cu fătuca asta de când ne-a călcat pragul, da’ dacă nu-ţi iei sama bine şi nu-ţi socoteşti vorbele, oi încăpea pe mâna mea…
Satana de ţa’Ilinca – cum bine îi zisese Gheorghe – tot nu prea îşi găsea starea.
Da’, ce să-i faci? De unde atâta coraj, să te pui cu Gheorghe?
Se vânzolea, cât îi ziulica de mare, când în chiler, când în odaie, spionând pe un gemuleţ mic în odaia noră-si, printr-o găurică pe care o meşterise în pânza din geam.
Se tot minuna, cum îşi pierde proasta, amar de vreme, o dată la două zile, să-şi clătească cosiţa ba cu fiertură de foi de nuc ba cu zamă de urzici. Şi - culmea !- zi de zi şi în zori, şi la apus, ca şi când nu s-ar fi găsit altă treabă în ograda gospodarului, făcea fiertură, ba de muşeţel, ba de pelin sau gălbenele să se limpezească pe tot corpul, dar mai cu samă la rilă.
Duminica pe şanţ, opintind la seminţele de dovleac, povestea vecinelor cu năduf:
- Împiedicată la treabă, noru-mea, fără pereche şi tare puţină la minte amărâta, şi strâmbă de slabă ce-i! Da’ pe dânsa, nimic de zâs, lu’ Gligore i-o dă curată.
Şpioanca-i rămăsese numele în sat şi chiar surorile îi ziceau în spate, tot Şpioanca .
Iar Gheorghe, la supărare, fără farafastâcuri, i-o zicea verde în faţă, să-i mai taie din nas. Iar când era bine dispus o alinta în stihuri: Soacră, soacră-acră, acră! Cră-cră! Soacră acră!
PENTRU TINE
– Mărită-te, arză-te-ar focu’ să te arză, să nu-mi faci vreun pocinog! Că neam de neamu’ nostru, nimeni nu s-a greşit, da’ la ochii tăi alunecoşi şi fire cu lipici - cui te-oi fi izbit, nu ştiu, zău! – dac-om scăpa cu faţa curată… De n-am ajunge batjocura satului, cu prunc slobozit din flori, arză-te-ar para focului, să te arză! Cu mâna mea te omor, dacă-mi faci un pocinog. Bagă de samă, fa Mihaică!
Bătrâna lui, Ilinca, alt drac de babă, îl tot pisa:
– Blegule, nu căta la muiere cu lipici, că s-or lipi şi alte muşte bete de catrinţa ei. Umblă după una supusă, mai puţin gureşă şi mai puţin zglobie că, după asta, aleargă tot ce are crac de izmană, din trei sate. Şi, pe de altă parte, bărbatul cu scaun la cap, fuge de muiere prea şcolită. Acuma, de! Ce ţi-o trebui chiar deşteapta împărăţiei? Doar o iei să frământe pita, să aibă spor la ţesut izmene şi să-ţi încălzească colea aşternutul, nu să scrie la gazetă, nici s-o faci doftoricioaie. Atâtea muieri strajnice şi cu stare, râncezesc, oftând după tine şi tu, prostule, numai de sfrijită grijeşti.
– Mamă, io n-oi trăi de două ori. Îmi iau pe cine mi-e drag, să nu-mi fie urât dimineaţa, să mă trezesc lângă sluta pământului. Şi vorba lu’ bunicu’ Toderaş-decât să iau un rahat uscat, să-l mănânc singur toată viaţa, mai bine iau cozonac dulce şi împart cu prietenii.
Ţaţa Ilinca aruncă furioasă cu făcăleţul după el:
– Piei din ochii mei, împieliţatule; între noi nu încape spor la glumă! Dacă nu aduci în bătătură fată pe placul şi pe voia mea, mă arunc în fântână…
– Atunci, aşteaptă rogu-te până om săpa alta mai pântecoasă, că asta nu-i rost să te cuprindă…
Aceasta chiar puse capac! Sângele gros şi înciudat îi vâjâia rău pe la urechi.
Dacă nu putea ierta ceva ţaţa Ilinca la Mihaica, pe lângă mintea săgeată şi altoită cu socoteală, era talia subţirică şi trupul mlădiu. Ştiindu-se de pe la 16 ani la un chintal şi încă peste jumate, ar fi vrut o noră otova, pe potriva ei. Trupeşă şi gămancă, să aibă Corvin ce strânge în braţe! Dar, mai presus, să nu-i mai scoaţă Gheorghe, bărbatu-su, ochii! Ba că-i cât malu’, ba că-i mai groasă şi ca Joiana, ba că isprăveşte toată brânza dintr-o putină la o masă fără măcar să se sature şi altele şi mai de ocară! Şi nici nu-i era la îndemână alt lucru ştiut.
Dacă te năpusteai cu vorba la Mihaica sau îi cătai pricină, ghiaura avea pe vârf de limbă, întors la orice vorbă şi, din două vorbe zise socotit, te făcea să-ţi pară rău că nu ţi-ai văzut de ciorba ta…
Pe scurt, o vacă grasă şi robace, cu gura cusută, supusă lui Corvin dar, mai cu seamă ei, ar fi înduplecat-o poate pe ţaţa Ilinca să-ncerce a o păsui în bătătură. Altfel, nu!
Doar văzuse Corvin, ce amar de soacră era mă-sa, în anul când se-nsurase Nenica Gligore. Adusese pe Anuţa în casă, pe învoiala mă-sii, la înţelegere cu părinţii fetei dar şi cu trei care de zestre. Başca şase pogoane de pământ şi o scroafă nefătată. Şi, ca să astâmpere lăcomia lu’ ţa’Ilinca, şi zece miei arvuniţi taman la fătatul mieilor. Şi cuminte Anuţa, şi supusă, şi robace. Dar când îi luase dracu’ de babă sama mai bine şi când se dumiri că-i frumuşică şi că nenica Gligore este-n dragoste mare cu ea, o cuprinse turbarea şi-o ţinu într-o prigoană de-i făcu Anuţei viaţa iad. Când îşi făcu amărâta bocceluţă, să plece la mamă-sa, prinse de veste tata. Ei, să te ţii Ilinco! Şi, prima dată în viaţă, puse tata paru’ pe hoaşcă de se răcori toată familia…
- Muiere, îi prima dată când pui paru’ pă tine, da ţâne minte, că nu-i ultima. De mai stai cu răul pe fată şi mai prigoneşti pe Anuţa, o să zâci, că azi a fost nimica! Satană ai fost cu fătuca asta de când ne-a călcat pragul, da’ dacă nu-ţi iei sama bine şi nu-ţi socoteşti vorbele, oi încăpea pe mâna mea…
Satana de ţa’Ilinca – cum bine îi zisese Gheorghe – tot nu prea îşi găsea starea.
Da’, ce să-i faci? De unde atâta coraj, să te pui cu Gheorghe?
Se vânzolea, cât îi ziulica de mare, când în chiler, când în odaie, spionând pe un gemuleţ mic în odaia noră-si, printr-o găurică pe care o meşterise în pânza din geam.
Se tot minuna, cum îşi pierde proasta, amar de vreme, o dată la două zile, să-şi clătească cosiţa ba cu fiertură de foi de nuc ba cu zamă de urzici. Şi - culmea !- zi de zi şi în zori, şi la apus, ca şi când nu s-ar fi găsit altă treabă în ograda gospodarului, făcea fiertură, ba de muşeţel, ba de pelin sau gălbenele să se limpezească pe tot corpul, dar mai cu samă la rilă.
Duminica pe şanţ, opintind la seminţele de dovleac, povestea vecinelor cu năduf:
- Împiedicată la treabă, noru-mea, fără pereche şi tare puţină la minte amărâta, şi strâmbă de slabă ce-i! Da’ pe dânsa, nimic de zâs, lu’ Gligore i-o dă curată.
Şpioanca-i rămăsese numele în sat şi chiar surorile îi ziceau în spate, tot Şpioanca .
Iar Gheorghe, la supărare, fără farafastâcuri, i-o zicea verde în faţă, să-i mai taie din nas. Iar când era bine dispus o alinta în stihuri: Soacră, soacră-acră, acră! Cră-cră! Soacră acră!
PENTRU TINE
marți, 20 aprilie 2010
Dom Profesor sare calul
Prin ‘92 veneam de la Sinaia cu un Ww Transporter. La volan un mare artist în materie de şoferie: dom’ Profesor.
Ajungând la borcanul din apropierea Ploieştiului, trei maşini de poliţie dintre care una chiar cu girofarul pornit şi o mare desfăşurare de forţe. Pe dubla continuă un poliţist.
Dom’ Profesor i-a dubla între caucioace spre stupefacţia poliţistului care, evident, ne opreşte:
-Domnule, ori nu eşti normal? Vrei să spui că nu m-ai văzut aici ?
-Sigur că te-am văzut! Am vrut să-ţi testez vigilenţa!- zice râzând dom’ Profesor.
Poliţistul îi cere permisul, talonul şi asigurarea, începe procesul-verbal şi îi cere şi buletinul. Îi dă procesul verbal la semnat, îi taie chitanţă(pe vremea aia poliţistul avea chitanţier la purtător) şi îi înapoiază actele. Dom’ Profesor, culant, la amenda de 500 de lei îi mai dă 500.
-Ia să mănânci şi tu nişte mici!
Poliţistului îi sclipesc ochii şi bagă banii în buzunar, bucuros de chilipir.
Din buletin cade o carte de vizită şi galant, poliţistul se apleacă să o ridice. La aşa şpagă, era firesc.
Poliţistul înţepeneşte: cartea de vizită era a şefului tehnicului pe ţară de la interne.
- Îl cunoaşteţi pe “gealul” Icsulescu?
-Da! E naşul meu!
-Ia-ţi dom’le actele şi banii înapoi de-aci că mă laşi fără pâine!
Dom’ Profesor râde şi apasă acceleraţia.
Spre stupefacţia celor zece poliţişti împrăştiaţi pe şosea, noi accelerăm şi poliţistul alergă după noi cu banii întinşi.
Ce-a fost asta, Profesore?
-M-am distrat şi eu puţin…
Ajungând la borcanul din apropierea Ploieştiului, trei maşini de poliţie dintre care una chiar cu girofarul pornit şi o mare desfăşurare de forţe. Pe dubla continuă un poliţist.
Dom’ Profesor i-a dubla între caucioace spre stupefacţia poliţistului care, evident, ne opreşte:
-Domnule, ori nu eşti normal? Vrei să spui că nu m-ai văzut aici ?
-Sigur că te-am văzut! Am vrut să-ţi testez vigilenţa!- zice râzând dom’ Profesor.
Poliţistul îi cere permisul, talonul şi asigurarea, începe procesul-verbal şi îi cere şi buletinul. Îi dă procesul verbal la semnat, îi taie chitanţă(pe vremea aia poliţistul avea chitanţier la purtător) şi îi înapoiază actele. Dom’ Profesor, culant, la amenda de 500 de lei îi mai dă 500.
-Ia să mănânci şi tu nişte mici!
Poliţistului îi sclipesc ochii şi bagă banii în buzunar, bucuros de chilipir.
Din buletin cade o carte de vizită şi galant, poliţistul se apleacă să o ridice. La aşa şpagă, era firesc.
Poliţistul înţepeneşte: cartea de vizită era a şefului tehnicului pe ţară de la interne.
- Îl cunoaşteţi pe “gealul” Icsulescu?
-Da! E naşul meu!
-Ia-ţi dom’le actele şi banii înapoi de-aci că mă laşi fără pâine!
Dom’ Profesor râde şi apasă acceleraţia.
Spre stupefacţia celor zece poliţişti împrăştiaţi pe şosea, noi accelerăm şi poliţistul alergă după noi cu banii întinşi.
Ce-a fost asta, Profesore?
-M-am distrat şi eu puţin…
duminică, 18 aprilie 2010
COMISIA ZURICH
Dacă primele 4 capitole te-au captivat, comandă romanul COMISIA ZÜRICH la comisiazurich@yahoo.com pentru 28 de lei cu toate taxele incluse.
Chiar dacă au crescut costurile de tipărire, am păstrat şi romanul DUMNEZEU ERA-N VACANŢĂ tot la 28 de lei cu toate taxe incluse.
sâmbătă, 17 aprilie 2010
joi, 15 aprilie 2010
DUSTER - CEL MAI BUN DINTRE DACI
De câţiva ani buni, firma Apan-Brăila ne-a învăţat cu lansări spectaculoase, fiecare maşină fiind promovată inedit şi surprinzător.
De fiecare dată spectacole amănunţite care au încântat-o şi pe exigenta Sabrina dar astăzi am fost însoţită de Ingrid.
Evenimentul a debutat la orele 17 şi chiar dacă eram nerăbdătoare, bănuind o mare îmbulzeală m-am dus premeditat la spartul târgului, adică după socoteala mea pe la 18,30.
Moderatorul evenimentului a fost Mihai Mitoşeru. Plin de vervă, a dat savoare spectacolului. Ne-a făcut plăcere, îl mai aşteptăm pe la Brăila!
Se-nserase, se lăsase frigul dar, curioşii veneau încă şi dinspre Brăila şi dinspre Galaţi,cei mai curajoşi făcând şi un drive-test iar după un popas scurt la grătarul cu mici se-mprăştiau goniţi de frig.
Eu am înfruntat frigul mai bine de-o oră fiindcă am avut de ce.
Pe un teren accidentat, proiectat şi realizat de profesionişti specializaţi în amenajarea traseelor de off-road pentru concurs, din câte am înţeles singurul din ţară de acest gen, doi "DACI", unul argintiu şi unul brun au arătat ce pot.
Şi chiar pot! Treceri peste buşteni,peste borduri, zone de pietre, noroaie, urcare pe parapeţi, pante abrupte şi senzaţia maximă: rampa basculantă.
Am testat şi 4x2-ul şi 4x4. Acelaşi comportament ferm la ambele variante şi la toate încercările.
S-au dus vremurile când era de mare actualitate bancul ăla cu Mercedes, maşini şi Dacii.
Dacă Loganul are succes şi în interiorul şi în afara graniţelor, Duster-ul este o maşină serioasă, frumoasă şi cu capabilităţi excepţionale la preţuri accesibile.
La o piaţă concurenţială atât de aglomerată, de regulă elementele de design se mai preiau de la o marcă la alta. Am căutat şi pe caroseria DUSTER-ului elemente preluate şi spun cu bucurie că nu le-am identificat.
Hayonul chiar are o tăiere în trapez răsturnat ce-l individualizează, aşa cum acelaşi trapez se regăseşte pe ancadramentele stopurilor.
La preţurile afişate mă aşteptam la un interior spartan dar în mod surprizător nu mai întâlnim habitaclu "de Dacie" ci un ambient atrăgător, cu finisaje de mare fineţe, planşa de bord fiind deosebită, tonuri de negru combinate cu brun strălucitor la varianta 4x4.
Deşi am dat în lăcomie şi am făcut 3 drive-teste, cu ochii la terenul spectaculos de accidentat n-am remarcat scaunele, fiindcă petrec mult timp la volan şi le dau mare importanţă. Dar dacă era ceva în neregulă, probabil aş fi remarcat. Oricum, mâine mai merg o dată să înregistrez toate detaliile.
Ar fi multe de spus şi nu sunt zgârcită la complimente, DUSTER-ul le merită din plin dar imaginile sunt mai convingătoare decât vorbele şi din cele vreo 200 de fotografii am postat doar 40 ca să nu-mi blochez blogul.
Dacă aveţi dificultăţi la vizionare vă rog să mă anunţaţi, fiindcă din dorinţa de a evidenţia toate detaliile nu m-am îndurat să le reduc prea mult din rezoluţie.
Pot paria că Duster-ul va repara mândria noastră naţională greu încercată şi mai mult decât atât, pot spune că de la Nadia Comănici n-a mai avut România un astfel de campion valoros.
Galerie foto DUSTER
http://www.torent-press.ro/
De fiecare dată spectacole amănunţite care au încântat-o şi pe exigenta Sabrina dar astăzi am fost însoţită de Ingrid.
Evenimentul a debutat la orele 17 şi chiar dacă eram nerăbdătoare, bănuind o mare îmbulzeală m-am dus premeditat la spartul târgului, adică după socoteala mea pe la 18,30.
Moderatorul evenimentului a fost Mihai Mitoşeru. Plin de vervă, a dat savoare spectacolului. Ne-a făcut plăcere, îl mai aşteptăm pe la Brăila!
Se-nserase, se lăsase frigul dar, curioşii veneau încă şi dinspre Brăila şi dinspre Galaţi,cei mai curajoşi făcând şi un drive-test iar după un popas scurt la grătarul cu mici se-mprăştiau goniţi de frig.
Eu am înfruntat frigul mai bine de-o oră fiindcă am avut de ce.
Pe un teren accidentat, proiectat şi realizat de profesionişti specializaţi în amenajarea traseelor de off-road pentru concurs, din câte am înţeles singurul din ţară de acest gen, doi "DACI", unul argintiu şi unul brun au arătat ce pot.
Şi chiar pot! Treceri peste buşteni,peste borduri, zone de pietre, noroaie, urcare pe parapeţi, pante abrupte şi senzaţia maximă: rampa basculantă.
Am testat şi 4x2-ul şi 4x4. Acelaşi comportament ferm la ambele variante şi la toate încercările.
S-au dus vremurile când era de mare actualitate bancul ăla cu Mercedes, maşini şi Dacii.
Dacă Loganul are succes şi în interiorul şi în afara graniţelor, Duster-ul este o maşină serioasă, frumoasă şi cu capabilităţi excepţionale la preţuri accesibile.
La o piaţă concurenţială atât de aglomerată, de regulă elementele de design se mai preiau de la o marcă la alta. Am căutat şi pe caroseria DUSTER-ului elemente preluate şi spun cu bucurie că nu le-am identificat.
Hayonul chiar are o tăiere în trapez răsturnat ce-l individualizează, aşa cum acelaşi trapez se regăseşte pe ancadramentele stopurilor.
La preţurile afişate mă aşteptam la un interior spartan dar în mod surprizător nu mai întâlnim habitaclu "de Dacie" ci un ambient atrăgător, cu finisaje de mare fineţe, planşa de bord fiind deosebită, tonuri de negru combinate cu brun strălucitor la varianta 4x4.
Deşi am dat în lăcomie şi am făcut 3 drive-teste, cu ochii la terenul spectaculos de accidentat n-am remarcat scaunele, fiindcă petrec mult timp la volan şi le dau mare importanţă. Dar dacă era ceva în neregulă, probabil aş fi remarcat. Oricum, mâine mai merg o dată să înregistrez toate detaliile.
Ar fi multe de spus şi nu sunt zgârcită la complimente, DUSTER-ul le merită din plin dar imaginile sunt mai convingătoare decât vorbele şi din cele vreo 200 de fotografii am postat doar 40 ca să nu-mi blochez blogul.
Dacă aveţi dificultăţi la vizionare vă rog să mă anunţaţi, fiindcă din dorinţa de a evidenţia toate detaliile nu m-am îndurat să le reduc prea mult din rezoluţie.
Pot paria că Duster-ul va repara mândria noastră naţională greu încercată şi mai mult decât atât, pot spune că de la Nadia Comănici n-a mai avut România un astfel de campion valoros.
Galerie foto DUSTER
http://www.torent-press.ro/
miercuri, 31 martie 2010
TRIPTIC DIVIN
Am primit acest text la poşta redacţiei de la Ariane împreună cu o serie de fotografii superbe.
Nu mi-am permis nicio intervenţie pe text dar am organizat fotografiile într-o mică galerie.
Tripticul Divin-Manastirile Rupestre -Corbii de Piatra, Namaiesti si Cetatuia-Negru Voda
Motto:
“Da, sunt un soldat al acestui oras! Un “soldat”,inregimentat in Fortareata Bucuresti –unde timpurile astea fierbinti duhnesc, aerul incremeneste , smenarii - cu scoala sau fara- danseaza flegmatic, iar lipsa firescului e mod de viata….Sufocant! Dezertez macar pentru O ZI!
Vreau sa Respir…! Fug spre lumina… Cautandu-L!
Si mereu,prin EL, ma regasesc –e aici,, in inima MEA!” Ariane-1 August 2009
“Dezertarea” a debutat cand soarele nu sfichiuia nimicitor asfaltul si betoanele gri ale marelui oras .La orele 6:30, dimineata, alergam serpuitor pe Autostrada Bucuresti –Pitesti (nu va speriati: nu eram cu”motorul” si nici cu masina de curse -doar evitam micile “vai si dealuri” de pe autostrada, plus “smecherii” ce nu cunosc notiunea de a semnaliza, de a trece prudent de pe o banda pe alta, de a nu tripla, etc.…cred ca multi mergeau la Pitesti sa aduca “ofrande” celor ce i-au investit…cu carnetul de sofer … )
Depasim Pitestiul si relativ usor, gratie noului inel de centura, bine gandit si construit, ne indreptam spre Curtea de Arges pe DN7C.
Intram in zona de muscele si raman uimita si incantata de frumusetea zvelta a caselor argesene, de caldura cu care oamenii te indruma, de iubirea lor multicolora pentru flori . Oameni gospodari!
In fuga, permisa de viteza admisibila (si nu admisa!), imortalizez, in gand, “amprenta” orasului Curtea de Arges –oras al “regilor Romaniei” –orasul Basarabilor , cei “datatori de legi si datini” si ne indreptam spre est, spre Campulung Muscel , pana la Domnesti (aprox.22 KM) parasind drumul national (spre stanga- spre Nucsoara ). Cam dupa 11 Km ajungem in localitatea Corbi.
Si aici se intampla prima UIMIRE!
Corbii de Piatra
Un complex straniu de stanci din care straluceste izbitor de ALB , manastirea rupestra Corbii de Piatra atestata documentar in anul 1512, in fapt fiind mult mai veche ( legendele spun ca e o veche asezare dacica). Ca tipologie, apartine lumii bizantine a sec.X –specific fiind un naos si doua altare - “inrudindu-se ” cu bisericile rupestre din Capadocia. In naos, se intrezaresc, ca un alfabet uitat, picturile initiale (printre cele mai vechi picturi religioase din tara), nerestaurate inca. Semiintunericul, atmosfera stranie, te ajuta pentru o clipa –prin regresie atemporala – sa simti zbaterile vremurilor trecute, cand fiii lui Zamolxis si-au ingemanat credinta lor cu Dreapta Credinta Ortodoxa, cand , aici, in aceasta vatra Corvinestii incepeau sa-si scrie propria lor istorie - se spune ca in aceste locuri isi avea castelul Voicu Corvin, tatal lui Iancu Corvin de Hunedoara, cel ce si-a pastrat pe blazonul sau un Corb cu Crucea in cioc. Aceasta manastire a fost si loc de refugiu impotriva invadatorilor , adapostind si ocrotind “sufletele locului” .
Deasupra lacasului, incastrata in stanca tasneste spre cer o cruce alba de piatra de la 1700. Gasesc Calea si urc spre aceasta .De sus, o noua perspectiva, intreaga asezare se distinge in lumina, o casuta albastra ca din poveste chiar langa aceste stanci, iar noi carari ma fac sa parcurg intreg complexul de piatra. Am “intalnit” si flori salbatice, cu aer meridional si un drum al Pinilor si stranii sculpturi in piatra daltuite de trecerea timpului. Pe o poteca cobor spre o formatiune de roci “ravasite” de vant, iar la baza acestora, sub un tavan de piatra, in tihna si fara spaime descopar o “adunare” de cai, cu puii lor, animale simbol ale libertatii. Da aici miroase a Libertate Fara Fraie si fara Constrangeri!.
Ajung la casuta albastra. Un domn ne insoteste binevoitor (apoi am aflat ca este un profesor pensionar – iubitor de taine, mistere si legende) prezentandu-ne alte poeme ale stancilor de la Corbii de Piatra- piciorul unui urias fixat in piatra, sub cornisa muntelui, ce avea calcaiul iesit in afara si coapsa culcata ca a unui om adormit, baia din piatra , invelisul spart a unui cocon etc. Dar va las sa continuati legendele si prin imagini …
Am parasit acest loc mirific si m-am intors in comuna Domnesti indreptandu-ma spre apoi Campulung Muscel . La aprox.10 km inainte de Campulung, descopar o a doua UIMIRE, intr-o padure de fagi amestecati cu conifere:
MANASTIREA NAMAIESTI
Locul nu mai este atat de salbatic, are mai multi pelerini si vizitatori. In plus, aici se afla o comunitate inchegata de maici. Privelistea din jur este usor prea “civilizata”, dar intrand in biserica de piatra am reverberat din nou cu trecutul sacru al acestui spatiu.
Afara a inceput o ploaie incruntata, inauntru am gasit Lumina!.Si am avut parte si de o mare fericire!
Legenda spune ca Apostolul Andrei, propavaduitorul Evangheliei lui Hristos, parasind Dobrogea si indreptandu-se spre Dacia Superioara, a facut popas aici, unde se afla un templu dacic, in cautarea unui preot slujitor al lui Zamolxis, pe care sa-l Increstineze…dar grota era goala …”NEMO EST” ar fi spus Apostolul tovarasilor de drum –“Nu este Nimeni!” ( de aici si etimologia denumirii satului –Namaiesti) .Si totusi, coborand printr-un horn (actuala turla a lacasului) –Apostolul Andrei, ne-a lasat un dar minunat noua, Icoana Maicii Domnului , facatoare de minuni – pictata se spune de Sfantul Apostol Evanghelist Luca. Potrivit legendei, Maica Domnului i-a cerut acestuia sa picteze 12 astfel de icoane pentru fiecare dintre Apostoli, atunci cand vor pleca spre Propavaduire, sa aiba o astfel de icoana pentru a fi lasata acolo unde vor simti ca MERITA A FI LASATA. Pictura pe lemn, adusa din Orient, a fost acoperita de timpuri.
Maica Domnului a aparut in visul unor pastori ai locului indicandu-le spatiul unde se afla aceasta icoana asa aparand prezentul locas de inchinare si Slava. In prezent, icoana este imbracata in argint, ferecata intr-un spatiu incastrat in sticla. Toata lumina se concentreaza imprejurul acesteia, iradiind bucurie.
Si darul pentru tot ce eram in acea zi, la acea ora si in acel loc, a fost minunat…maica detinatoare a cheilor a desferecat Icoana, lasand-o spre atingere… Superba si Cu Energii de Lumina!
Am atins-o cu Veneratie si Sfiala , m-am rugat pana la lacrimi pentru toti cei pe care-i iubesc, m-am rugat sa le fie liniste zilele si drumul lin…si stiu ca m-a ascultat …Apoi am reusit sa plec impacata, pe nori.
Am parasit asezamantul monahal , in ploaie alba de vara – dar m-am sumetit -Cati oare au avut o astfel de Onoare ?…iar Dumnezeu mi-a dat un semn. Un trasnet “deget aprins de lumina” a lovit, la aproximativ 80 de metri pe unde treceam, un transformator care a sfarait pe loc (cred ca a decedat “saracul” – bine ca-i lucru!). Concluzia –“ Numai prin Umilinta gasesti treptele spre Cer “ (bun invatator , buna lectia!).
Din nou la drum spre Campulung Muscel, apoi spre Targoviste intr-o zona montana, pe Valea Dambovitei, dupa Comuna Cetateni mi se arata cea de a Treia UIMIRE :
Manastirea Cetatuia –Negru Voda
Drumul nu are nici un indicator. Trebuie sa stii de existenta acesteia, sa intrebi, sa descoperi… Si intr-un tarziu am inteles de ce…din cauza unor maini de copii, prea insistente, care trag de tine: “da-mi orice, numai da-mi ceva”.
Dupa ce treci un pod se desfasoara stranii forme de stanci si o carare care urca, nu stii cat, pana unde si ce te asteapta la sfarsitul drumului…Cat de aproape de Cer poti sa fii?.
Istoria acestui drum anevoios ce are din loc in loc cate o Troita (14 in total) imi reaminteste de Via Crucis… E mult mister si ai senzatia ca nu mai izbandesti, trebuie sa-ti dozezi Energia.
Povestea spune cae NegruVoda, pe la 1290, ar fi traversat muntele din tara Fagarasului, ar fi trecut pe aceste meleaguri si, stabilindu-se la Curtea de Arges sau la Campulung, ar fi intemeiat voievodatul.
Cetatuia ar fi construita de catre acesta pe un vechi lacas de cult dacic. Sapaturile arheologice din zona ar fi adus marturii ale existentei culturii dacice aici, in varf de munte.
O alta poveste spune ca manastirea are doua altare: unul ortodox si unul catolic, acesta din urma fiind sapat de Marghita , sotia lui Negru Voda, pentru a fi aproape de sotul sau, de religie ortodoxa si de a se inchina alaturi de acesta.
Am urcat in varful stancii de la manastire spre Troita , aparata de 4 cerberi –ciobanesti, care s-au potolit ca prin farmec cand le-am vorbit linistit si calm , la sfarsit fiind buni prieteni ( dulaii cu chef de joaca!). Ajungi aici pasind pe stanci lustruite de ploaie si vant pe trepte daltuite in piatra muntelui, alaturi de marturii de pasi mici si pasi mari, barbatesti (legenda spune ca piatra s-ar fi topit sub pasii voievodului si a doamnei sale Marghita).
Troita se rdica semeata spre CER si Simti ca aici Dumnezeu Te Mangaie pe crestet prin sunet de clopot si fuioare de vant. Si esti incarcat cu forta si credinta.
Povestea nu e spusa pana la capat…Va las pe voi sa cercetati …si sa veniti cu alte Marturii!
************************************
Epilog:
“In prima zi a lui Gustar am evadat spre locuri tainice de Trezie a Inimii, Locuri in care crestinismul se propovaduia discret, iar Iubirea de Dumnezeu se striga in mare Taina prin deschiderea Sufletului tau cu ruga pana la lacrimi.
Sa evadati si voi, dragii mei “soldati “, din fortareata cotidianului , pentru ca acest Triptic nu va ofera decat echilibru si forta!”
Cu drag Ariane.
.
Nu mi-am permis nicio intervenţie pe text dar am organizat fotografiile într-o mică galerie.
Tripticul Divin-Manastirile Rupestre -Corbii de Piatra, Namaiesti si Cetatuia-Negru Voda
Motto:
“Da, sunt un soldat al acestui oras! Un “soldat”,inregimentat in Fortareata Bucuresti –unde timpurile astea fierbinti duhnesc, aerul incremeneste , smenarii - cu scoala sau fara- danseaza flegmatic, iar lipsa firescului e mod de viata….Sufocant! Dezertez macar pentru O ZI!
Vreau sa Respir…! Fug spre lumina… Cautandu-L!
Si mereu,prin EL, ma regasesc –e aici,, in inima MEA!” Ariane-1 August 2009
“Dezertarea” a debutat cand soarele nu sfichiuia nimicitor asfaltul si betoanele gri ale marelui oras .La orele 6:30, dimineata, alergam serpuitor pe Autostrada Bucuresti –Pitesti (nu va speriati: nu eram cu”motorul” si nici cu masina de curse -doar evitam micile “vai si dealuri” de pe autostrada, plus “smecherii” ce nu cunosc notiunea de a semnaliza, de a trece prudent de pe o banda pe alta, de a nu tripla, etc.…cred ca multi mergeau la Pitesti sa aduca “ofrande” celor ce i-au investit…cu carnetul de sofer … )
Depasim Pitestiul si relativ usor, gratie noului inel de centura, bine gandit si construit, ne indreptam spre Curtea de Arges pe DN7C.
Intram in zona de muscele si raman uimita si incantata de frumusetea zvelta a caselor argesene, de caldura cu care oamenii te indruma, de iubirea lor multicolora pentru flori . Oameni gospodari!
In fuga, permisa de viteza admisibila (si nu admisa!), imortalizez, in gand, “amprenta” orasului Curtea de Arges –oras al “regilor Romaniei” –orasul Basarabilor , cei “datatori de legi si datini” si ne indreptam spre est, spre Campulung Muscel , pana la Domnesti (aprox.22 KM) parasind drumul national (spre stanga- spre Nucsoara ). Cam dupa 11 Km ajungem in localitatea Corbi.
Si aici se intampla prima UIMIRE!
Corbii de Piatra
Un complex straniu de stanci din care straluceste izbitor de ALB , manastirea rupestra Corbii de Piatra atestata documentar in anul 1512, in fapt fiind mult mai veche ( legendele spun ca e o veche asezare dacica). Ca tipologie, apartine lumii bizantine a sec.X –specific fiind un naos si doua altare - “inrudindu-se ” cu bisericile rupestre din Capadocia. In naos, se intrezaresc, ca un alfabet uitat, picturile initiale (printre cele mai vechi picturi religioase din tara), nerestaurate inca. Semiintunericul, atmosfera stranie, te ajuta pentru o clipa –prin regresie atemporala – sa simti zbaterile vremurilor trecute, cand fiii lui Zamolxis si-au ingemanat credinta lor cu Dreapta Credinta Ortodoxa, cand , aici, in aceasta vatra Corvinestii incepeau sa-si scrie propria lor istorie - se spune ca in aceste locuri isi avea castelul Voicu Corvin, tatal lui Iancu Corvin de Hunedoara, cel ce si-a pastrat pe blazonul sau un Corb cu Crucea in cioc. Aceasta manastire a fost si loc de refugiu impotriva invadatorilor , adapostind si ocrotind “sufletele locului” .
Deasupra lacasului, incastrata in stanca tasneste spre cer o cruce alba de piatra de la 1700. Gasesc Calea si urc spre aceasta .De sus, o noua perspectiva, intreaga asezare se distinge in lumina, o casuta albastra ca din poveste chiar langa aceste stanci, iar noi carari ma fac sa parcurg intreg complexul de piatra. Am “intalnit” si flori salbatice, cu aer meridional si un drum al Pinilor si stranii sculpturi in piatra daltuite de trecerea timpului. Pe o poteca cobor spre o formatiune de roci “ravasite” de vant, iar la baza acestora, sub un tavan de piatra, in tihna si fara spaime descopar o “adunare” de cai, cu puii lor, animale simbol ale libertatii. Da aici miroase a Libertate Fara Fraie si fara Constrangeri!.
Ajung la casuta albastra. Un domn ne insoteste binevoitor (apoi am aflat ca este un profesor pensionar – iubitor de taine, mistere si legende) prezentandu-ne alte poeme ale stancilor de la Corbii de Piatra- piciorul unui urias fixat in piatra, sub cornisa muntelui, ce avea calcaiul iesit in afara si coapsa culcata ca a unui om adormit, baia din piatra , invelisul spart a unui cocon etc. Dar va las sa continuati legendele si prin imagini …
Am parasit acest loc mirific si m-am intors in comuna Domnesti indreptandu-ma spre apoi Campulung Muscel . La aprox.10 km inainte de Campulung, descopar o a doua UIMIRE, intr-o padure de fagi amestecati cu conifere:
MANASTIREA NAMAIESTI
Locul nu mai este atat de salbatic, are mai multi pelerini si vizitatori. In plus, aici se afla o comunitate inchegata de maici. Privelistea din jur este usor prea “civilizata”, dar intrand in biserica de piatra am reverberat din nou cu trecutul sacru al acestui spatiu.
Afara a inceput o ploaie incruntata, inauntru am gasit Lumina!.Si am avut parte si de o mare fericire!
Legenda spune ca Apostolul Andrei, propavaduitorul Evangheliei lui Hristos, parasind Dobrogea si indreptandu-se spre Dacia Superioara, a facut popas aici, unde se afla un templu dacic, in cautarea unui preot slujitor al lui Zamolxis, pe care sa-l Increstineze…dar grota era goala …”NEMO EST” ar fi spus Apostolul tovarasilor de drum –“Nu este Nimeni!” ( de aici si etimologia denumirii satului –Namaiesti) .Si totusi, coborand printr-un horn (actuala turla a lacasului) –Apostolul Andrei, ne-a lasat un dar minunat noua, Icoana Maicii Domnului , facatoare de minuni – pictata se spune de Sfantul Apostol Evanghelist Luca. Potrivit legendei, Maica Domnului i-a cerut acestuia sa picteze 12 astfel de icoane pentru fiecare dintre Apostoli, atunci cand vor pleca spre Propavaduire, sa aiba o astfel de icoana pentru a fi lasata acolo unde vor simti ca MERITA A FI LASATA. Pictura pe lemn, adusa din Orient, a fost acoperita de timpuri.
Maica Domnului a aparut in visul unor pastori ai locului indicandu-le spatiul unde se afla aceasta icoana asa aparand prezentul locas de inchinare si Slava. In prezent, icoana este imbracata in argint, ferecata intr-un spatiu incastrat in sticla. Toata lumina se concentreaza imprejurul acesteia, iradiind bucurie.
Si darul pentru tot ce eram in acea zi, la acea ora si in acel loc, a fost minunat…maica detinatoare a cheilor a desferecat Icoana, lasand-o spre atingere… Superba si Cu Energii de Lumina!
Am atins-o cu Veneratie si Sfiala , m-am rugat pana la lacrimi pentru toti cei pe care-i iubesc, m-am rugat sa le fie liniste zilele si drumul lin…si stiu ca m-a ascultat …Apoi am reusit sa plec impacata, pe nori.
Am parasit asezamantul monahal , in ploaie alba de vara – dar m-am sumetit -Cati oare au avut o astfel de Onoare ?…iar Dumnezeu mi-a dat un semn. Un trasnet “deget aprins de lumina” a lovit, la aproximativ 80 de metri pe unde treceam, un transformator care a sfarait pe loc (cred ca a decedat “saracul” – bine ca-i lucru!). Concluzia –“ Numai prin Umilinta gasesti treptele spre Cer “ (bun invatator , buna lectia!).
Din nou la drum spre Campulung Muscel, apoi spre Targoviste intr-o zona montana, pe Valea Dambovitei, dupa Comuna Cetateni mi se arata cea de a Treia UIMIRE :
Manastirea Cetatuia –Negru Voda
Drumul nu are nici un indicator. Trebuie sa stii de existenta acesteia, sa intrebi, sa descoperi… Si intr-un tarziu am inteles de ce…din cauza unor maini de copii, prea insistente, care trag de tine: “da-mi orice, numai da-mi ceva”.
Dupa ce treci un pod se desfasoara stranii forme de stanci si o carare care urca, nu stii cat, pana unde si ce te asteapta la sfarsitul drumului…Cat de aproape de Cer poti sa fii?.
Istoria acestui drum anevoios ce are din loc in loc cate o Troita (14 in total) imi reaminteste de Via Crucis… E mult mister si ai senzatia ca nu mai izbandesti, trebuie sa-ti dozezi Energia.
- Primele trepte le urc cu sfiala….si apoi deslusesc o inscriptie “<<Calatorule, aminteste-ti de moarte>>” (eu chiar am simtit ca-mi dau Sufletul…acolo pe trepte!) .N-am vrut sa ma gandesc la adevarul din mesaj …dar am simtit fiori reci pe sira spinarii…
- Curtea de interior a Manastirii un amestec de modern (prea multa …gresie si faianta !?) si vechi –si bineinteles ca am intrat in biserica veche din piatra . Aici aceeasi tainica bucurie si surpriza…in Altar se afla un Izvor de leac cu apa sfanta…) Se pare ca acest izvor miraculos incepe sa curga in fiecare an in data de 16 aprilie din spatele Sfintei Mese si se opreste pe 15 august. Preotii veneau si daruiau dramuit din aceasta apa …doar celor ce aveau norocul sa detina un recipient. Ne-am descurcat., ca tot Romanul!
Povestea spune cae NegruVoda, pe la 1290, ar fi traversat muntele din tara Fagarasului, ar fi trecut pe aceste meleaguri si, stabilindu-se la Curtea de Arges sau la Campulung, ar fi intemeiat voievodatul.
Cetatuia ar fi construita de catre acesta pe un vechi lacas de cult dacic. Sapaturile arheologice din zona ar fi adus marturii ale existentei culturii dacice aici, in varf de munte.
O alta poveste spune ca manastirea are doua altare: unul ortodox si unul catolic, acesta din urma fiind sapat de Marghita , sotia lui Negru Voda, pentru a fi aproape de sotul sau, de religie ortodoxa si de a se inchina alaturi de acesta.
Am urcat in varful stancii de la manastire spre Troita , aparata de 4 cerberi –ciobanesti, care s-au potolit ca prin farmec cand le-am vorbit linistit si calm , la sfarsit fiind buni prieteni ( dulaii cu chef de joaca!). Ajungi aici pasind pe stanci lustruite de ploaie si vant pe trepte daltuite in piatra muntelui, alaturi de marturii de pasi mici si pasi mari, barbatesti (legenda spune ca piatra s-ar fi topit sub pasii voievodului si a doamnei sale Marghita).
Troita se rdica semeata spre CER si Simti ca aici Dumnezeu Te Mangaie pe crestet prin sunet de clopot si fuioare de vant. Si esti incarcat cu forta si credinta.
Povestea nu e spusa pana la capat…Va las pe voi sa cercetati …si sa veniti cu alte Marturii!
************************************
Epilog:
“In prima zi a lui Gustar am evadat spre locuri tainice de Trezie a Inimii, Locuri in care crestinismul se propovaduia discret, iar Iubirea de Dumnezeu se striga in mare Taina prin deschiderea Sufletului tau cu ruga pana la lacrimi.
Sa evadati si voi, dragii mei “soldati “, din fortareata cotidianului , pentru ca acest Triptic nu va ofera decat echilibru si forta!”
Cu drag Ariane.
.
marți, 30 martie 2010
Post-it Comisia ZÜRICH
În blogul meu din Wordpress, Doina Popescu's Blog am postat şi capitolul al II-lea din romanul COMISIA ZÜRICH. Spor la citit!
http://doinapopescu.wordpress.com/romanul-comisia-zurich/capitolul-al-ii-lea-cartea-railor/
http://doinapopescu.wordpress.com/romanul-comisia-zurich/capitolul-al-ii-lea-cartea-railor/
luni, 22 martie 2010
UNGUROAICA ŞI MAIORUL
Eram datoare cu o poveste nouă despre întâmplări vechi cu Ody (ştiu că se scrie Ady, dar îmi sună mai familiar aşa). Deci, eram în convocare la armată, undeva pe la Dâmbul Morii, pe unde-i un Mc acum şi o benzinărie garnisită cu cele mai urâte curve. Ba nu, am văzut la Budapesta unele chiar mai slute.
Cum spuneam , împărţite pe plutoane şi la oareşce distanţă unele de altele, teoretic, ne făceam exerciţiile.
Durerea era evident pasul de defilare, fiindcă urma să depunem jurământul. Toate plutoanele erau în vervă maximă şi comandantele de pluton dovedeau cât de scârbe pot fi cu propriile colege.
Stăteam cu fetele la umbră; ele fumau şi eu spuneam bancuri cu sau fără sex, mirându-ne cât erau de fugărite celelalte. Ştiam că toţi ştabii sunt în zonă dar, îmi imaginam că sunt normali la cap şi stau la umbră.
Din senin apare un Aro de armată şi în dreptul nostru ia curba strâns în timp ce frânează. Se înclină spectaculos dar dă Dumnezeu şi nu se răstornă.
Maiorul Mitroi, ţigănos, mărunţel dar bărbăţoi, cu binoclu de gât şi centură cu diagonală, de parcă era aterizat din filmul ŞOSEAUA NORDULUI începe să urle:
-De două ore aştept să vă vină mintea la cap şi voi vă hliziţi într-una. Vă arăt eu ce-nseamnă armată şi disciplină! Facem instrucţie până mâine în zori! Pluton, comanda la mine!
Ne aliniem cu chiu cu vai, luăm bază, ne foieşte puţin şi strigă:
-Studenta Dumitru, te însărcinez…
-Aici, în faţa plutonului?- îşi pune Ody mâinile-n şolduri…
-E şaij’de lei o cameră curată la hotel!- se mai aude-o voce.
Enervat, Mitroi urlă spre unguroica poznaşă:
-Te învăţ eu disciplina: salt înainte!
-Cine ? Ioooo? – zice Ody mirată. Salt înainte? Ia ascultă băi, maioraşule! Io am venit din Ardeal tocmai la Bucureşti la facultate ca să fiu studentă, nu să mă dau cu ţâţele de pământ! Şi ele la fel! Nu se dă nimeni cu ţâţele de pămât, e clar fetelor?
Maioraşul s-a întors cu spatele, a urcat în Aro şi dus a fost, nu înainte ca celălalt ofiţer care-l însoţea, un colonel libidinos, care-nghesuise o colegă cu câteva zile înainte, să ne ameninţe că ne pune să repetăm convocarea.
Între convocare şi jurământ a fost o săptămână liberă. Am fost pe munte cu soţul meu dar, soacră-mea i-a dat o conservă expirată şi ne-am intoxicat amândoi, fiind internaţi la spitalul Victor Babeş, eu la etajul I, el la II. O colegă mi-a adus hainele de armată, m-am schimbat în budă, am forţat geamul şi-am fugit din spital ca să depun jurământul.
La jurământ, colonelul libidinos a venit cu un coş de flori ca să premieze plutonul care bate cel mai bine pasul de defilare.
Noi, drăcoasele am luat coşul de flori dar, nu ne-am lăsat pupate. Eu am bănuit că moşul a adus florile de sanchi, ca să aibă pretext să-şi depună balele pe noi, aşa că
le-am instruit puţin pe fete cum să se eschiveze.
Cum se obişnuia atunci, erau aduşi cu forţa o mulţime de soldaţi, sportivi şi oameni ai muncii să asiste şi să aplaude. Trecea libidinosul prin dreptul nostru, întindea floarea şi când dădea să ne sărute, arătam spre musculoşii de la Steaua:
-Vă rog, nu mă sărutaţi că sportivul acela este prietenul meu şi-i gelos rău: ne bate pe amândoi! Toate, aceeaşi poveste…
După faza asta maiorul Mitroi trebuia să ne ridice în grad. A refuzat cu pumnii strânşi.
Un general de gaşcă a venit să ne pună tresele personal. Operaţiunea a început cu mine, fiindcă la armată au o fixaţie cu şefia:
-Domnule general, vă rugăm să ne sărutaţi apăsat pe amândoi obrajii, că nu se ştie dacă mai apucăm să ne pupăm cu vreun general vreodată în viaţă!
-Onoarea e de partea mea domnişoară, că la vârsta mea nici eu nu mai am şanse să pup fete de 19 ani!
Nu am informaţii certe dar, probabil libidinosul s-a sinucis!
M-am întors la spital şi am intrat senină pe poartă declarând că vin în vizită la… mine!
joi, 18 martie 2010
duminică, 14 martie 2010
APA-UN MIRACOL
Dacă nu aţi văzut acest film este timpul să-l vedeţi. Iar dacă l-aţi văzut, îl veţi înţelege mai bine dacă-l mai vedeţi încă odată. Vizionare plăcută!
ENGLEZII NU AU SOACRĂ?
Savanţii englezi au stabilit în urma unui studiu că omul, mai bine spus creierul uman este bombardat zilnic cu aproximativ 10000 de cuvinte!
ATÂT DE PUŢIN?
Domnule dar, englezii nu au soacră?
Sigur, admitem că sunt stabili financiar şi soacrele fac croaziere în jurul lumii la preţ redus sau îşi beau ceaiul cu rom în case de bătrâni fericiţi.
Dar mie estimarea tot mi se pare eronată. Se compară englezoaica acră şi scrobită cu gureşa româncă sau cu neobosita italiancă?
V-aţi certat vreodată cu o franţuzoaică? Păzea! N-o să ţineţi ritmul!
V-aţi uitat la Copii spun lucruri trăznite? Aţi văzut ce-i la gura lor?
Să vedem studiul de caz pe latini cu accent pe români, pe italieni şi mai discutăm!
Citiţi Proză Afurisită şi pe http://doinapopescu.wordpress.com
sâmbătă, 13 martie 2010
BĂTUT ŞI CU CAPUL SPART
Prima zi de tabără. Fierbeam de nerăbdare să ne cunoaştem între noi, să plecăm pe munte dar, înţepeniţi în uniformele de pionier, prezentam onorul la drapel.
De la dormitoarele de la etajul unu se aude un răgnet: Pişatuleee, tu mi-ai luat centura, bă? Lasă gluma!
O profă de română de la altă şcoală, care demonstrase în tren că era o scorpie absolută preia problema: investigaţii anchete, îl bagă pe nefericitul Georgică la izolare pentru trei zile. Pedeapsa era criminală, tabăra ţinea şapte zile!
Au încercat alţi profesori să intervină, a plâns băiatul de-a leşinat, profa a rămas pe poziţii. Izolarea era o cameră lângă spălător în care erau închişi eventualii nefericiţi depistaţi cu păduchi.
A doua zi la masă, un alt elev povestind faza, repetă infamul cuvânt: Pişatu’…
Oricum era o erezie să vorbeşti la masă dar să spui şi cuvântul interzis… Belea!
Evident, spre bucuria lui Georgică, Păun îi ţinu companie.
Profesorii fierbeau dar, acritura era nevasta unui tovarăş şi nu îndrăznea nimeni să-i sufle-n ciorbă.
Noi ceilalţi, am recuperat şi pentru izolaţi cu drumeţiile pe munte, am dansat am jucat tenis de masă, până când pedepsiţii au fost eliberaţi strict la termen dar nu oricum ci sub supravegherea Ghionoaiei.
O învăţătoare ne spusese de ce avea profa de română bătăturile atât de sensibile: feciorul ei avea o disfuncţie şi făcea noaptea pe el.
Cum în armată colegii îl batjocoreau, puştiu’ şi-a cam pierdut minţile şi a strâns pe unu’ de gât. În final tipul a fost salvat după trei săptămâni de spitalizare dar feciorul a fost condamnat. Se pare că acesta era motivul pentru care profa îl apăra pe Valentin. Îl ţinea numai după ea, îi curăţa mărul de coajă, îi cumpăra napolitane.
Cu o seară înainte de plecare, la focul de tabără, Georgică, pedepsitul din prima zi vine alergând:
-Tovarăşa, tovarăşa, Pişatu’ are capu spart!
Apare şi Valentin plângând, cu tâmpla sângerândă.
-Idiotule, marş la izolare pentru trei zile!- strigă profa isterizată la Georgică.
O profă de franceză se bagă-n vorbă:
-Ho, madam, rămâi cu el aici sau îl iei acasă la tine, că mâine se termină tabăra!
Profa de română face ochii mici şi se întoarce spre Valentin:
-Ia ascultă, mă! Cum ziceai că te mai cheamă?- întreabă profa de română cu ochii ei de aligator.
-Pişatu’ Valentin, clasa a VI-a C.
-Aha, şi bătut de soartă şi cu capul spart!- zice profa de franceză. Profa de română-şi înghiţise cuvintele.
Noroc că Pişatu Valentin avea numai o zgaibă la tâmplă, că nu-l mai băgă nimeni în seamă.
A doua zi în tren o auzim pe profa de română strigând ieşită din minţi:
-N-ai făcut niciodată pe tine?
-Poate când eram foarte mic, nu mai ţin minte!
-Niciodată, niciodată?
-Niciodată!
-Atunci îmi datorezi 15 lei pentru napolitane şi doi lei pentru pufuleţi!
joi, 11 martie 2010
PANAIT ISTRATI-geniul învins
Participând la două târguri de carte, am fost plăcut impresionată de interesul efervescent al cititorilor pentru viaţa şi opera lui Panait Istrati, scriitorul român tradus în peste 30 de limbi.
Am ales să postez acest material al lui Cristian Neagu din Oglinda Literară, pentru a reda condiţia scriitorului român într-o lume în care toate valorile sunt răsturnate. Nu vreau să fac alte consideraţii, textul este relevant.
"Atras de nonconformismul şi opera sa, am urmat calea bibliotecilor,
ajungând în cele din urmă să mă intereseze omul Panait Istrati.
Nu mă voi opri asupra datelor biografice, atât de cunoscute distinsului
cititor, dar voi căuta să redau cât mai exact suferinţa (fizică şi spirituală)
resimţită de nefericitul cărturar aflat în bezna capătului de
drum, al unui destin presărat cu trădări, ignoranţă, şi multă singurătate.
Dacă în rândul poeţilor, tragismul eminescian impresionează la
modul superlativ, la acelaşi mod vom putea considera profunzimea
tragismului istratian în rândul prozatorilor, chiar dacă există un moment
fericit al impulsionării creaţiei sale, (după tentativa de sinucidere
din 1921) atunci când Romain Rolland îi întinde o mână şi care, -după
ce îi va citi Chira Chiralina semnându-i prefaţa- îl va numi „Gorki al
Balcanilor”.
Aşadar, urmând etapele fireşti ce se impun întru obţinerea
aprobării accesului la documentele arhivate, iată-mă în sala de studiu
a instituţiei ce deţine filele confesiunilor-jurnal, bătute la maşina
de scris cu exact 74 de ani în urmă, de chiar Panait Istrati. Pe prima
pagină iese în evidenţa spaţiului rămas, o notă scrisă de mână, adresată
lui Mihail Sadoveanu: „ Mihai. Eu n-am să pot la Iaşi, nu
vorbi, dar nici măcar citi ceva. Aşa că, am să te rog pe tine să citeşti
în locul meu paginile acestea cari îmi par a fi potrivite momentului.
Al tău, Panait” Trebuie menţionat faptul că ne aflăm în
1934, an în care Istrati ducea povara unui T.B.C. în ultima fază, abia
întors din pribegia Franţei. Contestat în Bucureşti de Cuzişti şi gazetari,
aflase totuşi cu oarecare mulţumire –prin intermediul lui Sadoveanu-
că la Iaşi i se pre- gătea sărbătorirea celor cincizeci de ani ai
vieţii, fără a şti pe mai departe că adversarii săi organizau în capitala
moldoveană o contrademonstraţie a evenimentului care n-a mai avut
loc şi astfel, fără a mai fi citite, rândurile în care palpită de nedefinire
şi remuşcări sufletul lui Panait Istrati, aveau să fie sortite arhivei.
Mărturisesc starea afectivă la care m-a supus lectura jurnalului,
constatând cât de nedreaptă poa- te fi câteodată Posteritatea, dând
uitării asemenea esenţe ale filosofiei de viaţă, specifică –în mare
parte- condeierului care îşi înfruntă destinul, rămânând credincios purităţii
literare, ducând sinceritatea slovei, -după cum vom vedea în
cazul lui Istrati- până la autocondamnare. Rog cititorul să-şi imagineze
camera insalubră unde, un schelet în piele al unui bărbat încărunţit,
zace într-un pat de fier cu aşternutul numai petice, aşezat în
dreptul unicei fărâme de fereastră prin care nici lumina zilei nu mai
are loc să intre de atâţia soli ai morţii. Suflă greu şi la fiecare acces de
tuse, caută cu înfrigurare ghemotoacele de cârpă ascunse sub
pernă, spre a-şi opri podiditul sângelui pe gură. Priveşte îndârjit
catre măsuţa „şchioapă” pe care se află maşina de scris, şi după
câteva momente de relaxare depune efortul „supraomenesc” de a
se ridica, sprijinindu-se în tablia patului. Îşi trage scaunul confecţionat
rudimentar din scândură brută, şi cu degetele mâinilor tremurânde
porni ţăcănitul rar în salturile uniforme ale benzii de tuş:
„ August 1934. Luna aceasta la 10 sau 11, împlinesc cincizeci
de ani. Mărturisesc c-am ţinut mult, în timpul din urmă, să ating
această jumătate de secol de existenţă. Am ţinut, tocmai fiindcă de
trei ani sunt greu bolnav. Exact acum trei ani, în august 1931, pe când
mă plimbam într-o zi pe malul mării, la Menton, am simţit brusc un
gol în inimă, apoi imediat mi s-au înmuiat picioarele şi a trebuit să mă
aşez pe o bancă, spunând soţiei mele, care mă întovărăşea: „ Iată
ceva nou!” Era „ceva nou” în sensul că, deşi mă simţiam din ce în ce
mai slăbit, dela întoarcerea mea din Rusia, în februarie 1929, încă
nu mă considerasem, până atunci, un om cu adevărat bolnav, ci
numai aşa cum fusesem mai întotdeauna, un debil, un slăbănog pe
picioare, consecinţă a unei grave pneumonii, urmată de un început
de tuberculoză, de care suferisem pe la vârsta de 18 ani. Această
debilitate însă nu mă împiedicase, timp de 30 de ani, să fiu un om rezistent,
să cutreer o bună parte a pământului, şi să execut adesea
muncile cele mai grele, trăind, mai toată vremea, rău hrănit şi rău
adăpostit. Şi deodată, iată-mă căzând din picioare, în ziua aceea, la
Menton, tocmai când opt ani de viaţă scriitoricească, adică de „autor
cu succes” cum se spune, mi-ar fi dat dreptul să mă aştept la cu totul
altceva, poate chiar la mai multă sănătate.
Din acea zi de august 1931, am început să suflu greu şi n-am
mai putut să urc o scară, decât făcând popas la fiecare treaptă. Câteva
luni mai târziu am căzut la pat, de unde şi azi nu mă ridic decât
atunci când nevoile mă obligă, ceea ce e o mare tristeţe pentru un om
a cărui primă pasiune din copilărie a fost să hoinărească din zori şi
până în noapte, pe drumuri fără sfârşit.......”
Ochii i se umplură de lacrimi, gemând sfâşietor de neputinţă,
fapt care îi accentua tremurul mâinilor, şi numai după ce se lăsă preţ
de câteva minute împietrit liniştii, spre a se reculege, continuă să
scrie:
„ Dacă n-ar fi fost decât această suferinţă, -trei ani de zăcere
la pat, cu ochii în tavan şi cu răni la şolduri!- şi încă ar fi fost de-ajuns
să-mi doresc moartea, şi chiar să mi-o dau. De ce atunci, această
nebănuită şi nejustificată dorinţă de a trăi, de a continua? Zic dorinţă,
dar cuvântul e greoi. Era, nu o dorinţă, erau două braţe descărnate
ce implorau în singurătatea lor, pe cineva pe care-l bănuiau tot atât
de singur. Şi acum, iată-mă în miezul
acestei spovedanii, sau profesii
de credinţă.......”
PANAIT ISTRATI
(jurnalul confesiunii faţă de moarte)
Îndrăznesc a-l identifica aici
pe Istrati, conceptului filosofic
enunţat de Albert Camus în eseul
„Le Mithe de Sisyphe, - 1942, unde
acesta se străduieşte a fundamenta
viaţa, şi nu sinuciderea; ca
atare, deşi prizonier între „ziduri absurde”
omul de ţinută morală nu
acceptă sinuciderea. Dar să continuăm:
„Mai întâi, de ce voiam să se realizeze această epocă a
existenţei mele: august 1884- august 1934? Ce avea să se întâmple
la împlinirea acestor cincizeci de ani ai mei? De remarcat că nu
voiam să trăiesc, decât să ating august-ul 1934, şi asta mi-am dorit-o
mai ales, în zilele de grea încercare, trăite la Monăstirea Neamţu,
(iunie 1932 – ianuarie 1933), când nici nu mai puteam să mă spăl fără
ajutorul soţiei mele; mult am întins, de nimeni văzutele mele braţe
către nevăzutul meu cineva, căruia nu-i ceream nimic. Trebue să
spun numai decât că acest cineva nu era nici unul din Dumnezeii pe
cari oamenii i-au închis între pereţii unui templu, făcând din ei, când
o teroare, când nişte nedrepţi distribuitori de bunuri pământeşti şi cereşti.
Nu. Credinţa într-un suflet de Dumnezeu am pierdut-o încă din
copilărie, când vedeam zilnic în juru-mi preoţi, 9din 10, rugându-se
fără pietate şi trăind într-o nepotrivită îmbelşugare, fără milă de
aproapele lor........”
Din astfel de convingeri publică în 1933, eseul „ L`homme
qui n`adhere a rien”, confundându-se personajului racinian, „
Aman”,prin care Istrati, trăieşte în adâncimea tragediei regretul unui
orgoliu avut cândva faţă de Dumnezeu, şi aidoma eroilor din vechea
tragedie profană, el refuză să fugă, să părăsească tragedia, confirmând
funcţionalitatea teologiei raciniene de mântuire inversă: omul
fiind acela care îl răscumpără pe Dumnezeu, când El, dă omului dreptul
de a fi vinovat, culpabilitatea eroului fiind o necesitate funcţională:
dacă omul este pur, atunci Dumnezeu este impur şi lumea se destramă.
Numai că, iată ce mărturiseşte în continuarea jurnalului său:
„ Despre socialism nu citisem încă nimic, dar în urma unor mari
mişcări muncitoreşti în portul nostru, (Brăila,- n. a.) auzisem că el înseamnă
„dreptate” pentru cei obidiţi, şi văzusem un om ucis în bătaie
la poliţie, fiindcă fusese socialist. Puţin după aceasta am asistat
la câteva întruniri socialiste, şi am înţeles că socialismul cuprinde în
sânul lui toate virtuţile pe cari în zadar le căutam în faptele servitorilor
lui Dumnezeu: dreptate, bunătate, cinste, şi mai presus de orice,
o adevărată înfrăţire cu cel învins de viaţă. Iată care avea să fie noua
mea religie, adoptată de mentalitatea adolescentului aflat pe drumul
maturizării. Apoi, mult mai târziu, - după un sfert de veac de practică
conştientă a nouei mele religii,- viaţa avea să-mi dovedească cu cruzime
că credinţa în Dumnezeu nu poate fi înlocuită cu nimic pământesc,
ori cât ar fi de sublim, că omul murdăreşte cu mâinele, tot ce
creiază cu sufletul, ba chiar că e nevrednic şi de Dumnezeu, adică:
nimic nu-l poate salva şi ridica deasupra multelor şi deşertelor lui nevoi
trupeşti.
Tot viaţa mi-a dovedit că aceiaşi nemernicie ne paşte pe toţi:
că unul îşi calcă cuvântul fiindcă e împresurat de nevoi materiale, iar
altul, fiindcă îl roade viermele invidiei, dorinţa de strălucire. Şi într-un
caz şi într-altul, se face dovada că existenţa nu e posibilă decât cu
preţul unor nesfârşite abdicări. Toate acestea nu m-au împiedicat să
mă mint pe mine însumi şi să urlu în cor cu lupii flămânzi, contra
celor sătui. Pedeapsa iat-o: în ziua în care am răcnit adevărul, am
fost sfâşiat de ambele haite, ne mai rămânându-mi altă mângâiere
decât cuvintele simplei mele mame.......” Aici plânse din nou, amintindu-
şi chipul celei ce îi oferise protectoratul matern, pe care-l ignorase
în copilăria-i nefericită, şi cu vocea sugrumată de suferinţă
încecă să-şi dicteze scrierea: „.......care îmi spunea mereu: „Maică,
nimeni nu vine să-ţi lingă buzele când îţi sunt amare, afară
doar de bunul Dumnezeu !” Niciodată n-am fost aşa de singur, aşa
de părăsit... Şi doar atâta am crezut în iubirea omului pentru om !
Acum către cine să-mi îndrept privirile? Nimic nu mă mai poate întoarce
la credinţa mamei mele, şi mă simt incapabil de a lupta cu
moartea sufletului meu, care bâjbâie într-un întuneric de nepătruns.
Panait Istrati ”
După opt luni de la scrierea acestui document, -şi numai
o lună de la scrierea prefeţei franceze la romanul lui George Orwell,
„În neagra mizerie” - , Panait Istrati îşi dădea obştescul sfârşit,(
16 aprilie 1935) în sanatoriul Filaret din Bucureşti, evenimentul
fiind marcat doar de pustiul unei singurătăţi glaciale. Îngropat la cimitirul
Bellu, fără ceremonial religios, fu dăruit spiritelor pământului,
lipsit de gestul unei mâini care să-i arunce pe coşciug ţărâna.
Odihnească-se în Pace !"
Cristian Neagu
www.5222 oglindaliterara.ro
Vă aştept şi pe http://doinapopescu.wordpress.com
Am ales să postez acest material al lui Cristian Neagu din Oglinda Literară, pentru a reda condiţia scriitorului român într-o lume în care toate valorile sunt răsturnate. Nu vreau să fac alte consideraţii, textul este relevant.
"Atras de nonconformismul şi opera sa, am urmat calea bibliotecilor,
ajungând în cele din urmă să mă intereseze omul Panait Istrati.
Nu mă voi opri asupra datelor biografice, atât de cunoscute distinsului
cititor, dar voi căuta să redau cât mai exact suferinţa (fizică şi spirituală)
resimţită de nefericitul cărturar aflat în bezna capătului de
drum, al unui destin presărat cu trădări, ignoranţă, şi multă singurătate.
Dacă în rândul poeţilor, tragismul eminescian impresionează la
modul superlativ, la acelaşi mod vom putea considera profunzimea
tragismului istratian în rândul prozatorilor, chiar dacă există un moment
fericit al impulsionării creaţiei sale, (după tentativa de sinucidere
din 1921) atunci când Romain Rolland îi întinde o mână şi care, -după
ce îi va citi Chira Chiralina semnându-i prefaţa- îl va numi „Gorki al
Balcanilor”.
Aşadar, urmând etapele fireşti ce se impun întru obţinerea
aprobării accesului la documentele arhivate, iată-mă în sala de studiu
a instituţiei ce deţine filele confesiunilor-jurnal, bătute la maşina
de scris cu exact 74 de ani în urmă, de chiar Panait Istrati. Pe prima
pagină iese în evidenţa spaţiului rămas, o notă scrisă de mână, adresată
lui Mihail Sadoveanu: „ Mihai. Eu n-am să pot la Iaşi, nu
vorbi, dar nici măcar citi ceva. Aşa că, am să te rog pe tine să citeşti
în locul meu paginile acestea cari îmi par a fi potrivite momentului.
Al tău, Panait” Trebuie menţionat faptul că ne aflăm în
1934, an în care Istrati ducea povara unui T.B.C. în ultima fază, abia
întors din pribegia Franţei. Contestat în Bucureşti de Cuzişti şi gazetari,
aflase totuşi cu oarecare mulţumire –prin intermediul lui Sadoveanu-
că la Iaşi i se pre- gătea sărbătorirea celor cincizeci de ani ai
vieţii, fără a şti pe mai departe că adversarii săi organizau în capitala
moldoveană o contrademonstraţie a evenimentului care n-a mai avut
loc şi astfel, fără a mai fi citite, rândurile în care palpită de nedefinire
şi remuşcări sufletul lui Panait Istrati, aveau să fie sortite arhivei.
Mărturisesc starea afectivă la care m-a supus lectura jurnalului,
constatând cât de nedreaptă poa- te fi câteodată Posteritatea, dând
uitării asemenea esenţe ale filosofiei de viaţă, specifică –în mare
parte- condeierului care îşi înfruntă destinul, rămânând credincios purităţii
literare, ducând sinceritatea slovei, -după cum vom vedea în
cazul lui Istrati- până la autocondamnare. Rog cititorul să-şi imagineze
camera insalubră unde, un schelet în piele al unui bărbat încărunţit,
zace într-un pat de fier cu aşternutul numai petice, aşezat în
dreptul unicei fărâme de fereastră prin care nici lumina zilei nu mai
are loc să intre de atâţia soli ai morţii. Suflă greu şi la fiecare acces de
tuse, caută cu înfrigurare ghemotoacele de cârpă ascunse sub
pernă, spre a-şi opri podiditul sângelui pe gură. Priveşte îndârjit
catre măsuţa „şchioapă” pe care se află maşina de scris, şi după
câteva momente de relaxare depune efortul „supraomenesc” de a
se ridica, sprijinindu-se în tablia patului. Îşi trage scaunul confecţionat
rudimentar din scândură brută, şi cu degetele mâinilor tremurânde
porni ţăcănitul rar în salturile uniforme ale benzii de tuş:
„ August 1934. Luna aceasta la 10 sau 11, împlinesc cincizeci
de ani. Mărturisesc c-am ţinut mult, în timpul din urmă, să ating
această jumătate de secol de existenţă. Am ţinut, tocmai fiindcă de
trei ani sunt greu bolnav. Exact acum trei ani, în august 1931, pe când
mă plimbam într-o zi pe malul mării, la Menton, am simţit brusc un
gol în inimă, apoi imediat mi s-au înmuiat picioarele şi a trebuit să mă
aşez pe o bancă, spunând soţiei mele, care mă întovărăşea: „ Iată
ceva nou!” Era „ceva nou” în sensul că, deşi mă simţiam din ce în ce
mai slăbit, dela întoarcerea mea din Rusia, în februarie 1929, încă
nu mă considerasem, până atunci, un om cu adevărat bolnav, ci
numai aşa cum fusesem mai întotdeauna, un debil, un slăbănog pe
picioare, consecinţă a unei grave pneumonii, urmată de un început
de tuberculoză, de care suferisem pe la vârsta de 18 ani. Această
debilitate însă nu mă împiedicase, timp de 30 de ani, să fiu un om rezistent,
să cutreer o bună parte a pământului, şi să execut adesea
muncile cele mai grele, trăind, mai toată vremea, rău hrănit şi rău
adăpostit. Şi deodată, iată-mă căzând din picioare, în ziua aceea, la
Menton, tocmai când opt ani de viaţă scriitoricească, adică de „autor
cu succes” cum se spune, mi-ar fi dat dreptul să mă aştept la cu totul
altceva, poate chiar la mai multă sănătate.
Din acea zi de august 1931, am început să suflu greu şi n-am
mai putut să urc o scară, decât făcând popas la fiecare treaptă. Câteva
luni mai târziu am căzut la pat, de unde şi azi nu mă ridic decât
atunci când nevoile mă obligă, ceea ce e o mare tristeţe pentru un om
a cărui primă pasiune din copilărie a fost să hoinărească din zori şi
până în noapte, pe drumuri fără sfârşit.......”
Ochii i se umplură de lacrimi, gemând sfâşietor de neputinţă,
fapt care îi accentua tremurul mâinilor, şi numai după ce se lăsă preţ
de câteva minute împietrit liniştii, spre a se reculege, continuă să
scrie:
„ Dacă n-ar fi fost decât această suferinţă, -trei ani de zăcere
la pat, cu ochii în tavan şi cu răni la şolduri!- şi încă ar fi fost de-ajuns
să-mi doresc moartea, şi chiar să mi-o dau. De ce atunci, această
nebănuită şi nejustificată dorinţă de a trăi, de a continua? Zic dorinţă,
dar cuvântul e greoi. Era, nu o dorinţă, erau două braţe descărnate
ce implorau în singurătatea lor, pe cineva pe care-l bănuiau tot atât
de singur. Şi acum, iată-mă în miezul
acestei spovedanii, sau profesii
de credinţă.......”
PANAIT ISTRATI
(jurnalul confesiunii faţă de moarte)
Îndrăznesc a-l identifica aici
pe Istrati, conceptului filosofic
enunţat de Albert Camus în eseul
„Le Mithe de Sisyphe, - 1942, unde
acesta se străduieşte a fundamenta
viaţa, şi nu sinuciderea; ca
atare, deşi prizonier între „ziduri absurde”
omul de ţinută morală nu
acceptă sinuciderea. Dar să continuăm:
„Mai întâi, de ce voiam să se realizeze această epocă a
existenţei mele: august 1884- august 1934? Ce avea să se întâmple
la împlinirea acestor cincizeci de ani ai mei? De remarcat că nu
voiam să trăiesc, decât să ating august-ul 1934, şi asta mi-am dorit-o
mai ales, în zilele de grea încercare, trăite la Monăstirea Neamţu,
(iunie 1932 – ianuarie 1933), când nici nu mai puteam să mă spăl fără
ajutorul soţiei mele; mult am întins, de nimeni văzutele mele braţe
către nevăzutul meu cineva, căruia nu-i ceream nimic. Trebue să
spun numai decât că acest cineva nu era nici unul din Dumnezeii pe
cari oamenii i-au închis între pereţii unui templu, făcând din ei, când
o teroare, când nişte nedrepţi distribuitori de bunuri pământeşti şi cereşti.
Nu. Credinţa într-un suflet de Dumnezeu am pierdut-o încă din
copilărie, când vedeam zilnic în juru-mi preoţi, 9din 10, rugându-se
fără pietate şi trăind într-o nepotrivită îmbelşugare, fără milă de
aproapele lor........”
Din astfel de convingeri publică în 1933, eseul „ L`homme
qui n`adhere a rien”, confundându-se personajului racinian, „
Aman”,prin care Istrati, trăieşte în adâncimea tragediei regretul unui
orgoliu avut cândva faţă de Dumnezeu, şi aidoma eroilor din vechea
tragedie profană, el refuză să fugă, să părăsească tragedia, confirmând
funcţionalitatea teologiei raciniene de mântuire inversă: omul
fiind acela care îl răscumpără pe Dumnezeu, când El, dă omului dreptul
de a fi vinovat, culpabilitatea eroului fiind o necesitate funcţională:
dacă omul este pur, atunci Dumnezeu este impur şi lumea se destramă.
Numai că, iată ce mărturiseşte în continuarea jurnalului său:
„ Despre socialism nu citisem încă nimic, dar în urma unor mari
mişcări muncitoreşti în portul nostru, (Brăila,- n. a.) auzisem că el înseamnă
„dreptate” pentru cei obidiţi, şi văzusem un om ucis în bătaie
la poliţie, fiindcă fusese socialist. Puţin după aceasta am asistat
la câteva întruniri socialiste, şi am înţeles că socialismul cuprinde în
sânul lui toate virtuţile pe cari în zadar le căutam în faptele servitorilor
lui Dumnezeu: dreptate, bunătate, cinste, şi mai presus de orice,
o adevărată înfrăţire cu cel învins de viaţă. Iată care avea să fie noua
mea religie, adoptată de mentalitatea adolescentului aflat pe drumul
maturizării. Apoi, mult mai târziu, - după un sfert de veac de practică
conştientă a nouei mele religii,- viaţa avea să-mi dovedească cu cruzime
că credinţa în Dumnezeu nu poate fi înlocuită cu nimic pământesc,
ori cât ar fi de sublim, că omul murdăreşte cu mâinele, tot ce
creiază cu sufletul, ba chiar că e nevrednic şi de Dumnezeu, adică:
nimic nu-l poate salva şi ridica deasupra multelor şi deşertelor lui nevoi
trupeşti.
Tot viaţa mi-a dovedit că aceiaşi nemernicie ne paşte pe toţi:
că unul îşi calcă cuvântul fiindcă e împresurat de nevoi materiale, iar
altul, fiindcă îl roade viermele invidiei, dorinţa de strălucire. Şi într-un
caz şi într-altul, se face dovada că existenţa nu e posibilă decât cu
preţul unor nesfârşite abdicări. Toate acestea nu m-au împiedicat să
mă mint pe mine însumi şi să urlu în cor cu lupii flămânzi, contra
celor sătui. Pedeapsa iat-o: în ziua în care am răcnit adevărul, am
fost sfâşiat de ambele haite, ne mai rămânându-mi altă mângâiere
decât cuvintele simplei mele mame.......” Aici plânse din nou, amintindu-
şi chipul celei ce îi oferise protectoratul matern, pe care-l ignorase
în copilăria-i nefericită, şi cu vocea sugrumată de suferinţă
încecă să-şi dicteze scrierea: „.......care îmi spunea mereu: „Maică,
nimeni nu vine să-ţi lingă buzele când îţi sunt amare, afară
doar de bunul Dumnezeu !” Niciodată n-am fost aşa de singur, aşa
de părăsit... Şi doar atâta am crezut în iubirea omului pentru om !
Acum către cine să-mi îndrept privirile? Nimic nu mă mai poate întoarce
la credinţa mamei mele, şi mă simt incapabil de a lupta cu
moartea sufletului meu, care bâjbâie într-un întuneric de nepătruns.
Panait Istrati ”
După opt luni de la scrierea acestui document, -şi numai
o lună de la scrierea prefeţei franceze la romanul lui George Orwell,
„În neagra mizerie” - , Panait Istrati îşi dădea obştescul sfârşit,(
16 aprilie 1935) în sanatoriul Filaret din Bucureşti, evenimentul
fiind marcat doar de pustiul unei singurătăţi glaciale. Îngropat la cimitirul
Bellu, fără ceremonial religios, fu dăruit spiritelor pământului,
lipsit de gestul unei mâini care să-i arunce pe coşciug ţărâna.
Odihnească-se în Pace !"
Cristian Neagu
www.5222 oglindaliterara.ro
Vă aştept şi pe http://doinapopescu.wordpress.com
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
Postări
